poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2112 .



Portarul
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai-athanasie ]

2009-12-25  |     | 



Înjurând cu poftă, doctorul Drăghici reuși cu greu să găsească un loc liber și își parcă Solența în fața spitalului. Dintotdeauna, el își așeza invariabil mașina în același loc și toată lumea îi respecta tabietul; de fapt, nu era ceva rău în faptul că încerca să mențină și în parcare o ordine la fel de strictă ca cea din propriul cabinet. Totuși, astăzi, în mod cu totul surprinzător, „locul lui” era ocupat de o Skoda Oktavia neagră, strălucitoare, „caracteristic impertinenților”, cum o catalogă doctorul imediat, stăpânindu-și pofta de a-i trage un șut
Drăghici era de aproape treizeci de ani ginecologul spitalului, poate nu mai bun sau mai rău decât alții din oraș, dar bun meseriaș, își iubea specialitatea iar pacientele lui nu se plânseseră niciodată de el. În vremurile de tristă amintire nu jefuia femeile care veneau, disperate la el. Unele, mai cu dare de mână, nu se uitau la câteva mii de lei. Altele, care se ascundeau de părinți sau de soți, veneau cu ce puteau, iar el nu refuza să le ajute. Cum de scăpase ochiului vigilent al miliției sau securității, nimeni nu știa sigur, dar logica spune că nici soțiile organelor nu erau chiar dornice să contribuie din plin la sporul demografic.
Burlac fiind, doctorul Drăghici nu avea urmași la care să se gândească. Singura lui pasiune era automobilul. Încă de la începutul activității, el își cumpărase mașină. Nu se știa precis ce fel de mașină își putuse permite ca stagiar, dar colegii lui mai vechi își aminteau că întotdeauna era primul care apărea cu o marcă nouă. Nu ținea neapărat să conducă mașini scumpe, pe locul „lui” stătuseră pe rând și un Trabant, și o Skoda 1000 MB, și un IMS din prima generație, cu prelată de pânză, dar și un Ford Taunus, un Fiat 1800 și, mai recent, un Espero. Și alte, multe, mașini. A
La un moment dat avusese o pasiune pentru Dacii. Spunea tuturor că el e român și că e dator să circule cu mașini românești. E drept că, spre deosebire de alți deținători de Dacie, el nu ajungea să peticească tabla caroseriei sau să schimbe set după set; era, totuși, medic ginecolog, îi era mai ușor să schimbe mașina decât s-o repare.
Dar nu îi era nici rușine să șurubărească; se lăuda (dar nimeni nu-l credea) că ar fi putut să-și demonteze mașina în mijlocul drumului și să o facă la loc, pentru a-și continua călătoria. Sigur era doar faptul că jumătate din portbagaj era ocupat de un dulăpior de scule, ceea ce dădea greutate laudelor sale. În tot cazul, ar fi avut cu ce să își transforme mașina în piese. A, da, cineva povestise odată că, sub ochii lui, doctorul Drăghici reparase un motor aproape iremediabil gripat; schimbase segmenți, bolțuri, ba chiar și simeringuri, fără să demonteze mașina: intervenise prin țeava de eșapament. Dar cum acel cineva era bătrânul Tuteașcă, pus mereu „pe goange”, nimeni nu l-a crezut.
După așa-zisa „Revoluție”, pasiunea lui Drăghici pentru mașina de la Colibași s-a stins, treptat. „Zâmbetul lui Iliescu” pe care l-a condus din 1999 a fost ultima lui Dacie. A ținut-o doar vreo trei ani, după care, văzând că producția încetează, s-a considerat trădat de fabricant și, după ce i-a înjurat „pe ăștia cu progresul lor” din toată inima, i-a dat mașina cadou portarului.
Nea Costică, sau „le Camarade Costique”, cum îl numea ginecologul, a primit-o cu recunoștință. Foarte curând și-a luat și permis de conducere și „Zâmbetul lui Iliescu” apăru din nou în parcarea privată a spitalului, ce-i drept, fără să se mai bucure, ca pe vremuri, de privilegiul unui anume loc.
Iar în spital, când se află despre dărnicia lui Drăghici, începuse să circule o vorbă, spusă, probabil, de vreun invidios: „Dă-i portarului!”.
- Ai văzut, Camarade Costique, mi-a luat un dobitoc locul, se plânse ginecologul, trecând prin cabina portarului. Acesta îi răspunse cu un gest respectuos de salut, în timp ce vorbea la telefonul interior.
Ziua de muncă a doctorului Drăghici se scurgea în liniște. Nu erau cazuri interesante, femeile care aveau într-adevăr probleme se duceau la clinici specializate. De când nu mai era un Ceaușescu cu iubirea lui nemăsurată pentru copii, întreruperile de sarcină se făceau la lumina zilei, cu asistentă și registru, iar Drăghici nu mai avea parte de doza aceea de adrenalină care îi făceau meseria mai atrăgătoare. Din păcate pentru el, nici buzunarele halatului nu mai erau așa pline ca altă dată. Mai mult, în mod surprinzător, în ultimii ani de abia mai găsea acolo nu plicurile de până mai ieri, ci doar „bani de țigări”. Era doar un fel de-a spune, pentru că el nu fuma, lucru știut de toate pacientele. Chiar, interesant cum află pacientele astea toate cele despre doctori și le respectă plăcerile … Se știa că nu fumează, nimeni nu-i aducea țigări, așa cum primeau colegi de-ai lui. E drept, însă, că și nevoile doctorului erau tot mai mici odată cu înaintarea în vârstă; nu mai avea chef să plece în excursii lungi cu mașina, în țară sau peste hotare, cum făcea altă dată. Nu mai visa să-și schimbe mașina la doi – trei ani, Solența pe care o deținea era destul de bine făcută și se gândea s-o țină cel puțin până la pensie. A lui, nu a mașinii … și nu mai era mult până atunci. Alte idealuri nu mai avea, așa încât „banii de țigări” și salariul îi erau suficienți și nu se plângea.
Aproape de sfârșitul programului, doctorul Drăghici aruncă, din obișnuință, o privire spre „locul lui”. Vederea Oktaviei parcate acolo îi strică din nou buna dispoziție și, contrar obiceiului, îi răspunse cam răstit pacientei care îi cerea lămuriri suplimentare.
- Ce, n-ai mai pus ovule?
Văzând privirea nedumerită a femeii, Drăghici își dădu seama că se răzbună pe cine nu trebuie și se îmbună. Aproape fără să gândească aprobă tot ce-i spunea ea, concentrându-se să noteze pe rețetă graficul de administrare a tratamentului.
Ieșind din cabinet, pacienta întoarse, încă o dată, capul:
- E adevărată vorba cu portarul? întrebă ea.
- Da, doamnă, sigur că da, răspunse Drăghici, fără să-și mai bată capul să înțeleagă despre ce e vorba.
Plecând spre parcare, doctorul își consultă „nota” pe care scrisese ce trebuia să-și cumpere pentru cină. Avea invitați la masă, așadar era necesară o vizită la supermarket. Exact ce-i displăcea lui cel mai mult, aglomerația, dar se pare că nu putea să o evite.
Și colac peste pupăză, nici obișnuitul său ascultător, „le camarade Costique”, nu era în cabina lui. Aproape în fiecare zi, ieșind de la serviciu, doctorul se oprea câteva minute la portar să se mai plângă de greutățile vieții, să mai înjure guvernul sau, măcar, pe directorul spitalului. Acum, însă, trebuia să meargă la magazin și să înjure singur.
… Ceea ce Drăghici făcu din plin, trecând, în parcarea subterană, pe lângă Skoda neagră, de impertinent, care îi stricase lui ziua. Își continuă „recitalul” și când, la coborârea din mașină, un angajat al magazinului îi atinse spoilerul cu șirul de cărucioare pe care îl împingea, făcând și o aluzie răutăcioasă:
- Ce bă, ai in-Solență!?
Din fericire, în rafturile unui supermarket găsești întotdeauna ce cauți, și doctorul își bifă tot necesarul, ceea ce făcu să-i revină buna dispoziție. Își puse cumpăraturile în portbagaj și, asigurându-se cu grijă, porni spre casă.
Nu avansă decât câțiva metri. Fu nevoit să oprească la zebră, moment în care se simți izbit puternic în spate. Până să se desprindă din centura de siguranță, mai mulți gură cască formară un cerc in jurul mașinilor „pupate”, majoritatea adresând termeni duri șoferului mașinii din spate, pe care o considerau vinovată. Câțiva binevoitori îl ajutară pe Drăghici să coboare din mașina sa avariată, și nu mică fu mirarea doctorului când își recunoscu agresorul: Skoda de impertinent. Șoferul acesteia, însă, nu putea fi recunoscut în spatele parbrizului fumuriu și nici nu îndrăznea să iasă din mașină de frica celor care țipau la el.
Câteva clipe mai târziu, apărut de nicăieri, un polițist îi ceru doctorului actele. Drăghici se aplecă să le scoată din torpedo, iar când se ridică avu o surpriză plăcută: lângă Solența lui îl recunoscu pe „Camarade Costique”.
- Ia uite ce-mi făcu dobitocu’ ăla din spate! începu să se plângă doctorul, așa cum era obișnuit în discuțiile cu portarul.
Dar acesta nu avu timp să-i răspundă; cu privirea în pământ, tocmai prezenta actele Skodei la control …

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!