« Atunci cand un ultim fluture al primaverii , in prima si ultima zi din viata sa, isi lasa obosit, aripile morbide pe un prim trandafir albastru, atunci parfumul si frumusetea lor se va uni... »
Ochii ei albastri scrutau intens vazduhul capatand o intensitate noua, o sclipire vie, mai albastra ca niciodata. Parul scurt , cu tente roscate , zburda vesel in adierea vantului de primavara. Mainile-i strangeau tremurate , un ghiozdan greu, plin de carti , amintiri , rasete si lacrimi...Se simtea ca in clasa intai din nou, cand o cuprindeau valuri de caldura la vederea scolii ; simtea cum sangele ii clocotea in vene parca sa erupa, asemeni unui vulcan.
Nici nu simti cand incepu sa mearga. Nu se ducea spre scoala cum ar fi fost normal, voia altceva... Cu pasi marunti ca ai unui om somnambul si cu ghiozdanul greu , tarat dupa ea , mergea nepasatoare la orice din jur. Nu vedea nimic, nici macar reducerile de la magazine la care in alte zile ar fi exclamat de fericire ; nu vedea nici baietii care ii tot faceau curte si la care s-ar fi ratoit putin in alte zile mai bune ; nici fetita cu catelusul cret si alb pe care l-ar fi mancat din priviri. Totul ii era indiferent, transparent , fad , si cu toate acestea sclipirea din priviri nu i se mai stingea , ba chiar fiind mai inflacarata.
Nici nu stia unde merge sau unde ajunge, pasea apasat , sigur , ferm si totusi inca i se citea instabilitatea... Era o stare noua.
In parc , unde se asezase intr-un leagan stingher , prizonier intr-un colt al parcului, era liniste. Doar scartaitul leaganului nelinistea tacerea parcului , iar sunetu’i rasuna pustiu. Ea nu auzea parea sa fi plecat in alta lume, insa privirea’i inflacarata persista . O adiere rece a vantului ii rasfira parul roscat si o cutremura usor din leagan. Tot ce voia era sa zambeasca ...dar nu putea...si leaganul scartaia frenetic.
...La malul apei involburate statea tot ea , acum lasand lacrimile’i mari sa’i curga pe obraz. Parca simtea cum apa rece o va acoperi in giulgiurile negre de catifea , ale mortii...si nu va simti nicio durere.
Simtea cum ghiozdanul cel negru si greu va iesi din viata ei...si va uita tot ! Simtea cum macaitul ratustelor vor fi imnul mortii...
Un singur pas si va uita tot ce a fost , visurile ei vor fi inghitite in neant, totul va fi o imagine inghetata a vietii ca si imaginea dulce din globul pe care il primeai de craciun , si la care exclamai de bucurie...
Dar nu’l facu...privi spre cer rugatoare si pleca . Intarziase.
« Atunci cand un ultim fluture al primaverii , in prima si ultima zi din viata sa, isi lasa obosit, aripile morbide pe un prim trandafir albastru, atunci parfumul si frumusetea lor se va uni aratand lumii pentru o secunda ...Sarutul Paradisului ! »