poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1478 .



Printre ei și printre noi
proză [ ]
Capitolul I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [zvenca ]

2010-01-19  |     | 



Capitolul I

- Ce ploaie oribilă! Cum, dracu, mai ajung eu acasă? Se întreba Ana stând ca de obicei, în fiecare din cele cinci, șase zile ale săptămânii, la ocazii, după ce ieșea de la cursuri. Frecventarea acestora devenea din ce în ce mai grea. Pe lângă timpul ploios al acelei primăveri ce se încăpătâna, parcă în special, să-i facă zile negre și, și banii câștigați, de pe urma muncii la negru, ca barman, timp de șase luni de zile, la o bodegă de la marginea orașului, se cam terminau.
Trebuia să-si continue studiile. Era deja în anul al doilea, un an ce se prezenta cu rezultate bune, cel puțin în prima sesiune de examene. În semestrul al doilea participase la un concurs de comunicări științifice, din proprie inițiativă și fără ajutorul sau coordonarea vreunui profesor, acesta doar semnase și-și dăduse acordul ca numele lui să fie menționat pe lucrare, unde luase locul al doilea, nu pentru că lucrarea era un studiu nu știu de care ci, “pentru că a știut să-și vândă produsul”, vorba președintelui comisiei de examinare, al cărui premiu era de patruzeci de ron, cât pentru două cărti, cu laudele și felicitările de rigoare. Dar cum s-o facă? Ca și barman câștiga doar bani de buzunar din care-și plătea cazarea la internatul liceului forestier din oraș, un oraș mic, la nord-vestul țării, cu, în jur de, o sută mii locuitori, vreo trei universități și nici un cămin studențesc, și restul de bani erau cheltuiți, cu strictețe, pe cursuri, cărți, cornuri și, după ce a plecat de la internat, pe navetă, vreo douazeci și șase de kilometri de la oraș.
Naveta o detesta, fiind pusă în fața a multiple umiliri din partea participanților la trafic care: ba opreau și, până să ajungă la mașina, plecau în trombă distrându-se pe seama ei; ba îi arătau semne obșcene sau chiar îi cereau în schimbul trasportului, fără pic de rușine, favoruri sexuale. Mai călătorea și cu transportul în comun pe care, de asemenea, îl detesta, căci călătorii erau, predominant, rău mirositori și, având un simț olfactiv prea dezvoltat, susținea ea, sfârșea prin a vomita, așa că trebuia să aleagă răul cel mai puțin rau.
Stând și dând din mână ca cineva să oprească, dacă nu din bunătate cel puțin pentru a câștiga un bănuț, nu avea pancartă, nu era necesar, căci puțini erau cei care știau unde se afla satul Rătești, satul în care locuiau parinții ei și de unde făcea naveta, constată că a trecut mai mult de o oră și nimeni nu se îngăduia să oprească. Fiind obișnuită, niciodată nu se pierdea cu firea, nu-și avea rostul, răbda și se ruga la Dumnezeu, pentru cei credincioși, la soartă, pentru cei necredencioși, ca totul să fie bine, chiar se amuza, făcând haz de necaz, de tot ceea ce-i dispunea soarta.
Nu avea prieteni, având alte preocupări decât toți cei ce intrau în contact cu ea. Mai tot timpul discuțiile cu semenii se terminau în conflicte, așa că mai nimeni n-o suporta sau cel puțin n-o vroia în preajmă. Cu toate că îi recunoșteau valoarea și, pentru care majoritatea, o invidiau. Câțiva, totuși, credeau că se pot folosi de ea și, chiar s-au ales cu câteva lecții bune de viață, de pe urma socializării, dar nimic mai mult. Însă, ceea ce era și mai important, ea nici nu vroia prea mult să socializeze: “urăsc să lucrez cu oamenii, lucrez mult mai bine de una singură” era convingerea ei; “îmi iubesc liniștea din timpul lecturării unei cărți, îmi iubesc liniștea când pot medita, îmi iubesc liniștea când pot analiza, în voie, lucrurile”, era o altă replică pe care și-o exprima ferm și cu convingere.
Iată că oprește o mașină cu numere străine. Șoferul zâmbește și-i deschide ușa. Ana intră, îi dă “Bună ziua” și-l roagă, dacă se poate, s-o ducă până la Rătești. Acesta, foarte amabil, îi răspunde la salut cu un “Bună ziua” mai stâlcit și o întreabă în italiană unde s-o ducă. Auzul acestei limbi îi trezi un sentiment de încântare. Limba o vorbea fluent, pe lângă alte câteva limbi străine. Își îndreptă privirea spre șofer și observă că bărbatul era singur în mașină. Era un om, cam, de șaizeci de ani, cu structura robustă, cărunt și cu o înfățișare plăcută. Pe bancheta din spate se vedeau aruncate, claie peste grămadă, mai multe documente, precum și câteva ziare italiene pe care se putea citi clar, scris cu litere mari, “Il sole in 24 ore”.
Fiind un drum european, au mai luat-o străini la ocazii și din alte țări, precum Ungaria, Cehia, oameni care i-au lăsat o impresie bună și care n-au luat niciodata bani.
- Lei e italiano? Îl întrebă.
- Si. Parli italiano?
- Si, parlo.
- Dove vuoi che ti lascio?
- Per cortesia a Ratesti, il terzo vilagio da qui.
- Come mai che parli italiano?
- Sono stata in Italia, a Rimini, l’anno scorso, nel estate, tre mesi. Purtropo non
ho lavorato, non ho trovato niente. Ringrazio ai miei fratelli, quali lavoravano e mi anno datto i soldi per pagare la universita. E Lei per quale occasione si trova qua?
- Ho aperto una ditta agricola a Madaras. Vengo, quasi ogni mese, per qualche
giorni in Romania. Cerco e compro i terreni e, in futuro, intendo coltivare grano qualita superiore.
- Super. E Lei lavora da solo?
- Si. Non mi fido di nessuno.1)
Cu toate că Ana părea o persoană fără darul vorbei, pentru mulți, însă, dacă găsea pe cineva interesant și cu o temă pe măsură, putea sta în discuții ore întregi, așa îl percepea și pe acest străin și subiectul pe care-l adusese în discuție.
Nu toți vorbesc liber despre proiectele lor de viitor, și nu cu oricine, probabil ea dădea impresia unei persoane care chiar nu ar avea ce face cu o asemenea idee sau, în cel mai fericit caz, persoana potrivită pentru a fi implicată într-un astfel de proiect. Cert este că italianul începu a-i relata planul său cât și motivul în ceea ce privește șederea sa în România și, în special, de ce chiar în zona respectivă. Din vorbă în vorbă s-a ajuns la faptul că, după câteva ajustări în cadrul companiei sale, el va încerca să contracteze fonduri europene pentru agricultură. Ana, fiind studentă la economie, avea deja ceva cunoștințe despre fondurile europene și interesată fiind de absolut tot ce o înconjoară, cu toate că memoria nu era un lucru cu care se lăuda, găndirea logică era punctul ei forte, profita de obsolul orice, de unde putea învăța ceva, demonstra ceva, surprinde, drept
____________________________
1) - Sunteți din Italia?
- Da. Vorbești italiană?
- Da, vorbesc.
- Unde vrei să te las?
- La Rătești, vă rog, al treilea sat de aici.
- Cum de vorbești italiană?
- Am fost anul trecut, în vacanța de vară, în Italia, la Rimini. Am stat trei luni de zile, timp în care am învățat să vorbesc italiană. Din păcate, n-am lucrat, n-am găsit nimic. Noroc cu frații mei care au lucrat și mi-au dat bani să-mi plătesc facultatea. Dar dumneavoastră cu ce ocazie pe aici?
- Am deschis o fermă agricolă la Mădăras. Vin în România, pentru câteva zile, aproape în fiecare lună. Cumpăr terenuri agricole și, pe viitor, intenționez să cultiv grâu de calitate superioară.
- Super! Și lucrați singur?
- Da. Nu am încredere în nimeni.
pentru care, s-a oferit să-l ajute.
Nu prea da crezare acelor povești expuse de cetățeanul italian deoarece, din experiența acumulată, de-alungul a doi ani, de când se mutase cu familia în acel județ și trebui să intre în contact cu multe și felurite persoane prin intermediul navetei, a mai avut de-a face cu tot felul de personaje venite de pe meleagurile italiene și statornicite prin Satu Mare cu varii motive precum prospecții de afaceri și vânătoare dar scopul adevărat al acestora fiind, de fapt, aventurile amoroase, și-și aminti câteva din astfel de întâmplări la care, vrând-nevrând, participase.
Lucrase, la un moment dat, doar două zile, căci atmosfera precum și alte evenimente survenite acolo i se păreau insuportabile, ca ospătară, la un renumit hotel-restaurant din oraș, și servind la o masă de italieni, clienți fideli ai hotelului, ce veneau regulat la vânătoare, după cum i-au fost prezentați de o colegă și care o avertizase să aibă grijă căci sunt obraznici, ca să dea dovadă de amabilitate, îi întrebase:
- Come vi piace il nostro paese?
- Orribile, tutte le donne sono puttane.
- E va bene, questo grazie a voi che sapete la situazione del nostro paese e
aprofitate della loro necessita e ingenuita2) – era replica ei, la răspunsul lor impertinent.
Pe tot parcursul servirii mesei acel grup a dat dovadă de un comportament total lipsit de scrupule. Cu greu, a reusit, să-i facă să-și achite consumația, și și aceasta nu integral, din cauza că și-a permis luxul de a aduce comentarii incriminatorii la adresa lor și, de a nu se umili în fața lor, precum erau obișnuiți. Pur și simplu, ea, nu era genul de persoană care tolerează aroganța, grosolănia și toate acele infecții, josnicii ale regnului uman. Nu-i de mirare că, pe treptele acelui hotel, își duceau traiul multe prestatoare de servicii sexuale. Cu așa o cerere mare, creștea, desigur, și oferta, a cârei renumerație era din ce în ce mai proastă, ce să mai vorbim despre tratament. Acela a fost punctul culminant al acelei zile. Ana refuză cu desăvârșire să mai suporte astfel de umiliri din partea clientelei, pe lângă faptul că avea probleme și cu unul dintre colegi, ospătar mai vechi, care vroia ca ea s-o facă pe ajutorul de ospătar. Refuzându-i porunca, a trebuit să suporte consecințele, acesta a pus bucătarii să nu-i preia comenzile.
Un alt caz ai cărui participanți erau tot cetățeni italieni era oferta pe care o primise de la o colegă de facultate, în același timp, și colocatară de internat, pe nume Lia. Aceasta avea o cunostință care-și închiria casa italienilor și a căror motiv de a vizita zona, culmea, era tot vânătoarea.
Oferta suna în felul următor:
- Pot să-ți spun ceva?
- Da, zi.
- Promiți că nu spui la nimeni?
- Fie.
- Este vorba de niște câstiguri mari de bani.
- Da? Cum?
- Știu pe cineva care aduce italieni la vânătoare și care locuiesc la el în chirie.
Niște ramoliți de bătrâni dar care dau cincizeci de euro la o fată pe noapte, ce zici? Pentru trei nopti, faci o sută cincizeci de euro, cât salariul tău, la bar, pe două luni. Eu mă duc.
____________________________
2) - Și cum vă place țara noastră?
- E oribil, toate femeile sunt târfe!
- Ei bine, totul datorită vouă căci știți situația din țara noastră și profitați de nevoia și naivitatea acestor femei
- Nu, eu nu vreau să-mi câstig banii în felul acesta.
- Dar soră-ta?
- Nu stiu, dute și întreab-o.
Sora ei a refuzat-o și ea. Maria, sora mai mare a Anei, era o fire mult mai credincioasă, cu mai multă frică de Dumnezeu și de o pioșenie rară, față de Ana care era mult mai selectivă în ceea ce privea dogmele bisericești. Din moment ce, un anume lucru legat de religie, i se părea ilogic, nu-l adopta.
După discuțiile purtate, ulterior, cu ofertanta, Ana a înteles că aceasta numai o noapte s-a dus și, n-a mai mers, pentru că i s-a făcut scârbă. Perversitatea la care a fost supusă, întrecea orice imaginație. Sacrificiul făcut pentru acei cincizeci de euro era mult prea mare și nu era dispusă să și-l asume.
În ciuda faptului că transportatorul, cetateanul italian, ce o luase la ocazii, avea un compartament manierat și folosea un limbaj elevat, Ana, se abținea, din cauza experiențelor de mai sus, să creadă că acesta ar fi altfel decât ceilalți. După ce s-au înțeles să colaboreze, nepomenindu-se, deloc, de vreo răsplată oneroasă sau sub vreo altă formă, în ceea ce privește ajutorul în contractarea fondurilor europene precum și în culegerea de informații despre mersul agriculturii în zonă și în țară, au schimbat numerele de telefon și au stabilit că se vor întâlni luna următoare când urmează să mai facă un drum de România.
Pe parcursul călătoriei acesta îi mărturisi că, de fapt, nu avea drum în direcția aceea, a ieșit, pur și simplu, la plimbare și, i s-a făcut milă de ea, pentru că stătea în ploaie. A surprins-o plăcut, acest lucru, dar în același timp îi era și teamă să nu fie doar o modalitate de a o agăța. Și-au mai povestit fiecare despre realizările sale. Astfel, Ana aflase că el era doctor de profesie, dar pe care n-o practicase. Trebuia să se ocupe de ferma părinților săi care decedaseră, având doar o sora dar care nu era interesată. I-a mai povestit Anei că, în timpul studentiei sale, participase la realizarea unui proiect finanțat de către un mare om de afaceri american, care crezuse în fezabilitatea și importanța proiectului, și care a fost publicat într-o renumită revistă internațională de specialitate, fapt de care era foarte mândru și de care-și aducea aminte cu mândrie și profundă bucurie.
În zilele care urmaseră, pe lângă studiul pentru sesiunea de examene, se ocupase de culegerea de informații pentru Enrico, acesta era numele italianului, petrecând mult timp pe la biblioteca universității, citind ziare și reviste economice și financiare, pe la internet-café-uri, luând pliante și îndrumări de la Agenția SAPARD.
Luna următoare, când s-au întâlnit, italianul nu se arătase prea interesat de informațiile acumulate și prezentate, dimpotrivă, intervenea, aducând în discuție o altă temă, grâul. Dezinteresul acestuia o cam atingea, simțitor, la nervi. O agasa, faptul că o puse să-i adune informații când, după cum reieșea din context, nu-i trebuiau.
- Măcar, așa, o urmă de apreciere pentru interesul și munca depusă, nu se
poate? I se plânse surorii sale, câreia îi povestise de acest om, de fapt, fiind și prietene, își împărtășeau aproape totul.
- Lasă, nu te necăji, poate și ăsta-i un alt lăudăros precum mai toti italienii.
- Da, dar acum îi trebuie alte informații!
- Ce informații?
- Cam cât costă o tonă de grâu în Ucraina, una din cele mai mari producătoare
și exportatoare de grâu din lume, parcă a doua după Canada, cică au cel mai calitativ soi de grâu din lume, atât ca si compoziție cât și ca producție pe hectar.
- Să vezi! Și ce faci, îi cauți?
- Da, știind limba ucraineană, găsesc pe internet, cu siguranță, ceva.
- Bine că ai bani de internet.
- Nu stau mai mult de o oră, iar pentru o oră plătesc doar doi lei, bani de covrig.
- Eu n-aș da.
- Găsesc că e o temă interesantă, niciodată nu m-a preocupat lucrul ăsta și,
poate, pe viitor, îmi va folosi, această informație .
Sesiunea de vară a decurs foarte bine, cu mici excepții. Acum putea pleca liniștită la muncă în Italia. Fratele ei care, rămâsese singur în Italia, după ce celălalt frate a fost prins și expulzat, o asigurase că, le-a găsit de lucru, la amândoua, ei și surori sale care, și ea, era studentă în anul întâi. Maria s-a hotărât, mai tărziu, să-și continue studiile, însă, față de Ana, mergea foarte prost la învâtătura și, din cauza câreia, profesorii, în special cel de economie, îi reproșau de ce nu se ocupă, un pic, de ea.
Într-una din zile, după unul din ultimele examene ale sesiuni de vară, Maria o întrebase ce s-a întâmplat între ea și profesorul de economie care, făcuse o observație la curs, când strigase prezența:
- Ana, cu păpăgăluțul ei, este sora ta?
- Da, îi răspunse Maria.
- Să-i transmiți s-o ia mai încet.
Ana, la început, nu-și dădu seama exact de ce ar fi putut face astfel de remarci la adresa ei, dar ulterior îsi aminti că se prezentase la biroul dânsului cu o plângere. Fiind decanul facultății de economie, Ana a considerat că acesta trebuia să ia la cunoștință comportamentul neprofesional al unui cadru didactic, ce o nedreptățise la examen acordându-i nota cinci. Pe avizier, se putea constata clar, faptul că studenții ale câror nume erau la fel cu numele câtorva reprezentanți de seamă din administrația locală aveau note mari, pe când anonimii, ca și ea, aveau doar note de trecere, cu toate că era perfect convinsă că lucrarea ei era de zece, se verificase imediat dupa examen. În fond, la examen, trebuia întocmit doar un bilanț și un cont de profit și pierdere, situații financiare, pe care le mai întocmise, înainte de examen, după date reale, ajutând o colegă ce era angajată ca și contabil la o întreprindere. Această colegă fiind nimeni alta decât Lia, cea cu propunerea indecentă.
Pentru a se confrunta cu acest profesor, îl căutase de câteva ori și-i ceru o recorectare a lucrării. N-a recorectat-o niciodată, și nici nu i-a arătat lucrarea ca să-i demonstreze unde a greșit, dimpotrivă, de fiecare dată a apelat la replici și tehnici de intimidare. De intimidat n-a intimidat-o, ci a îndârjit-o.
Ocazie de a-l înfrunta, încă o dată, și de a-i cere dreptate se ivi într-o sesiune exepțională de examene, cam prin martie, când, după expirarea timpului, profesorul cu pricina, le ceru studenților să se prezinte la examenul oral pentru mărire de notă. Nu se înghesuia mai nimeni. Cum el stătea la catedră, iar vraful de lucrări de pe aceasta îi cam ascundea fața, Ana veni și se așeză chiar în prima bancă.
Nota cinci de la dișciplina Situații Financiare o sâcâia până la disperare, trebuia să clarifice această neplăcută situație. Cu toate că nu se pregătise deloc pentru axamen, avea o încredere desăvârșită că, informațiile și cunoștințele pe care le poseda de la precedentul, n-o vor dezamăgi. Nu vroia nicicum să piardă această oportunitate. Practic, l-a încolțit, și nu avea cum să-i scape.
- Domnule profesor, doresc să-mi măresc nota la Situații Financiare. Se poate?
- Desigur. Ce notă ai obținut?
- Cinci.
- Cinci!? Înseamnă că n-ai știut.
- Tocmai asta e, domnule profesor, eu sunt perfect convinsă că nota mea ar fi
trebuit să fie opt, dacă nu zece, pentru că știu ce am scris și m-am verificat imediat după examen.
- Cum te cheamă pe tine?
- ….. Ana.
- ……Ana? Vezi, nici măcar nu-ți cunosc numele.
- Mie îmi pare foarte rău că numele meu nu vă spune nimic.
- Dar, parcă, tu ai mai fost la mine. Așa-i?
- Da, așa e. Și v-am cerut să-mi arătați lucrarea.
- Și ți-am arătat-o! rosti afirmativ profesorul.
- Nu, nu mi-ați arătat-o, infirmă Ana.
- Nu știu, de ce te agiți? Ai trecut examenul. Și, dacă ți-am dat cinci, înseamnă
că de cinci ai știut.
- Domnule profesor, eu m-am verificat imediat după examen și știu că am
făcut bine bilanțul, de ce nu-mi arătați lucrarea?
- Cum poți fi așa convinsă că l-ai facut bine, dacă și experții contabili mai
greșesc.
- Domnule profesor, pe baza balanței pe care mi-ați dat-o, eu așa v-am făcut
bilanțul. De ce nu-mi aratăți lucrarea? Și, dacă am greșit, dați-mi doi și nu cinci.
- De ce ești așa încăpățânată? Ce zodie ești?
- Ce are a face zodia mea?
- Tu spune numai în ce zodie ești?
- Sunt născută în aprilie, dacă tot m-ați întrebat.
- Ești taur! De aceea ești așa căpoasă. Mă duc să-ți aduc lucrarea aceea ca să
scap de tine și de gura aia a ta. Așa ceva n-am mai pomenit.
Spuse cu năduf și cu pași repezi se îndreptă spre ușa de ieșire. Era iritat și bolborosea. Ana îl urmări cu privirea, până acesta ieși din sală. Studenții, asistând la acest schimb de replici, jonglau cu ochii ba de la profesor la Ana, ba de la Ana la profesor, sorbând curioși fiecare replică, urmărind pas cu pas cum decurge conflictul și pronosticând deznodământul. Toți erau uimiți de stilul cu care Ana abordase această neînsemnată situație, și se bucurau că nu ei se aflau în pielea ei. Unuia i se blocase un ochi, noroc că purta ochelari și nimeni nu se prinse.
În câteva minute prin fereastră îl văzu cum pășește în celâlalt corp al clădirii, clădire ce era construită sub forma semnului matematic inclus.
- Ce tupeu ai! Se miră unul dintre colegi.
- Cum îndrăznești să-l provoci pe profesor? Nu ți-e frică că nu te trece? El are
autoritate de decizie și nu tu. O mustră, o colegă mult mai în vârsta decât ea, poate chiar de aceeași etate ca și profesorul. Făcând parte din aceeași breaslă, unul expert contabil, altul contabil autorizat cu studii medii și, care-și, continua studiile, se cunoșteau și erau în relații foarte apropiate. Faptul că aceasta își permisese să-i ceară socoteală într-o chestiune ce n-o privea, Ana nu putu trece cu vederea.
- În primul rând, nu e treaba ta. În al doilea rând, dacă n-aș fi știut sau aș fi
copiat, cu siguranță tăceam mâlc, precum multi dintre voi. În al treilea rând este dreptul meu să-i cer o explicație. Iar dacă ție ți-a dat notă mare pentru că te știe, să vă fie rușine la amândoi.
- Nu trebuie să fii rea, obiectă aceasta.
- Și nu-mi purta tu mie de grijă. Să-mi arate unde am greșit și îi cer scuze în
genunchi.
- Tu chiar ești căpoasă, spuse aceasta mai mult pentru sine decât pentru a i se
adresa Anei.
- Te rog,….. o avertiză Ana, scrutând-o cu privirea.
Urmărind, din când în când, ce se întâmplă în ușa celuilalt corp al clădirii, fuse pe fază când acesta ieși și, fâră să poarte cu el absolut nimic, cu aceiași pași repezi se întorcea de la secretariat sau de pe unde o fi fost. Intră în sală și țintă veni spre ea.
- Ei, domnule profesor, unde e lucrarea? Îl întrebă. Desluși că acesta, pentru a
nu fi prins chiar pe față cu șmenuiala, refuza să îi arate lucrarea. Era perfect conștientă că îi verificase lucrarea și că observase că pe drept i se ceruse socoteală. Ar fi fost penibil, dacă s-ar fi expus, căci Ana, cu riscul de a nu fi promovată, l-ar fi uns cu apă și cu oțet.
- Taci acolo! Scoate o foaie de hârtie și scrie. Auzi câtă nerușinare! Acum să te
văd dacă știi, unu îți dau și nu doi.
- Nu trebuie să mă insultați, eu nu v-am insultat
- Taci acolo și scrie!
Ana oftă adând frustrată, dădu din cap a pagubă, își aranjă hârtiile în față și se pregăti să scrie. Era oripilată de mârșăvia acestui profesor. Avea dreptate dar, prin societatea în care trăia, era condamnată să moară cu ea în mână. Atât ea cât și persoanele care se găseau într-o situație similara cu a ei, învătământul în general, se aflau pe o pantă în declin și nimeni nu se sinchisea să o îndrepte în vreun fel. “Escrocul dracului! Asta nu rămâne așa.” Își puse în gând ca, într-un fel sau altul, să-i demonstreze acestui șarlatan că notatul lucrărilor în funcție de numele scris pe acestea costă. Ea nu avea de gând să cedeze. A înșelat pe cine nu trebuie. Însă, ceea ce era mai dureros, se mai găseau și alți studenți nemulțumiți de notele obținute dar care n-au facut nimic. “Poate erau cu conștiința încărcată?” Ea era cinstită, atât cu sine cât și cu ceilalți, așa i se părea a fi corect și frumos. El a cutezat a-i mânji cinstea. “Ce fel de profesor e ăsta?”
Îi dictase trei întrebări și ieși din sală. Studenții rămași în sală șușoteau între ei, niciunul însă nu se mai încumeta să-i vorbească. Furioasă, abia reuși să se concentraze și să dea răspuns la cele trei întrebari. Răspunsurile date la primele doua erau destul de ample și concrete, însa, la cea de-a treia abia făcu o introducere când, în dreptul urechilor sale, auzi vocea profesorului.
- Ai terminat? Dă-mi lucrarea. Îi porunci și întinse mâna. Ana repejor își
termină idea și-i înmână lucrarea.
- Poftiți!
- La revedere, domnișoară.
- La revedere, răspunse, Ana, cu jumătate de gură. Își adună lucrurile și,
aruncându-i o ultimă privire, se întoarse și ieși din sală.
Fără nici un pic de întârziere, intră direct la decanul facultății de economie, care se nimeri să fie atât profesor de economie cât și profesor de statistică economică. Nu-l găsi, la birou. Se îndreptă și intră la secretariat, cu intenția de a întreba de dânsul. Spre norocul ei, îl găsi acolo. După ce îl salută și-i făcu o scurtă prezentare despre ce voiește să-i vorbească, acesta o pofti ca liniștită să-i spună chiar acolo ce anume o doare.
- Domnule profesor, cum poate să-mi zică că eu nu știu, de nu știam, nu mă
mai prezentam la mărire de notă? Și, dacă la lucrare am greșit, să facă bine să-mi arate exact unde am greșit și să-mi dea doi și nu cinci, precum i-am și spus. De vreo trei ori i-am cerut acest lucru, de ce nu-mi arată? Cum poate să-mi reproșeze că nu-mi știe nici măcar numele? Mie îmi pare foarte rău că numele meu nu-i spune nimic. Mi se pare total absurd să-mi spună că și experții contabili greșesc la bilanț, și că nu trebuie să mă încăpătânez. După balanța pe care mi-a dat-o și după bibliografia de studiu, eu sunt perfect convinsă că mi-am făcut lucrarea de zece. Cu un astfel de comportament, n-are ce căuta la școală, mai degrabă să meargă să facă bișniță la piață.
- Ana, mulțumesc că mi-ai spus, o să stau de vorba cu el, bine?
- Mulțumesc și eu că m-ați ascultat.
Decanul facultății de economie era unul dintre cei mai respectați, admirați și temuți profesori ai universității. Fiind o persoană cu un excelent bun simt și cu un prestigiu pedagogic incontestabil. Un om dotat de la natură cu o sumedenie de calități morale, bun consilier, un excelent orator, bun ascultător, un îndrumător neobosit al studenților. Ce mai: “Omul potrivit la locul potrivit”.
Cu toate că notele Anei la dișciplinele predate de dânsul nu treceau dincolo de șase, ea era mulțumită de acele rezultate, căci un șase la el echivala cu un zece la ceilalți. Apropo, cea mai mare notă acordată de câtre acest profesor, cel puțin în anul ei, a fost opt, și doar unui singur student. Acest student, cei drept, stăpânea foarte bine materiile predate de dânsul, cu toate că la celelalte nu prea excela.
La această întrevedere asistaseră cele trei secretare ale universității și încă unul dintre cadre didactice, fiul rectorului. Nu se știu niciodata exact cum și de câtre cine a fost împrăștiată plângerea, cert este că făcu înconjurul universității.
Ana fiind foarte conștiincioasă, se pregătea pentru fiecare examen, dar și, conștientă, în același timp, că anumite materii, precum franceza, îi erau imposibile, însă, contabilitatea era materia ei forte, nu vroia ca un șarlatan să-i strice media, dacă nu ar fi stăpânit materia ar fi tăcut din gură și și-ar fi văzut de treabă, adică de studiu.
A fost rezolvată, cel puțin aparent, situația acelui axamen, căci, privind în urmă, realiză că încă nu știe nimic de rezultat, dar fu convinsă că, de acolo i s-a tras, faza cu “păpăgăluțul”. Își luă gândul de la cele trecute și se concentră asupra organizării plecării în Italia. De fapt nu fratele lor le-a găsit de lucru ci cunoștințele lui, niște albanezi, care, la rândul lor, prin cunoștințele lor, niște italieni, cârora le făceau rost de muncitori imigranți, prin ce condiții și în ce circumstanțe, mai nimeni nu știa, așa că munca lor urma să se desfășoare într-o fabrică de montaje, a cârei patroni erau doi italieni, sot și soție. Nu erau în măsură să stea și să caute certitudinea, credibilitatea sau siguranța acelui loc de muncă și nici vreme să analizeze onestitatea acelor oameni, nevoia de bani era certă și dorința, de a termina studiile, mare. Așa că, și-au făcut rezervarea, cu câteva zile înainte, plătind din banii trimiși acasă de fratele lor, cel rămas în Italia, cu condiția să fie puși la loc la întoarcere, și-au făcut câte un băgăjel, vară fiind, n-aveau nevoie de multe, s-au îmbarcat în autocar, pe la vreo nouă dimineața, și duse au fost.
Părinții lor nu prea aveau nimic de spus sau de sugerat. Erau siguri că, orice s-ar întâmpla, toți frații știu să-și poarte de grijă, doar și-au luat viața în propriile lor mâini de la vreo paisprezece ani. Maturizați înainte de vreme, orice decizie ar fi luat, părinții lor erau de acord. Singura lor soluție de a-i ajuta era să se roage la cel de sus să-i ocrotească de tot ce e rău. Atâta timp cât nu aveau nici o posibilitate să le dea un sprijin, trebuiau să-i lase în voia lor. Asta nu înseamnă că sfaturi precum: “Așa cum vă veți așterne, așa veți dormi” sau “ Paza bună trece primejdia rea”, nu erau amintite ori de câte ori frații își împărtășeau planurile și porneau la drum.
Cu toate că în copilărie și până de curând Ana își detesta părinții pe care-i acuza, de indiferentă față de copii lor, când venea vorba de studii, apoi, după ce se descurca singură cu înscrierea, îi acuza de incompetență în ceea ce privește căștigarea banilor, căci școlarizarea devenea imposibilă, așa că trebuia să-și caute un job, atât în timpul liceului cât și acum la facultate. Dar, în urmă cu câteva zile purtase o discuție cu sine însăsi, după ce-l citise pe Dostoievscki, mai precis “Adolescentul” lui Dostoievscki, și-și făcuse o reflecție în trecutul ei cât și înapoi câtre locul de baștină, și descoperise un lucru de care nu era conștientă până acum sau pur și simplu era orbită de resentimente.
Părinții ei, de fapt, nu purtau nici o vină în ceea ce privește creșterea și pregătirea lor pentru viață, căci tot ceea ce făceau a fost doar să păstreze obiceiul locului unde copii se nășteau pentru a le fi spre ajutor părinților, un fel de unealtă de lucru. Însă când părinții, atât părinții ei cât și alții din zonă, descopereau starea de revoltă al propriilor lor copii de a ieși din acel mediu de viață, nu i-au oprit dar nici nu i-au ajutat, pur si simplu i-au lăsat să se dezvolte și să se desfășoare fiecare în voia lui. Le-au acordat toată libertatea de a uza, de propria lor existență, după bunul lor plac.
Odată cu conștientizarea acestui lucru, în sufletul Anei s-a trezit un sentiment de profundă apreciere a părinților, cât și o mare stimă atât față de sine cât și față de propriile sale realizări. Căci dacă, toate câte a reușit în viață de una singură, i s-ar fi oferit de câtre părinți, ea, exact așa cum fac mai toți pruncii, nu ar fi apreciat valoarea și importanța acestora, și și-ar fi respectat părinții și mai puțin.
Bunicii ei în schimb le-au reproșat de multe ori că nu le pasă de bătrânețea lor, de neputința lor, de locurile natale și, vor să plece în lume, în loc să-și facă un rost acolo și să le fie sprijin în acești ani și să se ocupe de pământurile pe care ei, bunicii, cu multă strădanie le-au pregătit pentru urmași. Din dragoste pentru bunici, atât părinți Anei cât și frații ei, le-au respectat dorința de a nu pleca de acolo decât după ce aceștia s-au stins din viață.
Ana își iubea bunicii, în special pe bunicul său, un om simplu de la țară, foarte apreciat și respectat de mai toți locuitorii locului, și de la care învățase foarte multe. Acum, când erau morți, își amintea cu drag momentele când bunica le citea din Biblie iar bunicul explica și îi era tare dor de acele zile. Ceea ce o încânta și mai tare era faptul că și ea simțea că era preferata bunicului său, așa cum reieșea și din toate fotografiile, unde, ba era în brațele bunicului, ba, în fața lui, cu mâna bunicului pe umăr. E drept că aceste afirmații o cam necăjeau pe sora sa, Maria, care nu era de acord.
Și, în ciuda dificultăților, le plăcea viața la țară. În ciuda imperfecțiunilor și viciilor, atunci când erau treji, părinții lor erau niște oameni deosebiți. Mai greu erau de parcurs acele una sau două săptămâni, când se dedau bauturii. Își reveneau treptat la sfârșitul acelor perioade, de cum îi apuca voma și durerile acute de ficat. În tot acest timp de decădere fizică și morală, peste gospodărie se instala haosul. Din cauza certurilor, de groază și de aversiune, deseori fetele benevol își părăseau domiciliul, alteori erau chiar gonite. Spre fericirea tuturor, aceste neplăcute și nesănătoase apucături interveneau și le perturbau liniștea doar de patru, cinci ori pe an, în ceea cei privește pe amândoi părinții, dublu, în ceea ce-l privea pe tatăl lor. Fetele nici nu vroiau să-și imagineze cum ar fi fost viața lor, dacă aceste evenimente s-ar fi repetat încontinuu.
În celelalte zile, atmosfera era cât se poate de plăcută. Fiecare, văzându-și de treabă, aducea bunăstare, în mod vizibil, pentru sufletele și trupul lor.
Animalele, da, iubeau animalele care, la o prima impresie, cer mult, dar adevărul este că oferă în schimb mult mai mai mult.
Îi distra căinele care mânca din aceeași oală laolaltă cu găinile.
Porcii care îi alarmau când fugăreau câte un pui de găina, ce se trecura prin gardul de scânduri și intra în țarcul lor făcând necesară intervenția cuiva spre a-l salva. Nu o dată, și nu unul dintre acești nefericiți înaripați, au sfârșit-o în gura vreunuia dintre râtani.
În fiecare an se întămpla ca doi, trei pui de găina, mai puțin dezvoltați, ce mai, total subdezvoltați, să nu crească și să rămână la un sfert din mărimea celorlalți, aproape goi, având doar câteva pene răzlețe pe aripi și și acelea să stea orizontal. Tatăl Anei îi poreclea: “Avioane, Avionașe”. Îi menajau cât îi menajau, dându-le mâncare mai multă și mai bună separat, dar, niciodată n-au reușit, să facă din ei găini sau cocosi veritabili. Aceștia piereau la prima brumă. Nu le era necaz pe ei, dimpotrivă și le plasau unul altuia.
- Vezi, ăia doi, holteii, sunt ai tăi. Așa ți i-ai crescut, așa ți-i ai. Îți seamănă leit.
Spunea în glumă tatăl adresându-se nevestei.
- Ba nu. Sunt ai tăi, căci tu numai atâta meriți pentru serviciul ce-l aduci casei,
răspundea, mama Anei, răzând în hohote.
Iedul care, jucându-se și, sărind peste împrejmuirea-i special amenajată din grajd, să nimerească în pișoarul vacilor. Noroc cu vizitele pe la toaletă, ce se găsea alături de grajd, ale membrilor familiei, tocmai Ana să-l descopere, doar cu capul afară și cu privirea total pierdută. Parcă se resemnase cu gândul morții, nu scotea un sunet. De spaimă a tăcut și în timpul spălării. A tăcut și în timpul uscării cu uscătorul de păr. Statu pierdut și tremurând înfășurat într-un prosop pe fotoliu până la un moment dat când, ca apucat, sări de pe fotoliu pe dușumea, iar de pe dușumea pe pat unde, începu a se burzului, ca și cum nimic nu s-ar fi întămplat, neastămpărat și ferice.
Mâțele care fătau de trei, patru ori pe an făcându-i zile fripte tatalui Anei. În fiecare an le fugărea și le înjura de te lua cu friguri. Le detesta mai mult pentru șiretia lor, care nu o dată, și nu numai lui, i-au ciordit cârnațul din farfurie, odată întors cu spatele. Un adevărat scandal se isca de pe urma acestui furt mișelesc. Le prigonea până își sătura foamea, ca apoi să le dea pace. De neglijent, tatăl Anei, le și oferi nenumărate ocazii de a se delecta cu bunătăți, prin uitarea ușii deschise la bucătărie sau chiar la frigider. Dibuiau într-o secundă, mâțele, că e rost de mâncare și într-o clipită erau acolo. Dar, de cum îi auzeau vocea sau îi simțeau șlapii apropiindu-se, o ușcheau mâncând pământul. Odată avuse și el o bucurie de a fi scăpat de aceste feline nesuferite, când Ana, vrând a le deparazita, le-a spălat pe toate cu o soluție, dar, punând o doză prea mare, le-a intoxicat. Săracele, în trei zile toate patru au murit. Anei îi păruse tare rău pentru acel incident, dar se consola prin faptul că n-o făcuse intenționat. Era o greșeală total stupidă și irecuperabilă. Alinarea le venise prin apariția altor două pisici, tigrate, venite de la o vecină, o bătrână ce, de curând, murise. Fiind abandonate de rudele răposatei, s-au aciuat pe la casa lor. Foarte fricoase, cu greu au fost îmblânzite. Tiptil veneau să mănânce, și numai atunci când nu era nimeni în preajmă. Când, în sfârșit, au reușit să le domesticească, au descoperit că motanul taie puii de găină. Supărată, mama Anei, a încercat să-l dezvețe. Era în zadar. Motanul își vedea liniștit de meteahnă. Neavând de ales l-a prins și l-a dus la pădure, la vreo doi chilometri. Ce s-a ales de el, nimeni nu știe.
Vacile care cu privirile lor lungi și fixe îi întâmpinau atât în grajd cât și la întoarcerea acasă de la pășune.
Curcanul care peste tot și pe toți îi însoțea amenințător. I se trecu cu vedere necontenita amenințare, o perioadă, dar, a treia săritură în capul Anei, îl duse direct la butuc.
Curcile, cele mai tâmpe creaturi, nicicum nu puteau fi învâțate, să se culce în coteț. Degeaba le goneau spre coteț, acestea își luau zborul și se înnoptau pe acoperișul casei vecinilor, unele, iar altele ba pe șura, atelier și pătulă. Frig sau nu, le lăsau acolo în plata Domnului.
Șoareci de câmp, feblețea Anei. Avea un stil fenomenal de a-i prinde, ca apoi să-i mângâie și s-o sperie pe sora sa, Maria.
- Ce mizerabilă ești! Aruncă-l jos. Mami spune-i să-mi dea pace! Striga
disperată Maria și-i cerea ajutor mamei sale s-o apere de micile vietăți inofensive purtate în palme de Ana.
- Tu ști că sunt necurate, intervenea tatăl în ajutorarea Mariei, iar de pică unul
în oală sau găleată, aceasta devine necurată!
- Numai priviți-i, cât sunt de drăgălași. Ați văzut ce dungă maro au pe spate?
Ana își continua, minunându-se, examinarea șoarecelui.
După ce se sătura de mângâiat și admirat, fuga-fuguța ducea aceste creaturi și le dăruia Dudei sau lui Þuțec, care le trozneau în gura lor de pisici carnivore convinse.
Aceași soartă o aveau și șoareci de casa, care rodeau tot ce găseau în cale. Își începeau activitatea în timpul nopții, când fetelor le era lumea mai dragă, nelăsându-le să doarmă. Numai foc și pară, săreau din pat și începeau vânătoarea de intruși mici și nestatornici. Maria se înarma cu o mătură, Ioana fugea repede și chema garda specială, iar Ana baricada orice mijloc de scăpare. Cu așa o forța, săracele rozătoare nu aveau nici o șansă de scăpare. De nu era cumva pe fază felina, jap pe ei Ana cu mâinile. Ametiți erau ridicați în sus de coadă și transportați afară gata pentru ospăț. Mult se bucurau mâțele și se gudurau pe lângă ele, pentru așa un tratament regesc.
Florile a căror miros te îmbăia odată ieșit afară. Toropeala plăcută datorată aromelor de căpșuni, apoi de vișine, apoi de struguri, te ademenea să dai iama printre ele, să te lași dominat și eliberat doar în momentul când, burta se cerea legată cu sfoara, ca să nu cadă, de plină ce era.
Toată această armonie naturală, ce te înconjoară de dimineața până seara, neinvadată încă de grotescul modern, te leagă pe veci cu firul său invizibil și, în ciuda încăpătânări de a încerca și altceva, te cheamă mereu prin șoapte launtrice și arzătoare să te întorci înapoi.
“N-aș da viața de la țară, pentru nimic altceva din lume”, susținu Ana sus și tare, când un consătean pretindea cum că, deși locuiește la țară, el nu se consideră țăran.
- Eu sunt țărancă până în măduva oaselor și mă măndresc cu asta, își mai
expuse și acest punct de vedere. L-ar fi contrazis, dar asta ar fi însemnat o luptă cu morile de vânt.
- Îmi place cum gândești, recunoscu acesta surâzând plin de admirație.
Ceilalți participanți la discuție nu îndrăzneau să intervină și nici nu găseau argumente s-o contrazică. Toată disputa se purta, de fapt, între trei barbați, cunoștințe apropiate, doi împotriva unuia singur. Ana intervenise doar când discuția atinsese un punct sensibil “A fi sau a nu fi țăran, în sensul propriu al cuvântului, calitate de care toată omenirea fuge ca de râie”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!