Soarele incingea tarana de pe liniile Cilienilor. Pe liniile prafuite si chinuite de arsita verii, nu se auzea niciun sunet, de parca satul ar fi fost parasit. Din cand in cand, o rata macaia lung, enervant, spulberand linistea ce stapanea nestingherita. Era o caldura care sufoca, ingrosa, parca, sangele si corpul refuza sa raspunda comenzilor creierului, si el amortit.
Muma plivea prin straturile cu ardei, stergandu-si des transpiratia care, parca izvora la tample si pe frunte. Cu aceeasi iuteala ii umblau si mainile si gandurile.
“ Sa-l pun p-ala batranu’ sa scoata motoru’ mai pa seara, ca s-a palit ardeiu’ asta de tot. Si sa copilim si rosiile-alea, ca maine-poimaine vin copiii si n-apuca sa se roseasca.” Cand se gandi la copii, inima ii crescu de era gata sa plesneasca. Simtea o bucurie care durea si durerea asta mai dura ceva vreme, pana ii fulgera un alt gand: “ Sa vezi ca Paul doarme!” Inima se goli de bucurie si se umplu de ciuda. Se indrepta de spate si porni repede-repede, sa nu-I treaca furia, sa-l ia la rost. Impinse portita din lemn a gradinii si dadu cu ochii de poarta mare, de tabla, de la drum, pe care o pusesera primavara asta. Se opri cu mana pe sarma care tinea portita inchisa si fata I se lumina din nou: vine vacanta si vin puii mumii. Ochii capatara o lumina duioasa si fata ii fu luminata, pentru o clipa, de un zambet. Puii ei. Muma avea 4 nepoti. Ei erau motivul pentru care se trezea dimineata si toata viata ei insemnau cele 3 luni in care ei veneau acasa. Tot ceea ce facea in timpul anului, facea cu gandul la ei. Ii se vedea impingandu-se pe noua portita, vorbind toti de-odata si imbratisand-o pana la sufocare. “Bine c-avem vaca asta, c-am ce pune copiilor pe masa!” Azi dimineata se-ntalnise cu Dinu ale Pasula si-I spusese ca vaca trebuie dusa la taur. "Ei, o sa-I spun lui Paul...",dar iar isi aminti ca s-ar putea sa doarma. Inchise repede portita si se propti, cu mainile in solduri, in fata usii casei mici de sub patul, unde, intr-adevar, dormea Paul:
- Pusasi curu’n sus, rumane, ca treaba o termenasi, fi-ar ea jurata de treaba, azi si maine! Pai, bine, ma, Paule, magaru’ ala zbiara-n lant de azi dimineta, ca nu-I da nimeni o caldare cu apa si-un brat de iarba; si p’ala tot eu sa-l man, ma? Ei, jurata sa fiu eu – si-si facu o cruce mare - daca oi mai face ceva, poate sa se-aleaga prafu’ de tot!
Tita dormea intotdeauna cu spatele la usa. De fapt, nu dormea, sta doar, asa, singur, sa mai scape de ea si de gura ei. Si, da, sa mai si leneveasca. O auzise cand iesise din gradina, stia discursul cuvant cu cuvant, cu punct, cu virgule. Era acelasi, de zeci de ani, iar scena se repeta zilnic, ca un ritual de la care nu se puteau abate. Strangea din ochi, prefacandu-se ca doarme, desi cu greu ar fi putut cineva dormi, in galagia pe care-o facea Muma.
Tita isi pierduse piciorul stang in razboi, cand calcase pe-o mina. De atunci, se ajuta de-o proteza prea grea, care-ncerca sa-I inlocuiasca piciorul pierdut. Cand se culca, isi scotea proteza si-o sprijinea de pat, langa ciomagul fara de care nu se putea deplasa. Cand vedea “piciorul” rezemat de pat, Muma avea mai mult curaj. Tita o mai “disciplina”, cateodata, dar, fara picior, stia ca n-o poate prinde. Totusi, cand Tita se satura de atatea vorbe rastite, se intorcea si punea amenintator mana pe ciomag. Muma facea un pas indarat si isi continua discursul in drumul spre gradina.
Muma se numea, de fapt, Onica dar, cand s-a nascut primul ei nepot, o fetita, Muma avea 40 de ani si moasa satului i-a spus, in loc de felicitari:
_ Ooof, si tu, muma de copii.
Si Muma i-a ramas numele.



*


Cand plecase la serviciu, mama ne lasase o lista intreaga de sarcini; nici macar n-o citisem. Apropierea vacantei ne lua cheful de lectii, sfaturi, subordonare si, gandul la libertatea de la Cilieni ne facea mai rebeli. Ei, rebeli e mult spus, ca nu ni se permiteau cine-stie-ce rabufniri sau manifestari de personalitate, ca ne articula Mama de trecea cheful pe loc.
Jucam sah cu cei doi frati, cand privirea-mi cazu pe ceas: era aproape sapte, ora periculoasa, care anunta sosirea mamei.
- Bai, vine mama, si uite ce e prin casa! Hai, fiecare in camera lui!
Constientizand pericolul, deveneam foarte harnici, dintrodata. In viteza, apuc lista lasata de mama. Dumnezeule, era o pagina intreaga! Incep sa selectez: spalat geamuri. Ceeee? Abia le-am spalat. Curatat usi: idem; curatat covoare... Era prea de tot! Mama avea un fix: saptamanal scotea covoarele din cele 4 camere ale apartamentului nostru si ne punea la curatenie generala. Satui de ritualul asta absolut enervant, in cardasie cu tata, mai saream peste adevar si spuneam c-am facut tot, conform listei. Si mama credea. Asa ca, din experienta, m-am gandit, automat, la aceeasi rezolvare: o mintim.
Intre timp, casa capatase o oarecare ordine; devenisem campioni la crearea de aparente. Pun mainile in solduri, cum facea mama si examinez rezultatul actiunii. Mdaaa, parea cum ca s-ar fi petrecut intocmai cum primisesm indicatii. Ochii imi cazura pe un mileu care statea stramb si folosea de suport unui bibelou cu o caprioara cu puiul ei. Ca sa desavarsesc „opera” indrept mileul, dar, in viteza, agat caprioara care se face tandari pe linleum-ul ce iesea de sub covor.
Apartamentul nostru, contruit in epoca de „marete impliniri” avea 4 camere: intr-una dormeau parintii, in alta fetele, in cea mica baiatul si cea mare - sufrageria - era de curat. Totul era fragil in apartament: geamurile, usile, peretii, facuti din placi de beton in care nu puteai bate un cui, pardoseala, lasata nefinisata si acoperita cu linoleum pe care se vedeau petele de vopsea de la geamuri. Fiind nou contruit, imprejurimile blocului nu erau aranjate asa ca, in partea dreapta, catre camp, se latise o groapa care, mai tot timpul anului statea umpluta cu apa din care broastele iti ofereau concert gratuit in fiecare noapte. A, stai ca mai folosea la ceva! Cand venea masina de gunoi, coboram cu galetile si, dupa ce le goleam, le limpezeam in balta, povestind cu ceilalti copii, pana cand galeata, lasata cu gura in jos, se scurgea de apa murdara din balta.
Ma aplec, speriata, sa adun resturile bibeloului si, in usa, il vad pe Fani, fratele meu cel mic. Are aproape 10 ani si e preferatul parintilor. Deh, cel mic.., baiat... Ma priveste ciudat si stiu c-o sa ma parasca.
- Fanelus - ma lingusesc- hai sa nu-i spunem Mamei despre caprioara, ca nici eu nu-i spun ca ti-ai rupt pantofii nou-nouti la fotbal. Fani ma asigura ca n-o sa-i spuna si eu il cred ca proasta. Parca era prima data cand se-ntampla? Fac luna locul unde, ceva mai inainte, zaceau cioburile si, cand sa duc farasul, aud cheia in usa. Intra Mama, cu un buchet de bulgari albi, florile acelea care infloresc la inceputul verii si care ma duc, invariabil, cu gandul la vacanta.
- Cine ma pupa, cine ma pupa-i dau ceva, striga mama bucuroasa si noi sarim s-o pupam, din mult mai multe motive decat si-ar inchipui ea. Fani se agata de ea si, inainte sa-mi dau seama, ii spune despre „moartea caprioarei”. Imi venea sa-l schingiui.
-Hiiii! facu mama prapastios, ca si cand s-ar fi abatut o ditamai nenorocirea peste casa noastra, si eu stiam ca veselia dinainte n-o sa mai apara vreo ora-doua, plus ca vine cu o predica nesfarsita, nesuferita si, mai ales, neschimbata. Ca „ nu va uitati pe unde mergeti, ca parca ati sta la straini, asa nu va intereseaza de lucrurile astea din casa! Ca asa faceti totdeauna, distrugeti ...” Le stiu si-acum si tresar si acum, cand sparg cate ceva.
I-am luat plasele din mana si m-am ferit sa nu ma altoiasca. Era obosita, se vedea. Era in luna a sasea de sarcina si avea mainile si picioare umflate. Mi-era mila de ea si as fi vrut sa nu se mai supere atat! O iubeam si eram foarte mandra de ea. Desi nascuse 3 copii, avea talie si solduri frumoase iar ochii jucausi, de un verde-galbui cum nu mai vazusem la nimeni, te obligau sa-i urmaresti. N-am sa uit niciodata culoarea pe care-o capatau si felul in care se miscau, cand se supara! Ca si Tita, mama judeca cu ochii. Nici nu mai trebuia sa strige sau sa ameninte; ochii spuneau mai mult decat voiam noi sa auzim.
Tinandu-se de solduri, Mama se aseza greoi pe lada cuierului din holul ingust, de la intrare, si Fani ii scoase sandalele. Privea in toate colturile sa vada daca ordinele-i fusesera indeplinite.
- E, vedeti? Asta mai zic si eu casa de oameni, nu usile-alea mizerabile si presurile alea pe care calcai ca pe ghimpi. Tata-tau unde e?- il intreba pe Fani.
- In gradina, sa ude.
- Vedeti ca vorbii cu tusa Florica sa mergeti cu ea la Cilieni, ca se duce joi si n-are rost sa mai stati pana dupa serbare, ca s-asa...Spuneti maine la scoala ca nu veniti la serbare!
Intre timp, se vedea ca venise stapana casei: mainile ei stiau exact locul unde se afla fiecare lucru si se misca rapid din bucatarie in camera si din camera in baie, lipaind din papuci si calcand cu grija la imbinarile dintre presurile de pe hol. Cand intra in viteza, noi nu mai stiam ce sa facem, parca eram in plus, parca, orice am fi facut, n-am fi reusit sa facem la fel de bine. Avea o personalitate puternica si acel dar de-a se inalta deasupra tuturor, fara sa faca nu-stiu-ce eforturi.
Dar, unde-mi umbla mie capul, cand in 3 zile plecam la Cilieni? Nu exista cuvant care sa ne incalzeasca inima mai mult . Nici nu stiu ce anume ne facea ochii sa lacrimeze: Muma si Tita, oamenii Cilieni-ului, copiii de-acolo, libertatea... Stiu doar ca intreaga mea fiinta, fiecare celula, strigau: Cilieni! Cilieni!

*

Cele 3 zile au trecut fara evenimente si, dimineata, la 3 jumate, am sarit din pat fara probleme, desi simteam ca, daca deschid ochii, pleoapele mi se vor sfasia, asa imi era de somn. Totusi, restul corpului se misca la fel de vioi ca si al mamei, la treaba.
Tata incalzise masina, desi era vara (habar n-am de ce era nevoie de asta!) si ne astepta in fata blocului. Of! cate mai gasea mama de facut, parca le facea anume, sa intarziem. Nu mai aveam rabdare, dar nici n-aveam curaj s-o zoresc. Si, ca de obicei, dadea sfaturi:
- Vedeti, pe tren, nu plecati cu nimeni, nu vorbiti neintrebati! Aveti grija cand
va dati jos din tren sa va grabiti, sa nu plece trenul cu voi sa va treziti cine stie pe unde! S-o ascultati pe tusa Florica, sa n-aud ca n-ati acultat, ca...
In sfarsit, ajungem la gara. Tusa Florica ne pupa pe rand si, desi ne vedeam destul de des, se mai mira o data cat de mult am crescut. Era o femeie blanda, care ne ajuta foarte mult. Statea in Calanul vechi, dar, de cate ori aveau nevoie parintii nostri sa ne lase cu cineva, veneau ori ea, ori unchiu’ Fanica si dormeau la noi.
Ultimele sfaturi, rostite apasat de mama, ceva de genul :” Sa dea dracu’ s-aud ca...” si , in sfarsit, in tren. Ma uit pe geam, sa fiu sigura c-am plecat, cred, si-l vad pe Tata stergandu-si ochii. Tata e genul de tata-closca. Noi si echipa de fotbal „Universitatea Craiova” suntem centrul universului lui. Lucra in Combinatul Siderurgic, ca majoritatea locuitorilor Calanului, si, desi casa noastra se afla la 3 kilometri de combinat si autobusele erau, intotdeauna, insuficiente, tata ajungea la „si douazeci”, fara nicio exceptie. Si, de fiecare data, il simteam ca si-a tinut respiratia pana ne-a vazut, pentru ca, de fiecare data, cand ne lua in brate, ofta eliberator. Se vedea ca i-a fost dor de noi, in cele 9 ore cat a stat departe.
Si acum, gandindu-se la cele 3 luni fara noi, probil ca nu stia ce sa simta.
- Hai, gata, inchideti geamul si sa punem bagajele sus! interveni tusa Florica.
Trenul pleca greoi, cu zgomot, din gara linistita a Calanului. Stiam ca urmeaza un drum lung, dar simteam, din nou, nelinistea produsa de bucuria imensa de-a revedea Cilienii. Nu aveam astampar si, totusi, parca imi doream ca timpul sa se dilate, sa intarzie putin clipa in care ii vom strange in brate pe Tita si pe Muma. Imi doream sa savurez fericirea acestui gand cu care, pana la urma, am adormit. M-am trezit intr-o harmalaie care facu, din nou, sa-mi incalzeasca inima: eram in Tirgu Jiu. Eram intre oltenii mei galagiosi, repeziti, dar harnici si isteti .
- Tusaaa, da-te, fa, mai repede jos, ca pleaca trenu’asta cu noi taras!
- Hai, ma’ nene, suie mai repede, nu vezi ca stau cu copilu’ asta-n brate! Oleee, fata, daca-am mai vazut asa ceva!
- ....maine , la moara, sa nu uiti sa iei si sacii aia mici!
Franturi de dialoguri, absolut oltenesti, imi bucurara urechile.
Se spune ca sangele apa nu se face si cred cu tarie asta. E adevarat, ne-am nascut in Cilieni (mama a tinut cu tot dinadinsul sa-si nasca toti copii ACASA), dar am trait in Ardeal toata viata noastra. Totusi, cand spuneam „acasa” insemna Cilieni si aveam grija sa spun tuturor, cu mandrie, ca sunt olteanca, desi expresiile pe care le foloseam, cele de genul „no, ce-i?” nu sunau prea olteneste. Ii iubeam cu patima pe Amza Pellea, Tudor Gheorghe, Marin Sorescu, iubeam muzica populara olteneasca, desi tata ne invatase sa iubim TOT ce-i romanesc. Stiam zonele etnografice de la 6 ani si, din cand in cand tata fluiera o melodie si ne intreba: „ Cine stie din ce zona e si cine-o canta?” Ne-a sadit in suflet iubirea de romanesc si Romania. Stiu ca suna ciudat, avand in vedere vremurile pe care le traim, cele in care parintii isi cresc copiii astfel incat „sa plece dincolo”, dar parintii mei, timpuriu dezradacinati din glia natala, au trait cu dorul acesteia si cu speranta ca se vor intoarce candva.
De la Tirgu Jiu, inima salta in hopuri. Eram acasa, eram printre ai mei si o simpla fraza rostita de oamenii proaspat urcati in tren, ma facea sa rad duios, dar cu lacrimi de bucurie.
- Mai e Craiova si, gata: vine Caracal! batu Fani din palme. Tot drumul, eu si Lenu ne „hlizisem”, cum zice ea si acum eram si mai agitate. Radeam intr-una, fara motiv, jucam „Rem-pom-pim” sa treaca timpul mai repede, pentru ca acea dorinta de savurare a drumului se topise, fiind inlocuita de o nerabdare aproape dureroasa.
- Hai, sa ne tragem mai la usa! ne indemna, bland, tusa Florica. Marinelo, ia vezi, daca poti sa dai tu valizele-ale jos. `Ai, Gica, se adresa ea unui tanar imbracat in pulover in anquier verde peste o camasa roz sters, n-o ajuti pe fata noastra sa dea jos valizele-alea maro si sacosa aia mica neagra?
„Gica” e o formula de adresare pe care n-am mai auzit-o in alta zona. E in loc de „draga” acela orasenesc, rostit de o doamna plinuta unui copil din vecini, cand il roaga s-o ajute la plase.
Ne-am precipitat catre usa, strecurandu-ne greu prin multimea de oameni adunata pe interval. Urmaream stalpii de telegraf cum zburau in urma trenului. Din nou incercam sa intarzii timpul. Din nou simteam nevoia sa ma relaxez in aceasta stare pe care o aveam cand eram atat de aproape de tot ceea ce insemna, pentru mine, la acea vreme, fericirea.
Trenul se apropie de gara si, din nou, freamat si galagie si tipete de copii bruscati spre usa vagonului si multe bidoane si galeti si cosnite legate pe deasupra cu prosoape.
De la gara din Caracal trebuia sa mergem pe jos cam 600 - 700 metri pana la Autogara. Nu era mult, dar incarcati cu bagaje si topiti de caldura, parca Autogara se mutase la capatul lumii.
Lasam bagajele cu tusa Florica si cu Fani si, impreuna cu Lenu, plec sa cumparam bilete.
- Doua bilete intregi si doua pe jumate pana la Cilieni, pe Valea Oltului, va rog - spun eu, cum ma invatase mama.
Doamna de la casierie se misca smucit, vorbeste strident, de parca i-as fi dusman. Rad cu Lenu pana la epuizare. „ Pa Valea Oltuluuui?” – o imita Lenu, cu glas pitigaiat, prelungind haios penultima vocala - si eu nu mai am suflu de atat ras. In mod normal, o asemenea atitudine m-ar fi deranjat, dar acum, chiar si comportamentul vadit enervat al casierei m-a bine-dispus.
Mai erau doua ore pana la plecarea autobusului si, in afara sa astepti pe peronul improvizat saracacios in asa-zisa autogara, nu prea aveai ce face. De la o masa mica de piata se auzea o melodie cu Maria Ciobanu. „Du-te dor, pe drum la valeeee...” Venea de la radio-ul portabil al unui barbat cam de 30 de ani, bine facut, cu un par sarmos si spalacit, cu obraji bucalati, ca de copil si ochi mici, apropiati, care parca radeau mereu. Vorbea tare cu un baiat inalt si adus de spate, care se aplecase atat de mult, ca ma gandeam c-o sa cada peste el. De fapt, se apropiase sa-l poata auzi pentru ca radio-ul striga atat de tare, incat ei nu se puteau, altfel, intelege, decat strigand si ei, la randul lor, foarte aproape unul de celalalt. Scena era cu atat mai nostima cu cat, privindu-i imbracati in camasi cu maneca lunga, zabun si pantaloni de aba negri, si incaltati in opinci de cauciuc, in miezul unei zile calduroase de vara, aveai impresia, pentru un moment, ca sunt intr-o alta dimensiune. Si, gandii eu, chiar sunt. Pentru ei lucrurile importante sunt cu totul altele decat pentru noi. De cum se topeste zapada, intra in solarii. Solarele sunt niste sere mici, din folie de plastic, ridicata pe niste armaturi de sarma pentru a pastra temperatura mare si a grabi maturizarea legumelor. Astfel, oltenii puteau duce in pietele din tara rosii si ardei cu mult inaintea celor care asteptau sa se coaca in gradina. De atunci, de la sfarsitul iernii, pana la caderea primei zapezi, toti sunt antrenati la munca campului sau a gradinii. Si cand zic toti, asta inseamna ca de la cel mai mic pana la cel mai mare din familie, contribuie la cresterea, culegerea, impachetarea si distribuirea legumelor. Un baiat in clasa I este destul de mare pentru a-si insoti tatal in tara, sa vanda rosii in piata.
In timp ce ma gandeam la toate astea, tusa Florica incerca s-o linisteasca pe Lenu care nu stiu cu ce fusese deranjata de Fani, dar il privea atat de urat, incat ochii ei mici si verzi se apropiasera mult de tot si parca erau albastri si mult mai frumosi. Lenu avea 12 ani, era cu doi ani mai mica decat mine si cu 2 ani mai mare decat Fani. Era micuta, slabuta, cu par cret-cret, cu cei mai frumosi ochi verzi pe care-i vazusem, conturati de niste gene lungi, negre si nefiresc de arcuite. Era mereu in miscare, sensibila si usor iritabila. Semana cu Muma. Fani si-ar fi dorit sa nu existe in momentele in care Lenu se supara. Copil comod, caruia nu-i placeau scandalurile, incerca sa se tina departe de probleme dar, cu doua surori mai mari, ii era aproape imposibil. Incerca sa se izoleze, sa nu stea-n calea nimanui, dar metoda asta ii reusea foarte rar. Cand privirile ucigatoare si galceava starnita de noi il aduceau la limita rabdarii, isi musca amenintator buza de jos si spunea, mai mult pentru el: ”Acum sa vezi!”, si se repezea spre noi. Nu ne lovea, ii era mila si ne iubea, dar noi spunem tuturor ca ne bate si ca ne-ar fi fost mai bine fara el.
Intre timp se adunase multa lume -prea multa- langa un autobus vechi, albastru, ros de rugina pe toata partea din spate. Ca la un semn, se porni o harmalaie groaznica: fraze neterminate, rostite rastit, impanate cu injuraturi dintre cele mai urate-de Dumnezeu si altar si cruce. Din nou gramada de saci, papornite, cosnite si caldari, mai multe decat oameni, ne fac concurenta la obtinerea unui loc. Urcam cu greutate si cu mare grija pentru tusa Florica, pe care statura ei mare n-o ajuta deloc sa se strecoare prin marea de oameni agitati si nervosi si reusim, pana la urma, sa ne gasim un loc „ in picioare”, de fapt, intr-un picior. Ne astepta un drum lung si greu in ingramadeala, praf si galagie. Pentru un moment, m-am simtit iritata si nedreptatita. Apoi mi-am spus ca primesc, deja, prea mult de la acesti oameni al caror pamant il calc doar o data pe an. Desi sunt destul de inalta nu vad aproape nimic in afara de ceafa, acoperita pe jumatate de o palarie gri, a unui batran ce statea chinuit langa mine, dar aud dialoguri sustinute tare, despre prasit, despre baiatul unei tanti care era militar frumos si `arnic si si-a gasit o fata „zici ca e fasaita”, slaba si neagra pe la ochi, „parca e upita”. Tanti se tanguia in gura mare, dar nimeni nu parea deranjat. Nici rasetele la fel de libere ale unor tineri care pareau a fi elevi, nu supara pe nimeni.
La Stoienesti coborara multi si aerul era, parca, mai respirabil iar pozitia noastra deveni, realmente, verticala si chiar reusim sa stam pe ambele picioare. Si, din nou, starea „de Cilieni”: bucuria se umfla in inima mea ca un balon care, crescand, facea sa-mi dea lacrimile. Nu-mi alimentam voit aceasta bucurie; ea se nastea si crestea, imposibil de controlat, intr-un suflet flamand de copilaria adevarata: copilaria la Cilieni. Urmeaza Gostavatu, pe urma Babiciu, Scarisoara, Rusanesti si... Cilieni, refac eu, in gand, traseul ce mai ramasese de urmat. Ce dragi imi erau denumirile acestor localitati! Toate insemnau ceva pentru mine: la Babiciu era targ, la Scarisoara veneam cu Tita la moara si la Rusanesti era balci de Sfanta Maria mica. Si Rusanestii mai insemnau ceva: insemnau Batu, fratele Mumii cel mic.
De la Scarisoara nu mai am astampar.
- Va rog frumos, nu ne lasati in gura primei linii pe dreapta? il intreb pe soferul gras si cam incruntat. El da din cap ca ”da” si de acolo incep sa numar clipele. Luam curba mare de la Rusanesti si intram in Cilieni. Aaaa, uite fantana cu ciutura de la bostanul nostru! Si, uite si bostanul! N-are nici macar flori, sau nu vad eu bine? La hotar, aveam un loc pe care, de cativa ani, Muma si Tita puneau lubenite si pepeni. Practic, din asta traiau. Muma nu muncea la colectiv, nu stiu de ce, pentru ca, pe vremea aia, toata lumea era in colectiv, dar cred ca tot noi eram motivul, pentru ca voia sa stea cu noi, cand venim.
Ma uit la poarta verde de la o casa la intrarea in sat: nu era nimeni pe bancuta de la poarta. Mi-ar fi placut sa vad pe cineva anume, acolo. Ei, vacanta nici n-a inceput.
De cuvant, soferul opreste in gura liniei. Ii multumim toti si, inainte de-a ne lua valizele, privesc linia plina de tarana pe care o iubeam din tot sufletul. Era acolo, atat de aproape de ceea ce iubeam cel mai mult pe lume: Muma si Tita. Era martora tuturor suferintelor si bucuriilor lor. Ii eram recunoscatoare. Nu era „ulita copilariei” - era „linia copilariei mele, iar noi eram, din nou, „nepotii lui Paul Degeratu”.
Vad gardul „ale Militaru” - nu-l reparase, era tot din sipci gri, putrede. Pasii ma duceau singuri spre locul in care imi doream cel mai mult sa fiu: in oborul nostru. Vis-a-vis de casa noastra, statea tusa Florica. O ajutam pe ea la bagaje si ne despartim.
Ne-apropiam si...n-aveam scenariu. In fiecare vara, „uitam” sa anuntam venirea noastra si mergeam pas-pas, ne razmam in poarta si strigam cu glas ingrosat:
- Nea Paule! Nea Pauleeee! Pfoai, uite ce porti aveeem! ne bucuram .
Ne uitam in obor printre zabrelele noii noastre porti si-l vedem pe Tita, in sofru, impletind un cos. Nici nu se urneste. De undeva, din gradina, se aude vocea Mumii:
- Hai-Hai! Care esti?
Deschid poarta si navalim in obor. Muma intr-o pozitie impietrita, cu picioarele si mainile indoite, parca pregatite de fuga, paralizeaza in mijlocul oborului. Ii dau lacrimile si ramane acolo, bucurandu-se cum stia ea, cu multe lacrimi, lungind acest moment pentru care traise un an. Cu greu spune :
- Paule...! incet, stins, parca cu ultima suflare. Tita se comporta, in continuare, ca si cand n-am fi existat. Acest mod al lui de a-si masca trairile ne facea de multe ori sa ne punem intrebarea daca ne iubeste .. Mai tarziu, am inteles ca ne iubea la fel de mult ca Muma, dar nu-si permitea sa se manifeste „ca o muiere”. Ii placea imaginea de dur pe care si-o crease, il facea sa se simta barbat.
O strangeam pe Muma cu toate puterile, plangeam in bratele ei, eliberator, recunoscator, pentru tot dorul pe care-l indurasem, pentru toata viata-neviata, traita departe. Nu era nevoie de cuvinte, simteam toti la fel, stiam asta sigur.
Se ridica si Tita, greu, si vad ca schiopata mai rau decat de obicei. Ne-am inselat, nu-i vazusem ochii: radeau, mai mult decat ar fi putut s-o faca cineva cu gura pana la urechi. Ne stranse tare in brate si, cand il prinse pe Fani, ii striga :
-Chisa-i, Muma? Chisa-i, Tita? Radea de accentul nostru ardelenesc si de cuvintele care, pentru ei, nu aveau nicio insemnate. In loc de „ nu-i asa?” ziceam: „asa-i?” sau, ”Io, la el!” in loc de „Uite, ma, la el”.
Muma se misca necontrolat. Ea, care era in stare sa organizeze o mosie, nu o casa, se batea cu mainile peste solduri si se-nvartea in loc fara nicio noima, bolborosind cuvinte fara inteles. Era prea neasteptata si prea mare bucuria pentru a-i face fata.
- Da’, Geta? intreba ea sperioasa.
- Vine miercuri, ca n-a vrut sa plece de la scoala.
- Eee, fir-ar ea de scoala! Parca, ce era daca venea si ea cu voi, fir-ar jurata de scoala sa fie, ca e greu, muma, e greu.
- Lasa, Muma, ca suntem noi aici. Nu te lasam sa te plictisesti, n-avea grija!
Geta era cel de-al patrulea „pui” al Mumii: copilul celei de-a doua fete a lor, Dadi. Era ca si sora noastra desi, acum, ii eram recunoscatoare ca nu venise, pentru ca o aveam pe Lenu doar pentru mine. Cand venea Geta, eu nu mai contam. Aveau secretele lor, semnalele si limbajul lor de nimeni intelese.
- Hai, de va schimbati si sa va pun ceva de mancare, manca-i-ar Muma de
pui! isi reveni Muma, si prin miscarile rapide si sigure imi aminti, pentru un moment de mama. La iuteala cu care organiza totul, mama ii semana Mumii, dar spiritul analitic si mai ales cel al dreptatii, neaparat descoperite, le avea de la Tita. Sentimentul de Cilieni ne invada treptat-treptat: cotrobaim prin toate colturile, ne uitam la porci, care nu ajungeau nicidata la greutate normala de taiat, mereu ramaneau mici, apoi la capre.
- Aia balana sta sa fete, ne arata Tita cu ciomagul spre capra alba ce statea
privind pierdut, in coltul ei. Cealalta, de o culoare galben-maronie se indrepta spre noi si ne cerceta o clipa, dupa care incerca sa plece dar Fani, care iubea nespus animalele, o prinse si ii stranse capul la piept. Capra se smuci si alerga in fundul sofrului, privind speriata. Tita si Muma nu le prea rasfatau. Tita spunea mereu ca animalele de-aia sunt animale, sa stie de frica.
- Da’, Tita, unde e Tiganu’, mai traieste? Tita dadu din cap afirmativ si ne buluciram toti pe usita mica a gradinii unde, langa marul mic, care facea niste mere atat de acre, ca nu le puteai manca, statea, mereu legat, Tiganu’, cainele nostru napastuit. Era scheletic, saracu’, manca o data pe zi, si atunci cate-o bucata de mamaliga veche, pe care Muma i-o impartea in boturi mici, sa-i ajunga si alta data. Oasele si resturile de la pasari nu i le dadea, „ sa nu se-nvete la pui” zicea Muma, adica sa nu le prinda gustul. Ne-a recunoscut imediat si se lingusea, dand des din coada si intorcandu-se precipitat la picioarele noastre. Era slab si negru – de-aia-l chema Tiganu’- si nu latra niciodata. De fapt, cred ca nu avea putere. Era, oricum, o minune ca-l gaseam in viata an dupa an. Cred ca ne-a asteptat tot cat stapanii lui, daca nu chiar mai mult. Ii dadeam portiile noastre de mancare si resturile de la pui. Cand plecam noi era intremat dar trist si tot drumul inapoi ne urmarea privirea lui rugatoare.
- Ce faci, Tiganu? Ce faci mai, baiatule? Il mangaie Fani si-l stranse si pe el cam tare, dar Tiganu nu parea deranjat. Se uita la mainile noastre, uimit ca nu-i aduceam nimic si se misca, in continuare, facand tumbe. Era modul lui de-a se bucura.
- Hai, manca-v-ar Muma, hai la masa! Oooof, puii Mumii, pui, se tanguia Muma fericita.
- Hai ma, Muma, ca nu ni-i foame, protestam noi. Hai ca mancam mai incolo!
- Hai cu Muma, luati de mancati. Hai ca facui un fasui buuun, accentua Muma ultima litera.
Hmmm, fasuiul facut de Muma in ceaun, pe foc de lemne, nu se compara cu nimic. Punea o ceapa si fasolea cu sare si-l lasa sa fiarba si iesea un deliciu. Fara „Vegeta”, fara morcovi sau ciolan, doar fasole, dar gustul acela nu l-am mai descoperit niciodata, de-a lungul timpului, si-am sa-l tin minte cat voi trai.
Intram fara chef in bucataria de vara, unde, pe o masa ingusta, din scanduri, pusese Muma 3 strachini de lut: doua la fel, cu serpisori rosii si una, a lui Fani, cu un model verde si pe fund cu o spirala alba. Tita statea pe scaun, iar noi, copiii, pe patul cu saltea de paie, acoperit cu un tzol de lana pe care erau doua capataie mari, dreptunghiulare, tot din lana, visinii cu urzeala galbena, tesute de Muma iarna, cand instala razboiul.
- Ai facut azma, Muma? Intreb nerabdatoare.
- N-am facut, Muma, ca n-am stiut ca veniti, da’ va face Muma ce vreti voi: azma, pitisoare, cococi, ce vreti, numa’ sa mancati.
Eram slabi si palizi, ca niste bolnavi si, in general, n-aveam pofta de mancare, cu atat mai putin acum, cand o vacanta intreaga ne astepta s-o facem memorabila.
Muma nu manca niciodata la masa. Statea mereu in picioare, incercand sa ghiceasca nevoile noastre, impingand cate un milimetru farfuriile, ca sa ne fie cat mai aproape. Umbla mereu in fuga, parca sa n-o ajunga timpul, sa-l insele, facand mai multe lucruri de-odata. Era o femeie micuta, cu fata rotunda, ca a mamei si, ca mai toti oltenii, cu ochii apropiati si grozav de vioi. Ochii Mumii, spre deosebire de ai Titei, nu exprimau mai nimic. Erau mereu la fel, calzi si mai tot timpul inlacrimati, ba de bucurie, ba de tristete, iar gura cu buze groase tot ca si ale mamei, incepuse sa-si lase colturile in jos. O studiam de fiecare data cand veneam, cu teama ca voi descoperi semne care-ar apropia-o de Marea Trecere. Teama ca i-am putea pierde ne urmarea sufletele noastre de copii, inca de cand Muma a implinit 50 de ani. De la nivelul varstei noastre, 50 de ani insemna un pas pana la eternul sfarsit. Dar, nu! Muma isi pastrase rotunzimea obrajilor, spatele drept si, mai ales, puterea de-a se bucura in felul ei plangacios.
Tita se ridica cu mare greutate si cu un strigat mic de durere.
- Tituca, da’ ce-ai de mergi asa rau? Iar ti s-a stricat proteza?
Tita dadu, din nou, afirmativ, din cap.
- S-a stricat de mult, ba, si-am mers la Craiova sa-mi faca alta, da’ mi-au gresit-o. Ia, uite, colea! si-si ridica pantalonul sa ne arate ca articulatiile metalice ale protezei se dezvelisera complet si frecau direct pielea piciorului care era acum zgariata si tumefiata. Imi venea sa pup locul care-l durea, dar cred ca mi-era mai mult frica decat mila. Manifestarile de iubire ale lui Tita erau putine si destul de superficiale iar noi, copii fiind, nu stiam sa intelegem mesajele nerostite. Copilaria e fericita tocmai pentru ca e neanalitica si lipsita de profunzime. Sau, cel putin, asa ar trebui sa fie.


*

A doua zi, ma trezesc pe la noua si-l vad pe Flori, nepotul tusei Florica si prietenul meu din copilarie, cocotat pe gardul lor de beton. Ne stiam de mici dar, in fiecare an, reluam foarte greu relatia. Cred ca el, copil de la tara, se gandea ca, in anul care-a trecut, m-am schimbat si n-o sa-l mai bag in seama. Comportamentul nostru, la prima intalnire de la intoarcerea mea, nu era unul normal; o luam de fiecare data de la zero. Era foarte clar ca stia c-am venit si era si mai clar ca de-aia statea, aparent aerian, chiar in fata casei noastre, dar nu vorbea niciodata primul. Noroc ca eu n-aveam probleme de comunicare si in scurt timp lucrurile intrau in normal.
Il strig si ies la poarta zambind.
- Ce faci, ma, venisi si tu acasa? ma interoga in stilul lui (si-al majoritatii baietilor din sat). Cand venirati?
Parca nu stia, doar cu bunica-sa am calatorit.
- Am venit de joi. Da’ tu, unde-ai fost, ca nu te-am prea vazut?
- Am venit do’r aseara. Am fost la sor’mea, la Bucale, se dadu el mare cu jargonul abia insusit.
- Daaa? Ce mai face Geta?
- Eee...p-acolo, cu casa, cu copilu’...
Inca nu ne regasisem, era clar. Vorbeam discutii.
- Ce premiu ai luat? incerc eu .
- Mentiunea a doua. Da’ tu?
- Pai, ai uitat? Eu am dat admitere la liceu. Am intrat prima.
- Zau, ma? se mira el, sincer.
La fel de sincer ma miram si eu, ca nu eram chiar stralucita, daca te uitati in carnetul meu de note.
O aud pe Lenu strigand-ma.
- Hai, ca, dupa ce mancam, ies pe la poarta. Bine?
- Aha, aproba el mucalit, inca in garda..
- Mumaaa, unde e, fa, masa aia mica?
- In cosarie, vezi ca e razmata de perete. Ai grija cum deschizi usa ca lasai un hardau dupa usa, sa nu-l rastorni!
Fanel pleca dupa masa rotunda cu trei picioare, pe care Muma o pastrase exact asa cum am lasat-o anul trecut cand Fani, crezandu-se mare-mester-mare, ii astupase gaurile cu zeci de scandurele fixate cu niste cuie mari de tot pe care nu le indoise, asa ca, privita de jos, masa arata ca o masa de fachiri, plina de cuie care ajungeau aproape pana jos.
Tita vine din sofru, aducand scaunele noastre mici, pe care ni le facuse cu ani in urma. Noi, fetele, le imparteam pe cele care erau, dar el si Fani aveau scaunele lor, doar ale lor.
Habar n-am cum stia pisica momentul cand se pune masa, dar nici nu ne asezam bine, ca ea aparea mieunand prelung si enervant si frecandu-se de picioarele noastre. Muma incarcase masa rapid cu branza, ceapa verde si o azma calda, rotunda, impodobita cu modele facute cu furculita. Asta insemna pentru noi masa de dimineata si as schimba oricand multitudinea de mezeluri ce se afla acum pe masa copilului meu, cu azma aceea, coapta-n tast, pe carpatorul pe care Muma punea frunze de nuc, sa nu se lipeasca.
- Ha-ha! se bucura Tita. Cine vrea azma calda cu branza pr’aspata? Frange
azma si ne da fiecaruia cate-o bucata aburinda. Incredibil ce gust avea!
Un mieunat sfasietor se auzi de sub masa. Lenu sari in graba in ajutorul pisicii care ajunsese intre cuiele ce ieseau din masa. Fani avea un zambet trimfator, lucru care ma scoase din sarite.
- Cretinule, era sa omori pisica!
- Pentru ca-i un prost si-un idiot nesimtit, improsca Lenu, oblojind pisica ce, sincer, nu se simtea chiar in largul ei stransa asa, la piept.
- Ce i-am facut eu? Nici n-am vazut-o – se apara Fani, prefacut.
Ura pisicile pentru ca erau lingusitoare si cersetoare. Nu pierdea nicio ocazie sa le faca sa sufere, iar faptul ca din masa facuse, fara voia lui, locul de surghiun al pisicii, il facea peste masura de fericit.
- Si mai da-o-n ma’aliga ma-sii, n-o mangaia la masa! se rasti Tita la Lenu. N-are nimic, a patimit ea si mai rau.
- Mai las-o Lenuta, muma, ca n-ai mancat nimic si se raceste azma. Las’ ca-i arunc eu ceva de mancare, mai incolo. Past, firi-i jurata, ca stai tot cu dintii aia ranjiti, mustra Muma pisica si-i si dadu un picior, sa n-o vada Lenu.
Pe fata lui Fani inca domnea zambetul acela de satisfactie. Cocea ceva?
țț