poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4386 .



codul lui Manu
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cam ]

2010-01-22  |     | 



ideea de a participa la reuniunea aceea multicoloră, împământenită cu numele de banchet, n-o mai atrăgea pe Eva demult. abia întors din delegația lungită prin paturile în care se extra-conjuga, potrivit cu cea de-a doua natură a sa, Manu se văita că îl doare în coastă. nu tare, doar așa, în surdină, cum putea să mai doară, în urma exciziei, o părticică din organism. zăcea cu fața în jos, galben și stors precum lămâia.
cotitura neprevăzută spre hanul lui Dracula, pe care festinul o luase, izbuti să-i antreneze câteva oase. gura nu. fu luat de valul cu spume la creastă, încredințat că plutește într-o corabie nouă sub soare. pe cer, însă, luna strălucea în deplinătatea rotunjimilor ei.
Eva răsfoi cu limba în buzunarul de la piept și mai înghiți câteva scame. îndreptarul ortoepic și ortopedic, purtat în secret, îi întreținea echilibrul. conversația continua să lâncezească. vârtejul în formă de con, opus fugii, săvârșea piruete pe țeasta ei înghețată. nu reușea să se agațe de nicio scuză în timp ce cumpănea anii irosiți, revoluțiile în jurul lui Manu și gravitatea atracției pe care o exercita asupra sa această ființă teleghidată de instincte. se obișnuise întrucâtva cu laconismul omului care împărțea cu ea, de șapte ani, masa conjugală: “oare mă supăr dacă te culci cu altul?” era limpede că intrase în starea normală, în care toate canalele de navigație a cuvintelor refuzau accesul exterior. contrastul imaginii ei lângă cei doi, trei dacă-l socotea și pe Manu, era izbitor, lovea drept în ochi. ochii dureau căutând tot mai jos, către talpa piciorului, o cale să intre-n pământ. chiar el îi spusese că e urâtă. sinceritatea după care alergase ani la rând, cu sufletul și burta la gură, o dobora metodic.
hanul își etală nota ospitalieră tipic românească. dete cu ușa de pereți, apoi cu pereții de ușă, trimițându-i drept în vintrele lui. aproximând vremurile arhaice din care ședea nelocuit, fură cuprinși de o veselie cuminte. vintrele aveau o intimitate aparte, pricinuită de cele două paturi străvechi, nedigerate, măsuța încă rotundă și radioul cu lămpi. tremurul Evei își mai scăzu nițel din frecvență. demult nu mai văzuse un radio cu lămpi în stare de funcționare.
fundalurile apelor aureliene, pe care își potrivea nopțile când sta aplecată peste culegerile sale de mate, îi năvăliră în minte. muzică în avans cu toptanul, ce mai. câștigase toate concursurile la radio, își făcuse o mulțime de amici virtuali, corespondă cu ei ani de zile apoi dădu foc valizei de scrisori pentru a potoli gelozia fostului prieten. evident că-i părea rău după hârtiile înghițite de așa-zisele flăcări purificatoare. în ciuda lui și a faptului că, pe fondul unei tristeți iremediabil cavernoase, limba de foc îi declanșa predispoziția pentru lichele, nu scosese un mâc. timpul îi dovedi că se descurca mult mai bine în virtual, unde firele de înaltă tensiune umană erau izolate. pasiunea pentru probleme, frumusețea nopților albe, tihna căminului, muzica, badenul, radioul, toate se topiseră odată cu sărbătoarea Buneivestiri, când tatăl ei fu nevoit să plece, pe nepusă masă, în lumea celor drepți. adoratorul ei, dar și al lumii ăsteia strâmbe, o lăsă pradă, pentru mulți ani, unor viziuni înfricoșătoare. ce-a făcut cu încrederea lui? se îndepărtaseră în timpul liceului doar pentru că nu știa cum să-și explice sufletul care, asemenea unui radar, funcționa pe bază de emisie și captare a tot felul de unde cu oscilații bizare.
la hanul în care providența sau vătaful îi adunase, unicul post de radio ar fi satisfăcut peste măsura așteptării dacă așteptarea ar fi avut vreo măsură. își trimisese intuiția la plimbare. destul îi era și fără ea pe cap. de un singur lucru era sigură. ba chiar de două. unu: cu toate că arăta acceptabil în pantalonii ei strâmți, zgrăbunțele pielii zgândărite de unghii când gândul pleca aiurea, burta și sânii lăsați după naștere, sau chiar dinainte, ce-o făceau să se rușineze și în fața propriului bărbat, nu-i vor permite să se dezbrace. doi: nu va da bir cu ei dar nici cu fugiții ca să le strice petrecerea cu fițe de babă strâns legată de jumătatea sa. concepțiile îi zăceau răsuflate, asta știa. nu și-a înșelat niciodată bărbatul altfel decât în imaginație și cu un Adam destul de abstract. nemișcată, își atingea trupul cu mintea până când el, adică trupul, nimerea în extaz, apoi fugea la duș și îi schimba lenjeria intimă.
intră la baie luând în calcul blocatul ușii pentru cazul în care situația va ține morțiș să facă o demonstrație de forță. încuietoarea era în bună regulă. dacă nu s-ar fi temut de eventualitatea trecerii zgomotului prin ușă sau zid ar fi folosit toaleta. dădu drumul la robinet și, cu chiu cu vai, își ridică privirea de pe jos. încețoșată și ruptă de oboseală, numărase toate scamele ce triluiau și săltau pe covor neastâmpărate ca greierii. încercă să prindă în canciocul minuscul câțiva stropi din lichidul vital. în palme se înfiripau stalagmite și pricepu cum se simte o peșteră. le lipi de față apoi insistă cu încăpățânare la frecatul ochilor, al obrajilor. stratul de impersonalitate, vizibil îngroșat, își dovedi rezistența. genunchii îi tremurau. mai sus, era frica.
vântul cânta din fluier și cercurile se strângeau tot mai aproape. încă puțin și avea să se înece. n-a putut trece nici proba de curaj a fântânii din curtea bunicilor, darmite pe asta. de câte ori invocau comoara, de o vârstă cu lumea, ce sta scufundată, le întorcea spatele. s-ar fi putut sprijini, totuși, de unele lucruri. îi era rușine. cum a putut gândul ei să se întindă, ca gumilasticul, așa departe? la lumina lunii, lanțul de geamanduri părea un palanchin legat de doi stâlpi de incertitudine. tare se simțea atrasă de puiul de somn cu ciocul înfipt în lâna de capră crescută în Cașmir. ar fi încetat să-și gândească sentimentele, să judece plusurile de grăsime, fisurile din carne și căsnicie, pedepsele pe care avea să i le trimită Dumnezeu.
Manu o abandonă. dacă ar fi cunoscut-o cât de cât pe Lia, n-ar fi băgat-o pe Eva într-o asemenea încurcătură. a se culca oriunde și cu oricâți era, pentru Lia, o necesitate pur spirituală. îmblânzea două sălbăticiuni, pe Ka și singurătatea, deodată. o singurătate desăvârșită adăugată frumuseții lipsite de binecuvântarea prostiei îi dăruiau un asemenea hal de distincție, încât bărbaților le inspira teamă. o asaltau doar scursorile. de multe ori îi fu dat Evei s-o vadă, pe vremea când fuseseră colege, ieșind eteric de la toaletă, frumoasă și tăcută, cu rujul întins până la urechile capului din nori.
ea, necunoscuta ștearsă din ecuație, nu mai exista pentru Manu de câteva bune ceasuri. printre solzii lemnoși ai conului viețuirii, dăduse peste codul de legi care îi dirija viața. din greșeală, i-l spălă mai demult la mașină împreună cu blugii, cu banii și cardul gold. încercau tot felul de scremeri filozofice când se certau din cauza codului. în minte, păstra intact decalogul instituit de soțul ei:
1.creațiunea: eu sunt dumnezeul meu
2.tainele: a tăcea înseamnă a nu minți
3.căsătoria: are loc când aproximează bărbatul
4.capul de familie: dator să asigure mijloacele materiale de existență
5.principiu: banul contează
6.abstinența: inutilă dacă descoperi relația de echivalență dintre sex și grătar
7.castele: există două caste, mai exact specii - a bărbaților și a femeilor
8.subordonare: femeile alcătuiesc specia inferioară
9.îndatoririle: funcție de împrejurări
10.viața veșnică: a prelungi clipa e totuna cu a te afunda în monotonie
“tu șerpe bălaur, cu solză de aur, cu nouă limbe împungătoare, cu nouă cozi izbătoare”… avea în față, de fapt în spate, în spatele ușii de la baie, o situație din care numai lumina zilei o mai putea scoate. dar lumina întârzia, odaia nici n-avea geamuri. era derutată. ce să mai creadă despre conținutul propriului suflet când recipientul deșerta slăbiciuni după slăbiciuni? de ce nu putea să ia lucrurile ca atare și basta? sfera în care trăise șapte ani era departe de omogenitate și perfecțiune. delimitarea de acum era evidentă. coaja, proaspătă și zemoasă, sta să plesnească. prin miezul întunecat treceau benzi de argint viu. lucrurile s-ar fi petrecut la fel și în absența ei. ce dacă va trebui să asiste la potopul care urma să se abată asupra deltei deschise spre marea altei femei? nu va fi primul. de bună seamă, Noe o va lua în arcă și de data asta. dacă urma sfârșitul sau facerea lumii, asta n-avea de unde să știe.
cutremurându-se sub Manu, Lia își deschisese planta actului fecundării. umflați de durere și spaimă, ochii Evei se chinuiau să se smulgă din cap. nici n-apucară să se dezmeticească ori să clipească și grațiosul Ka o încolăci. în gura care mieuna fără contenire, sufletul, ca limba pisicii, îi sta bine păzit. jur-împrejur, albinele bâzâiau cu faguri în cioc. nu mierea ci răbdarea și grija de a-și înnoda coada pe deasupra ochilor ei îi plăcură. hainele nu-i zburară cu nepăsarea și graba de care se temuse. peste și printre haine era el, pesemne căutând nasturi. clopotarul ce-și ducea veacul în trupul Evei asuda din greu trăgând sforile inimii. clopotul dăngănea metalic acoperind glasul tărăgănat al radioului, scâncetele de plăcere și gemetele de moarte care se scurgeau, odată cu puroiul, din coșurile de piept strânse cu disperare. ajuns la dimensiunea unui pui carnivor, Ka se căznea, folosindu-și dintele ascuțit, să intre în ou. de astă dată, oul era între sânii ei, dedesubtul cămășii strânse cu deznădejde, exact pe locul în care un straniu sentiment matern însoțea durerea, profundă ca un hău. limba sau coada lui, nu-i fu clar multă vreme, îi intrară în inimă. obiectul se înmuie și luă formă de pară. clopotarul dădu ortul popii. ortul i se dădea popii și mai încolo, la vreo doi pași, unde mașina de tocat vărsa prin găurile ciurului cărnuri amestecate și frământate, risipind mirosuri înțepătoare de parfum, piper și stranii licori secretate, în ciuda minții, de trupurile în flăcări. sub ochii Evei, patul se metamorfoza continuu. în tigaie fierbea o chiftea uriașă. spume și unsori încinse bolboroseau, revărsându-se. din ghemul agonic de carne, răzbeau tânguielile de moarte ale organelor dilatate.
cum de lucrurile și oamenii se mișcaseră atât de repede în absența ei? la baie a stat doar câteva minute, asta era limpede. pe Manu îl găsi între picioarele Liei. vrejuri gigantice invadau corpul femeii. era izbitor de frumoasă oricum, dar așa, zvâcnind din toate extremitățile lui, se lansa dincolo de imaginație. dalta bărbatului ei mângâia și cresta cu ambele tăișuri. din mâini îi creștea o făptură fantastică, nebună și înspăimântătoare.
gâturile crăpară. urechile plesniră. unealta, însă, continua, neistovită, să lovească. tăia și scobea. scobitura se tot adâncea țintind către suflet. de nemaivăzut sau închipuit cum, întreagă-întreguță, ființa lui Manu, slugă a cărnii, se înstăpâni peste femeie. săpa, scotocea, căsca, dezghioca. fiecare ignora colțul în care sta fiara cu ghearele unse de bale. balele curgeau după viață în cascade spumoase. deplin instaurată, noaptea cumplită urma să dureze. parcă scurs din pereți și poftind la somnul de veci, torsul pisicii năvăli în odaie. satisfăcută, pisica dormea cu dosul în sus.
într-un târziu, lumina țâșni din gaură de șarpe. când ura atinse apogeul, năravul năpârli, fâșii, fâșii, odată cu pielea în care sufletele fuseseră ambalate. în durere, noblețea și grosolănia își disputau supremația. învinși de suferință, oamenii încetaseră a mai semăna între ei sau cu ei. de altfel, adevărat vă zic, nimic din ce-a urmat zilei de apoi n-a mai semănat cu ce-a fost înainte, pe asfințita vreme a ismelor și seismelor ce-au culminat cu ofismul; dacă nu cumva cu oshismul. când sufletul Evei avea formă de coastă. în hrisovul cu file îngălbenite de vreme, ce-i asigură trecutului calitatea de proprietar, stă, însă, totul înscris. de la mizeria liniilor mari până la luxul amănuntelor. amin.

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!