poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7467 .



Vârstele memoriei
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [carmenduvalma ]

2009-12-06  |     | 



Memoria este o voce stranie, cu suișuri și coborâri, unele lente, altele abrupte, uneori vocea devine un țipăt asurzitor și dureros ce-ți înjunghie sufletul, alteori abia o poți recunoaște, slabă și palidă ca o adiere de vânt ori ca un ecou ce trece aproape neobservat de la o generație la cealaltă, auzindu-se după secole.
Vârstele memoriei sunt ca inelele lui Saturn, înconjurând-o continuu, straturile ei se îngroașă cu amintirile fiecărei vieți, curgând veșnic în memorie, strat după strat, ca un covor de frunze moarte, căzute toamna târziu, una peste alta, până la ultima.
Îmi imaginez o oglindă uriașă a memoriei, în care se văd intacte chipuri din trecut, prezent și viitor, ultimul chip din viitor readus în fața mea, cu ultimele trăsături posibile înainte de moarte. Privindu-ți figura în veșnică transformare, tu însuți fiind într-o neputință totală, nu mai ai timp suficient nici să-ți memorezi chipurile avute, dacă întâmplător le-ai memorat cândva fotografiindu-le, ori dacă, din ceața groasă a amintirilor, cu eforturi uriașe de concentrare, poți desprinde câteva chipuri, cu contururi neclare și confuze, pe care totuși refuzi să le mai recunoști, întrebându-te dacă într-adevar ai arătat vreodată astfel, ori poate că te-ai înșelat și este chipul altcuiva.

*

Te uiți dimineața în oglindă și vezi toată teama cu ochii măriți care te privește din lăuntrul ei. Îți începi o nouă zi, obsedat de disperarea de a vedea cum trece timpul pe lângă tine, iar când te uiți la un moment dat în urma ta, vezi doar nimicul care se întinde distrugător din trecut până în prezentul tău, lungindu-se leneș și victorios în ultima ta clipă.
O frică inexplicabilă îmi paralizează uneori orice încercare de acțiune. În acele momente stranii, aproape întotdeauna mă întorc în trecut și încep să visez.
În adolescență, mai ales în vacanțe, îmi propuneam întotdeauna să fac o mulțime de lucruri. De fiecare dată mă așezam jos, pe covor, unde începeam să visez cu ochii deschiși, începând de dimineață și sfârșind în amurg, când observam cum ultimele raze sângerii luminau într-o aureolă albăstruie obiectele din cameră. Abia atunci mă trezeam din vis și le priveam ca pentru prima oară, nerecunoscându-le. În acele momente târzii, îmi spuneam că oricum ziua a trecut și visul era mai important decât orice aș fi încercat să fac în acel timp. Îmi amintesc că bunica mea, Kipra, nu-mi înțelegea acele stări de vis care mă posedau câteodată, nu le aprecia deloc, spunându-mi că-mi pierd timpul. Cu vremea, am renunțat să-i mai explic ei, sau altora, că nu-l consideram niciodată timp pierdut, fiindcă pentru mine timpul visat era sacru.

*

Fragmente mici, frânturile unei vieți trăite intens, alcătuiesc memoria. Crâmpeie strălucind precum cioburile de sticlă colorată, unele sunt întunecate – diabolice – , altele par vitralii dintr-o biserică, având aureolă de îngeri, unele mai strălucitoare decât altele, haotice, care se înghit unele pe altele. Probabil că trecutul ne înmormântează o parte din prezent.
*
Mă priveam în oglinda veche și pătată a dulapului din camera bunicii. Eram uimită, descoperind un chip pe care nu-l recunoșteam. Era chipul meu pe care refuzam să-l accept, dar eram conștientă de faptul că acel chip era atât de trecător în transformarea lui continuă, încât mi se părea că văd pentru prima oară acel chip ce mi-era cu totul necunoscut și pe care știam că niciodată nu-l voi mai regăsi la fel. Că peste o oră, o zi, o lună, voi avea alt chip în oglindă, iar imaginea pe care o vedeam atunci nu va mai exista a doua oară, ea va muri definitiv chiar în clipa următoare.

*

Fiecare vârstă are imaginea și chipul ei. Mi-amintesc cum bunica mea îmi spunea odată că ar dori să poată întoarce timpul înapoi, ridurile să i se șteargă și să devină din nou tânără, cum era când a pictat tablourile. Chiar fără să le privesc, tablourile ei le simt aproape, urmându-mă oriunde m-aș duce, ele sunt în interiorul meu, le pot scoate oricând din memorie și să le vizionez, imagini disparate și miraculoase ce aparțin pentru totdeauna sensibilității mele.

*

Mă privesc în oglindă. Cred că au trecut aproape douăzeci de ani de atunci. Acestea sunt mâinile mele cu care îmi conturez chipul ca un orb, pentru a mă convinge că imaginea din oglindă îmi aparține. Degetele mele lungi și osoase îmi studiază uimite ochii, gura, părul, conturându-le pe un traseu necunoscut și înfricoșător totodată, refuzând să le recunoască.
Sunt eu la treizeci și unu de ani, vârsta Sylviei Plath, vârstă la care ea a luat hotărârea definitivă. E o vârstă dificilă a femeii în jur de treizeci de ani, când simte că zilele trec ca secundele, iar tinerețea ei se află undeva departe, silueta ei fragilă abia se mai vede în zare, fiindcă deja a trecut.
Când am ajuns la vârsta pe care o avea Sylvia Plath în ultimul an al vieții ei, m-am identificat cu ea, deși avea vârsta mamei mele când a murit, iar eu aveam vârsta copiilor săi. M-am gândit că gestul ei tragic, al cărui ecou a cutreierat lumea acestui secol, poate că s-a răsfrânt asupra generațiilor următoare, așa cum moartea Dafinei a devenit obsesia neamului meu, generații de-a rândul.
Mă simțeam atât de aproape de ea, de sensibilitatea ei dureroasă și tainică, încordată până la urlet, încât mi se părea că aș fi putut să-i continui viața.
Poemele ei erau scrise în zori, ca un cântec de lebădă, învăluindu-i sufletul la răsăritul soarelui. De aceea, poate cele mai bune poeme le-a scris în disperare, în ultimele dimineți, înainte de a se sinucide. Momentul prielnic al nașterii poemului este descris de Sylvia Plath, ca pe un moment miraculos, cel întâmplat înainte de a începe viața obișnuită, monotonia și plictisul unei zile: „la ceasurile patru dimineața, la ceasul acela tăcut, albastru, aproape veșnic, înainte de cântatul cocoșului, înainte să înceapă să plângă copiii, înainte de muzica sticloasă a lăptarului lăsându-și sticla la scară”.
Sensibilitatea ei rănită până la disperare a adus-o într-un moment critic, în care ea vedea numai întunericul ființei umane înconjurate numai de moarte. Luciditatea dinaintea morții a însoțit-o până în ultima clipă a disperării totale, peste care nu a putut ori poate că nici nu a vrut să treacă, gândurile ei transformându-se în poezie pură cristalizată în minte ca un jurnal al acelor momente ultime.
„Aceasta e lumina minții, rece și planetară.
Copacii din minte sunt negri. Lumina e albastră.
Luna nu vede nimic din toate acestea. Ea e cheală, sălbatică.
Și mesajul chiparosului este întunecimea – întunecimea, tăcerea.”
( Sylvia Plath—Luna și chiparosul )

În jurul meu totul era negru. Îmi plăcea negrul, nu era numai o tristețe simplă, în strălucirea lui era ceva mult mai complicat, întotdeauna strălucirea negrului devenea orbitor de obsedantă. Negrul cu irizări albastre era culoarea mea preferată în adolescență, ca și acum. Mobilele negre, strălucitoare ca niște oglinzi, în care îmi puteam vedea chipul întunecat ca o umbră, în timp ce ascultam muzica lui Ravel ori a lui Debussy, iar camera mea se transforma în deșert, capelă ori chiar într-un vapor rătăcit pe marea agitată, cu valuri înspumate și înalte, acoperind cerul cu o prevestire întunecată a morții. O lumină roz învingea întunericul din cameră, în timp ce pe pereți se formau umbre mișcătoare, ce păreau contururile unui vis în veșnică transformare.

*

După aproape douăzeci de ani, camera mea neagră din totdeauna rămăsese neschimbată. Același aer întunecat și tainic părea că mă învăluie din colțurile încăperii. Acel aer straniu îl numeam în adolescență „aer umbrit”. Îmi imaginam că acel aer, acea întunecime tainică ce plutea în cameră, va înfluența și destinul copilului meu, așa cum cred că mi-a influențat mie și personalitatea, dar și viața. Dacă nu ar fi existat camera neagră, eu n-aș fi fost la fel, iar viața mea ar fi fost cu totul alta.
În timp ce lumina roz a veiozei forma siluete mișcătoare, ce dansau straniu pe pereți, îmi țineam fiica în brațe, privind cum i se schimbă trăsăturile feței de la o clipă la alta. Chipul ei visând, cu ochii închiși, semăna izbitor cu chipul prelung al domnișoarei Pogany, de parcă ar fi fost cândva chiar domnișoara Pogany, ale cărei trăsături delicate au fost imortalizate de Brâncuși. Uneori, în timpul somnului, i se zărea un zâmbet pe față, ce dura doar o clipă, fiindcă în clipa următoare dispărea pentru a face loc altui sentiment nestatornic pe chipul ei atât de trecător.
Viața mea începea în zori, la poemul de dimineață, pe care-l scriam cu copilul în brațe, pentru a amâna cât mai mult momentul în care va începe să plângă. De multe ori acel moment nu putea fi amânat și venea prea devreme, încât nu puteam începe să trăiesc decât seara, după ce copilul meu adormea. Supraviețuiam numai prin acea pagină scrisă aproape noaptea, când toți dormeau, îmi păcăleam oboseala cu un ceai, în timp ce aburul de deasupra ceștii de ceai forma siluete prelungi la lumina palidă a veiozei, doar în acel scurt răstimp de tăcere puteam supraviețui, în timp ce scriam mult așteptata pagină, până când siluetele aromate piereau delicat, dispărând cu totul în noaptea care acoperea orice mișcare, orice fărâmă de viață din jur, învingându-ne și luând în ceața ei întunecată și ultimul gând care ar mai încerca să ne străbată memoria.
(din ,,Medalionul de argint”, Editura Bibliotheca, 2009)






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!