poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2050 .



Viața mea zbuciumată și adevărată, de Dumitru Caragiu (1904-1983) (III)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2010-03-07  |     | 



Când am ajuns la etatea de paisprezece ani, mi s-a întâmplat să mă lupt cu un șacal. Am alergat după el, dar n-am putut să-l prind. A intrat în stufăriș, în baltă. Că șacalii trăiesc acolo unde sunt bălți cu stuf și diferiți arbuști. Ei nu sunt în stare să doboare un cal sau asin. Dar să vedeți cum poate șacalul să mănânce un cal, un cal slăbănog care s-a culcat și nu se mai poate scula. Șacalul își introduce laba în șezutul calului și îi trage afară mai întâi mațul cel gros, iar apoi și restul de mațe. Atunci calul moare și se îngrămădesc acolo mai mulți șacali și mănâncă până se satură. Șacalii ies din vizuină numai noaptea, prea rar se întâmplă să poți vedea vreunul ziua. Nici nu sunt prea mari, cam la vreo jumate dintr-un câine ciobănesc.
La etatea de cincisprezece ani, mă trimite tata să pasc caii pe baltă. Era noapte și un timp frumos, luna lumina ca ziua, dar lângă baltă era un cimitir turcesc. Poate avea mia de ani. Caii pășteau lângă baltă, unde era iarbă multă. Eu m-am culcat lângă un mormânt. Cum era el mai ridicat, l-am folosit așa ca o pernă și mă uitam spre cai cum pasc. Cum stăteam așa, deodată se repede un câine alb pe spatele meu. Mă gândeam: „Ce-o fi, Doamne, fiara asta?” Imediat mi-am dat seama că este o fantomă. Și mă ținea așa de tare de spate că nu puteam să mă mișc. Dar când s-a repezit prima dată, mârâia exact ca un câine. Am stat câteva minute pe gânduri, cum să pot să mă întorc spre fantomă, că nu puteam să mă mișc. Înlemnisem. Și atunci mi-am făcut o dată curaj și m-am întors pe cealaltă parte, dar n-am văzut nimic. Atunci m-am sculat de acolo și m-am culcat la vreo douăzeci de metri mai departe de cimitir. Vă spun drept, o săptămâmă m-a durut spinarea. Și eram treaz, nu dormeam! Dimineața când m-am dus acasă și le-am povestit alor mei, au rămas uimiți. Mama îmi spunea: „Vai, băiatul mamii, puteai să rămâi paralizat!”
O lună de zile după întâmplarea asta eram tot cu caii într-o pădure deasă, nu prea înaltă, dar plină de iarbă. Era un întuneric beznă, că dacă venea cineva la zece metri, nu puteai să-l vezi. Să vedeți însă ce mi s-a întâmplat! M-am culcat în mijlocul pădurii și am adormit cam pe la ora opt seara. Pe la două noaptea, cum eram acoperit cu șuba, mă trezesc și observ că trage cineva de șubă. O trăgea atât de încet ca să nu simt. Dar eu când văd că marginea șubei care îmi acoperea fața a ajuns până la curea, am zis: „E cineva care vrea să-mi fure șuba.” Și atunci, cum aveam lângă mine toporul, am pus mâna pe el așa cum eram lungit și m-am sculat ca un trăznit, dar nu am zărit nimic. Deci, tot ceva necurat, căci nu știa nimeni că dorm eu în pădure. M-am ridicat și m-am dus la cai, toți pășteau liniștiți. Deci, om fără frică eram!
Să știți că fantoma nu are voie să o vezi. Când vede că se întoarce omul spre fantomă, dispare imediat. Asta o știu de la bunicul meu că îmi spunea. Odată bunicul era cu oile în pădure și o fantomă îl striga pe nume: „Nicolae!… măi Nicolae, măi Nicolae!” Dar bunicul nu răspundea deloc. Că dacă îi răspundea îi lua gura, rămânea fără grai. Dar bunicul se ducea spre locul unde îl chema și fantoma se muta mai încolo ca să-l înșele să vorbească. După ce a murit bunicul și ne-am făcut mai mari, fantome din astea nu s-au mai ivit, au dispărut. Dar astea nu sunt povești, sunt fapte adevărate!
Într-o zi eram cu oile pe munții Pindului. Aveam cincisprezece ani. Eram la turma de oi eu și încă un tovarăș. El avea patruzecișicinci de ani și era, cum s-ar zice, superiorul meu. Am venit cu oile lângă stână și oile încă mai pășteau. Se întunecase, era așa, nici ziuă, nici noapte. Tovarășul meu s-a dus la stână să pregătească focul și mâncarea, iar eu ședeam la marginea turmei, lângă pădure. Bătea un vânt puternic de vâjâia pădurea, când aud că mă strigă cineva. Mă uit eu în dreapta și în stânga, dar nu văd nimic. Iarăși aud: „Măi, măi, măi!”
Atunci am văzut cinci-șase persoane care mă chemau să mă duc la ei. M-am dus fără să-l anunț pe tovarășul meu, am dat mâna cu ei și m-au întrebat cu cine mai sunt. „Cu încă un tovarăș”, le spun eu. „Noi suntem o bandă de două sute de hoți și ne trebuie patru oi grase pentru mâncare” „Stați puțin, că mă duc să-l chem pe tovarășul meu” M-am dus la tovarășul meu și i-am povestit că sunt vreo cinci-șase hoți și că mi-au zis că fac parte dintr-o bandă de două sute de oameni și că vor să le dăm patru oi grase ca să le mănânce. „Ce ne facem?”, îl întreb eu. „Lasă că-i aranjez eu!”, îmi spune tovarășul meu.
„Bagă-te tu după un fag și stai nemișcat” Și când a început tovarășul meu să tragă cu arma în hoți, vâjâia pădurea. Au început apoi să tragă cu armele și alți ciobani din împrejurimi, de au luat-o hoții la fugă rupând pământul. De atunci nu i-am mai văzut. Nu știu dacă dintre hoți o fi fost vreunul rănit, dar cu siguranță că nu erau hoți cu o bandă așa de mare, ci borfași de primprejur.
Când am ajuns la șaptisprezece ani, am luat în primire turma de oi și ceva capre eu singur la vreo opt sute de capete. Eram de fapt la turma asta doi ciobani care făceam la schimb, unul o zi, celălalt a doua zi. Erau pe munții Pindului niște păduri bătrâne de tot, din care nu ridicase nimeni un băț de lemn, fiindcă erau departe de comună și existau păduri mai apropiate din care oamenii cărau lemne pentru foc sau construcții. În pădurile astea prin care umblam noi cu turmele erau multe animale sălbatice: urși, lupi, porci mistreți, cerbi, căprioare, râși, vulpi, bande de hoți, dar mai ales cete de lupi nenumărate. Aveam însă câini buni, deși mai era și câte unul mai prost pe lângă cei buni.
Într-o vară, eu aveam un câine călare pe lup, iar tovarășul meu avea un câine care toată noaptea lătra, dar lătra aiurea. Al meu însă lătra numai când vedea ceva pericol. Și așa într-o seară, noaptea pe la ora două, pe când dormeam și noi și oile, câinele tovarășului meu lătra, iar al meu, nici pâs, dormea.ceva mai încolo, un pic mai departe de oi. Se trezește tovarășul meu și îmi spune: „Câinele tău nu face două parale! Ia uite al meu cum latră, nu doarme deloc și al tău doarme mereu.” Atunci îi răspund eu: „Măi, Gheorghe, tu crezi că câinele tău păzește oile? Ãsta al meu le păzește!"
Chiar pe când vorbeam erau orele două noaptea. Chiar în momentul acela se repede un lup în oi, înhață o oaie și o ia în gură să o tragă mai încolo ca să o mănânce. Dar câinele meu se repede fuga, călare pe lup. Atunci lupul lasă oaia, iar câinele îl trântește și iar îl trântește până la marginea pădurii. Abia acolo l-a scăpat pe lup. Dar câinele tovarășului meu, noi strigam și el fugea mai încolo. „Ei, dragă Gheorghe, te-ai convins acum cine păzește oile?” Atunci îmi spune tovarășul meu: „Da, măi, Mitică, ai dreptate!” Deci noaptea câinele păzește oile, nu ciobanul. Dacă nu ai câine bun, ia lupul oaia și pleacă cu ea liniștit.
Într-o zi senină și călduroasă, pe la ora zece, eram cu turma de vreo opt sute de oi. Oile pășteau și cuprindeau de la o aripă la cealaltă a turmei o distanță de vreo două sute de metri. Eu m-am lungit pe iarbă și mă uitam cum pasc oile. Când, ce să vezi? La aripa dreaptă a turmei, cam la vreo treizeci de metri depărtare de pădure, apar doi lupi mari, vineți. Eu i-am văzut că veneau direct spre oi. Câinele era lângă mine, un câine roșu cum e jarul. Am apucat capul câinelui și l-am îndreptat drept spre lupi. Câinele știa că e ceva și i-a văzut imediat. A luat-o la fugă spre ei cum e glonțul. Lupii luaseră deja o oaie și o târau încolo, spre pădure. Pe la vreo zece metri, câinele îi ajunge și sare pe ei călare, dar când să ajung și eu acolo, oaia venea înapoi spre turmă nevătămată. Câinele s-a dus departe cu lupii trântindu-i. Când s-a întors câinele, l-am sărutat de trei sau patru ori.
Când s-au apropiat lupii de oi, toate oile s-au speriat când i-au văzut, dar cea pe care au luat-o lupii a-nghețat de tot. Mă uitam cum se uitau lupii în ochii oii și oaia în ochii lupului. Știam asta, că lupul, dacă pune ochii pe o oaie și oaia se uită în ochii lupului, o hipnotizează.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!