poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1430 .



Viața mea zbuciumată și adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (IX)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-03-12  |     | 



Am să vă spun ceva care m-a pus pe gânduri. Chiar pe creasta muntelui Gisdova era un lac, nu mare, cam de două mii de metri pătrați, cu apă foarte adâncă și fără nici o mâzgă sau gândaci în ea, curată și cu pietriș. Lumea de acolo spunea că în lac este un stihiu care zbiară ca un berbec și este viu, de culoare neagră de tot. Spuneau bătrânii că mai înainte cu o sută de ani un cioban păștea oile lângă lac și a ieșit stihiul din lac și s-a împerecheat cu mai multe oi și toate oile au fătat miei negri și mult mai frumoși decât ceilalți miei. Când au fătat oile prin locurile calde, spre Valos, în Grecia veche, totul mergea bine. Dar primăvara au venit iar la munții Gramos, în masivul Gisdova și aceste oi pășteau doar pe lângă lac, mereu. Însă, deodată, din lac a ieșit stihiul în chip de berbec și a început să zbiere ca un berbec și toți mieii care erau din rasa lui, când i-au auzit vocea, s-au dus cu toții la berbec. Cu berbec cu tot s-au dus în lac și nu s-au mai văzut. Că stihiul ăsta, în urmă cu nu știu câți ani, era în comuna Deniscu, comuna mea de naștere, și muntele nostru din Deniscu era numai șes, nu exista nici o râpă. Și se mai zice că stihiul a fost furat de unii din comuna Gramos și de când l-au furat muntele nostru s-a făcut numai râpă. Mai mult, spun că l-au furat cu diferite farmece. Lacul de la noi atunci era curat ca lacrima, însă de când l-au furat pe stihiu din el, s-a umplut cu fel de fel de buruieni, gândaci și șerpi. Să vedeți care este curiozitatea. De la balta noastră până la muntele Gisdova sunt cam treizeci de kilometri distanță. Dar când l-au furat pe stihiu, la fiecare cinci sau șase kilometri, cum stihiul era greu, îl lăsau jos să se odihnească. De șase ori l-au lăsat jos și în fiecare loc unde îl lăsau jos se făcea câte un lac. Lacul din comuna Deniscu este tocmai într-un loc care se numește până acuma „la mar”. Deci aici este mirarea, că eu personal am văzut cu ochii mei cele șase lacuri, dar nu erau așa mari ca lacul de unde stihiul a fost furat și nici ca lacul unde l-au dus, în Gisdova, și sunt toate pe o linie, nu unul mai la stânga și altul mai la dreapta. Și acuma lumea de acolo mai vorbește despre acest lucru. În locul acela de unde l-au furat pe stihiu, pășteam oile într-o zi. Era vară, cald. Când mă apropii de lac, ce să vezi? Un șarpe negru, făcut colac, stătea la soare. Era cam cât mâna mea de gros, dar când m-a văzut pe mine repede s-a descolăcit și a intrat în baltă. Cred că avea mai mult de zece metri. Era colacul mare, dacă aveam un topor cu mine puteam să-l tai în două, însă eram cu cârligul în mână. Era tare gros, iar apa era plină de jeguri, broaște, ierburi și tot felul de gândaci. În balta asta, căreia i se spune „la mar”, se afla stihiul înainte să-l fure, și atuncea când era stihiul în ea era limpede cum e cristalul, nu avea nici murdărie și nici o buruiană, nici gândaci, nimic.
Am uitat să spun că, pe când eram mai mic, pe la vreo opt ani, am venit de la stână acasă, însă eram leoarcă, ud până la piele. Dar să vedeți ce înseamnă să ai bunici. Mama mea nu s-a uitat deloc să vadă să nu fiu ud, ceva, dar bunica mea, Maria, pe care o iubeam așa de mult, cum m-a văzut a pus mâna pe mine și m-a controlat să nu fiu cumva ud sau transpirat. Cum a văzut că sunt ud, a-nceput să strige la mama: „Vai, nora mea, nu vezi că băiatul este ud până la piele? Repede, adu ceva de schimb, să-l schimbăm imediat, că răcește!” Și m-a schimbat maia mea cea scumpă, Maria. Ferice de cei care au bunici!
O dată, pe când aveam vreo doisprezece ani, pășteam caii pe o baltă și acolo era un râu mare. Cum unii din comună aveau bărci cu care treceau râul, ce se întindea pe o lățime de aproximativ treizeci de metri, eu, neastâmpărat, mă sui într-o barcă, dau și eu cu lopețile și mă duc în largul râului. Cum nu știam să mân barca, mâa dus la vale și am mers tot așa la vale până ce mai aveam puțin și ajungeam în mare, că marea nu era departe. Și nici un om nu era pe acolo să mă salveze. Aveam un tovarăș cu mine, dar eu nu i-am spus că mă duc cu barca să mă plimb, și mă căuta peste tot. Dar râul mă ducea mereu tot mai la vale! Însă ce mi-a venit în gând, să mă prind de o salcie și să stau pe loc. Strigam mereu să mă audă cineva. Nimic!... Norocul meu am văzut o bărcuță cu doi oameni în ea, ce veneau din josul râului. Unul dintre ei s-a dat jos din barcă și s-a suit în barca mea și a pornit-o contra apei și m-a scos chiar lângă comună. Le-am mulțumit mult de tot. Era și iarna, era frig, iar eu eram îmbrăcat doar cu o haină subțire. Dacă nu apăreau cei doi, eram pierdut. Căci acolo unde m-am agățat de salcie, împrejurul râului era mlaștină și pustiu. Tot Dumnezeul meu m-a salvat!
Când am împlinit douăzeci și patru de ani, iarna, puțin înainte de Paști, mă aflam lângă Salonic, într-o comună numită Sfântul Vasile, cu familia toată: tata, mama, trei surori și doi frați. Mai aveam un frate care era căsătorit în comuna Hrupiștea, în Macedonia. Când, într-o seară, vine fratele meu Nicolae din comuna Hrupiștea cu o mașină mică. A venit foarte în grabă, încât eu și fratele meu Hristache a trebuit să ne îmbrăcăm imediat, că urma să plecăm în România. Deci, ne-am îmbrăcat imediat, ne-am suit în mașină și ne-am dus drept la Salonic, la hotelul Averof. Eu și cu Hristache nu aveam pașaport, însă Nicolae a vorbit cu căpitanul de vapor, iar acela ne-a dat niște costume de haine marinărești. Ne-am îmbrăcat imediat cu ele și împreună cu căpitanul vasului ne-am dus direct pe vapor. N-am stat nici o oră la hotel. Am trecut pe lângă o santinelă din port și santinela ne-a spus: „Unde vă duceți voi?”. Eu i-am răspuns: „Nu știu grecește”.
Atunci căpitanul s-a răstit la santinelă și santinela n-a mai zis nimic. Am intrat pe vapor și ne-au băgat într-o încăpere mică, rezervată, încât eu și fratele meu, Hristache, abia încăpeam în ea. Căci vaporul era plin, transporta peste o mie cinci sute de persoane. Ceilalți erau liberi, aveau toți pașaport, se plimbau sus, pe punte, dar pe noi ne-au introdus acolo ca să nu ne găsească controlul la plecare. Am stat acolo câteva ore și cum a pornit vaporul a venit un marinar și ne-a scos de acolo și ne-a lăsat liberi. Fugi, fugi, și am ajuns la Constantinopol. S-a oprit vaporul, s-au urcat turci, ce-or fi controlat nu știu, că pe noi, oamenii, nu ne-au controlat defel.
De acolo am pornit din nou la drum și am intrat în Marea Neagră. Prima zi de călătorie a fost foarte greu. M-au apucat niște vărsături de mă durea capul. Toată lumea vomita și se văita. După aceea, am ajuns la Constanța. Era zi de Paște, zăpadă și frig. Nu aveam voie să coborâm din vapor până nu venea comisia medicală să constate că nu avem vreo boală molipsitoare. Am uitat să spun că pe Marea Neagră, când veneam, au ieșit înaintea vaporului vreo douăzeci de delfini, mari fiecare cât o barcă. Pentru prima oară am văzut așa ceva! Ei bine, a venit comisia medicală, ne-a examinat și ne-a dat liber. Am ieșit în oraș să ne plimbăm, apoi am intrat într-o cafenea. Personalul cafenelei, când a văzut că suntem străini, ne-a taxat cafeaua cu patru lei, pe când ea costa în mod normal doi lei, dar noi am plătit cât ne-au cerut. Deci ne-au păcălit, dar în ziua aceea s-a întâmplat și o nenorocire.
Eram mai mult de o mie cinci sute de români macedoneni și între ei doi bătrâni cu două fete în vârstă de vreo douăzeci de ani. Acești bătrâni aveau și un fecior care era plecat de doisprezece ani. Acest tânăr a ajuns mare inspector la căile ferate în București și părinții lui veneau la băiatul lor cu mare bucurie, că știau că a ajuns mare. Și ce băiat era, de o mare bunătate! Și băiatul aștepta cu mare bucurie să-și vadă părinții și surorile lui, dar nenorocirea a fost că acest băiat, când a auzit că a venit vaporul la Constanța, a și venit cu mașina mică să-i ia pe părinți și pe surorile lui, să-i ducă la el acasă. A coborît din mașină, a lăsat mașina pe malul mării și a venit sus, pe vapor. Eu, Caragiu Dumitru, am fost de față și am văzut cu ochii mei cum s-a urcat acest inspector să-i ia pe părinți de pe vapor. Eram acolo aproape o sută de persoane.
Acuma să vedeți nenorocirea. Părinții inspectorului veneau din dreapta vaporului și feciorul lor venea din stânga. Când s-au apropiat cam la doi metri, cuprinși fiind cu toții de mare bucurie, dintr-o dată tânărul inspector cade jos și moare subit. N-a mai mișcat nici mâna, nici piciorul, domnule, cum pică un sac de grâu jos așa a căzut secerat și acest om. Dar săracii părinți, țipau și își smulgeau părul din cap! Ce nenorocire pe capul lor, nu a apucat nici măcar să-i dea mâna sau să-l sărute viu. L-au sărutat mort, dar ce să vă spun, toată lumea plângea și îi văita pe sărmanii părinți care țipau și spuneau că mai bine nu veneau, că „noi am omorît băiatul, de dorul nostru când ne-a văzut de bucurie a murit”.
Doamne, nu știți ce jale a fost pe acești o mie cinci sute de oameni, care toți plângeau și-i compătimeau pe acești părinți că au rămas fără nici un acoperământ, în această tristă zi a anului 1928. Aveam pe atunci douăzeci și patru de ani, iar acum am șaptezeci și doi, dar jalea aceea nu iese din mine. A doua zi vine nevasta feciorului și aceea, săraca, când l-a văzut mort, Doamne, ce țipa și lacrimile curgeau ca pruna. Dar a fost așa de bună că i-a luat pe bătrâni și pe cele două fete și i-a dus acasă și de acolo nu știu ce s-a mai întâmplat cu ei.
Noi ne-am îmbarcat într-un tren de marfă și ne-am dus în județul Durostor, în Dobrogea, și ne-am instalat în case bulgărești. Ce să vezi? Erau noroaie până la brâu. Femeile au început să plângă: „Unde ne-ați adus?”. S-a format o comisie care s-a dus să ceară la București schimbarea locului. După o săptămână ne-am mutat în comuna Sarsânlar, județul Durostor. Acolo ne-a plăcut. O șosea bună trecea prin comună, dar autoritățile românești din zonă nu voiau să ne instaleze. Am dat atunci telefon la Silistra, capitala județului, și a venit prefectul Tașcu Pucerea și a dat ordin șefului de post și primarului, că dacă în termen de șase ore nu vor instala toate aceste familii, nu mai au ce căuta în comună.
N-au trecut patru ore și toți eram instalați în case bulgărești. Asta provizoriu, pentru că după un an ne-am făcut case proprii, dar construite de stat, și le-am plătit treptat. Statul ne-a împroprietărit cu zece hectare de pământ, dar autoritățile tot contra, nu voiau să ne dea în comuna Sarsânlar și ne-au dat pământ în alte comune, foarte greu de lucrat. Atunci am organizat altă comisie, care s-a dus la București și au primit un ordin de la Ministerul Agriculturii să ni se dea imediat lotul de colonizare în comuna Sarsânlar. A doua zi ne-au chemat la la Biroul agricol să ne măsoare loturile de pământ și de atunci am rămas liniștiți în privința aceasta, dar nenorocirea a fost alta, că situația internă a județului era tulbure. Când am auzit că într-o comună trei sau patru români au fost omorâți de comitagiii bulgari, am făcut o manifestație la Silistra, adunându-ne peste cinci mii de români macedoneni, căci în județele Durostor și Caliacra erau colonizați peste patruzeci de mii de români macedoneni.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!