poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1569 .



Chira Chiralina
proză [ ]
Panait Istrati

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [costellus ]

2009-11-10  |     | 






CHIRA CHIRALINA
Panait Istrati

I
STAVRU

Adrian străbătu, buimac,scurtul Bulevardul al Maicii
Domnului, care, la Brăila, duce de la biserica cu același
nume la Grădina publică. Ajuns la intrarea grădinii, se
opri, încurcat și înciudat:
— Oricât! exclamă el cu glas tare, nu mai sunt copil!...
Cred că am și eu dreptul să înțeleg viața așa cum o simt.
Era ora șase seara. Zi de lucru. Aleile grădinii erau
aproape pustii înspre porțile principale,și soarele,
apunând, aurea nisipul, în vreme ce boscheții de liliac
se scufundau în umbra serii. Lilieci zburau de colo-colo,
zăpăciți. Băncile de pe alei erau aproape toate libere, afară
de cele din colțurile ascunse ale grădinii, unde perechi de
tineri se îmbrățișau și deveneau serioase la trecerea
nechemaților. Adrian nu dădu atenție nici unuia
din oamenii ce-i întâlni în drum. Aspira,lacom, aerul
curat care se ridica din nisipul proaspăt stropit,amestecul
îmbălsămat de parfum de flori și se gândea la ceea ce
nu putea înțelege.
Mai ales nu putea înțelege împotrivirea mamei la alegerea amicilor săi,împotrivire ce dăduse naștere unei discuții violente
între ei.
Adrian judeca:
-Pentru dânsa, Mihail e un străin, o haimana suspectă,
servitorul plăcintarului kir Nicola. Dar, ce?... Eu ce sunt?
Un zugrav și-afară de asta, o fostă slugă a aceluiași
plăcintar!... Și dacă mâine plec în altă țară, o săa trebuiască
să fiu socotit acolo o haimana?...Enervat, izbi cu piciorul în pământ:
Ei drăcia dracului!... E o nedreptate revoltătoare pentru
bietul Mihail! Mie mi-e drag omul ăsta pentru că e mai deștept decât mine, mai învățat și fiindcă îndură mizeria fără să se văicărească. Cum adică?Pentru că nu vrea sa-și strige în patru vânturi numele,țara de unde vine și câți dinți îi lipsesc din gură, e o haimana?
Ei bine,da,eu, eu vreau să fiu prietenul
acestei haimanale! Și sunt foarte fericit de asta.
Adrian își continuă mașinal plimbarea, odată cu critica
mintală a celor ce-i spusese mamă-sa; și totul îi păru absurd:
“Și povestea asta cu însurătoarea? N-am decât optsprezece
ani și ea se gândește să-mi arunce o neroadă în spinare,
o neroadă sau poate o puioasă, care să mă copleșească cu
dragostea ei și să facă din odaia mea o hazna! Ei drace!
S-ar zice că nu e nimic mai inteligent pe lume decât să
naști niște dobitoci mici, să umpli lumea de sclavi și să devii
tu însuți primul sclav al paraziților ăstora! Nu, nu!... Mai bine
un prieten ca Mihail, fie el și de zece ori mai suspect! Cât
despre învinuirea că “trag oamenii de limbă pentru a-i
face să vorbească“ — pe legea mea, nici eu nu știu prea
bine de ce-mi place “să trag oamenii de limbă!” Asta-i,
poate, pentru că lumina vine din glasul celor tari, probă că
Dumnezeu a trebuit să vorbească ca să se facă lumină.”


În liniștea acelei seri primăvăratice, sirena unui vapor
săgetă aerul cu șuieratul ei strident. Tânărul se trezi, în
vreme ce o adiere parfumată de trandafiri și garoafe îl
învălui.
Adrian se porni pe marea alee care se întinde de-a
lungul falezei ce domină portul și Dunărea. Se
opri o clipă pentru a privi miile de lămpi electrice care
scânteiau pe vapoarele ancorate în port și pieptul i se
umplu de un nestăpânit dor de ducă.
“Doamne! Ce bine trebuie să fie să te găsești pe unul
din aceste vapoare, care alunecă pe mări și descoperă
alte țărmuri, alte lumi!...”
Necăjit de a nu-și putea împlini dorul, el porni din nou
cu capul în pământ, dar se auzi deodată chemat din urmă:
— Adrian!
Se întoarse. Pe o bancă, prin apropierea căreia trecuse,
sta un om, cu picioarele încrucișate, și fuma. Miopia
și întunericul împiedicară pe Adrian să-l recunoască.
Omul se ridică, și Adrian se apropie de el oarecum contrariat,
când o exclamație de bucurie îi scăpă:
— Stavru!
Își strânseră mâinile și Adrian se așeză alături.
Stavru, negustor ambulant — numit “limonagiul” din
cauza mărfii ce vindea prin bâlciuri — era văr de-al doilea,
după mamă, cu Adrian, și o figură foarte cunoscută
altădată în cercurile băieților zurbagii din mahala. El era
acum uitat, îngropat sub disprețul unui scandal pe care
firea sa îl pricinuise cu treizeci de ani în urmă.
De statură ceva mai mare decât mijlocie, blond spălăcit, foarte slab
și foarte zbârcit; ochii săi albaștri și mari, când deschiși
și sinceri, când ascunși și vicleni, după împrejurări, trădau
toată viața lui Stavru. Firea lui ciudată și nomadă îl zvârlise de
colo până colo, într-o existență de burlac hoinar,existență care încă de la vârsta de douăzeci și cinci de ani îl prinsese în tristele complicații ale societății ( însurătoare cu o fată frumoasă, bogată și sentimentală), din care a ieșit, după un an, acoperit de rușine,cu inima sfâșâiată, cu caracterul schimbat.
Adrian cunoștea vag povestea asta. Mamă-sa, fără să intre
în amănunte, i-o dădea ca exemplu de viață ticăloasă, dar Adrian trăgea
învățăminte cu totul opuse; și nu o dată, cu instinctul aflat
în profunzimile ființei sale se apropiase de Stavru,
așa cum te apropii de instrument muzical pe care
vrei să-l faci să cânte.Instrumentul se împotrivise.
De altminteri, ei nu se văzuseră decât de vreo trei sau
patru ori, totdeauna pe stradă. Casa mamei sale era închisă
pentru Stavru, ca toate casele cinstite. Și apoi, ce ar fi
putut el să spună, derbedeul tuturor iarmaroacelor, băie-
țandrului răsfățat și ținut din scurt?
Stavru trecea drept “un flecar” pentru toată lumea — și
era în adevăr, voia să fie. În costumul său prăpădit și
boțit chiar și când era nou; cu înfățișarea sa de țăran orășenit,
cu cămașa necălcată, fără guler, cu aerul său de geambaș
hoțoman, el se deda la o paradă de vorbe și de gesturi care
amuzau pe oameni, dar care lui nu-i aduceau decât umilire,
dispreț.
Își striga cunoscuții în plină uliță cu porecle potrivite
și comice, niciodată supărătoare însă. Multe dintre ele prinseseră.
Dacă cineva îi plăcea, îl lua cu el la cârciumă, comanda
o juma de chil de vin, dar după ce ciocnea
un pahar, ieșea în curte pentru “o mică trebuință“ și nu
se mai întorcea, lăsând pe invitat să plătească! Iar dacă
întâlnea vreun plicticos, el îi zicea iute: “Cutare prieten
te așteaptă în cutare cârciumă, du-te repede!”.
Dar ceea ce-l entuziasma pe Adrian erau glumele lui
Stavru, cu capetele de țâri și cu tabachera. În cursul unei
conversații, limonagiul scotea din buzunar un cap de țâr
și-l atârna pe poala hainei altui flecar ca el. Bietul om
pleca și se plimba pe stradă cu capul de țâr atârnat de
haină, spre cea mai mare desfătare a trecătorilor.
Gluma cu tabachera era și mai bună. Stavru nu pregeta
să acosteze pe orice cunoștință îi ieșea în cale și să-i ceară
să “răsucească“ și el o țigară, dar de îndată ce era servit,
în loc de a înapoia tabachera cu mulțumire, el o băga în
propriu-i buzunar, care era spart, de unde ea îndată cădea,
rostogolindu-se pe pământ. Atunci se repezea, o ridica, o
ștergea, se scuza, și voind s-o bage în buzunarul proprietarului,
el o scăpa pe de lături. Biata cutie, care era din
metal nichelat ori din carton presat, cădea din nou pe
pavaj!
— Ah, cât sunt de stângaci!
— Nu e nimic, răspundea de obicei păcălitul, examinân-
du-și obiectul turtit, în vreme ce privitorii se prăpădeau
de râs.
Dar Stavru nu se mai întâlnea după aceea cu tabacherele
pe care le batjocorise o dată.


Astfel, Adrian începuse să-l iubească acest om pentru
farsele sale. Cu toate astea, lucruri ciudate se întâmplaseră,
lucruri care-l tulburau și-l încurcau: câteodată în plină glumă și
năzdrăvănie, Stavru, serios, se întorcea către Adrian pironindu-
l în ochi cu o privire limpede, liniștită și stăpânitoare,
cum facem când ne uităm în bunii și naivii ochi ai
unui vițel. Atunci el se simțea micșorat de acest limonagiu
de bâlci, de acest analfabet. I se părea straniu și se
puse să-l observe. Dar prilejurile erau rare. Privirea mis-
terioasă și tulburătoare pa care Adrian o numea în taină
“celălalt Stavru” se arăta rar și numai pentru el.
Totuși, într-o zi — era cu câteva luni înainte de
întâlnirea din grădină — întovărășind pe limonagiu la
băcanul său — un grec bătrân și tăcut care-i furniza zahă-
rul și lămâile — el văzu deodată apărându-i “celălalt
Stavru”. Adrian se înfipse în ochii lui.
Într-un colț al magazinului puțin luminat, Stavru cu
zbârciturile feței suprimate, cu trăsăturile îndulcite, cu
ochii mari deschiși, ficși și luminoși, privea pe băcanul cu
chip umflat și posac și zicea, sfios, dar hotărât, în vreme
ce celălalt îl aproba cu capul:
— Kir Margulis... Merge prost... Nu e cald și limonada
nu se vinde. Îmi mănânc economiile mele și zahărul
d-tale... Prin urmare, ai înțeles? Nici de data asta nu
plătesc. Ce zici? O să fie ca și celelalte dăți: dacă mor o
să pierzi zece lei.
Și negustorul zgârcit, dar cunoscător la oameni, acorda
creditul cu o strângere de mână seacă, cum îi era și
viața.
Afară, cu marfa sub braț, Stavru se grăbea să facă o
glumă, să arunce o salutare vreunei vagi cunoștințe și să
sară într-un picior:
— L-am păcălit, Adrian, l-am tras pe sfoară, șoptea el,
la urechea tânărului.
— Ba nu, Stavrule! protestă Adrian; nu l-ai păcălit
deloc, o să plătești!
— Da, Adrian, o să-i plătesc de n-oi muri... Și dacă o
să mor, o să-i plătească dracu!
— Dacă mori!... Asta e altceva. Dar tu zici că l-ai
păcălit: asta ar însemna că ești necinstit...
— Poate că sunt...
— Nu, Stavrule, vrei să mă duci... tu nu ești un om
necinstit!
Stavru se opri brusc, își trase tovarășul lângă gard și
luându-și pentru moment înfățișarea-i rară, de sfială și
subjugare în același timp, zvârli în nasul lui Adrian:
— Da, sunt necinstit! Din nenorocire, Adrian, sunt
necinstit!
Și zicând acestea, el voi să-și reia drumul, dar Adrian,
cuprins de un fel de frică, îl apucă de reverul hainei, îl
reținu și-i strigă cu o voce înăbușită:
— Stavrule, stai! Ai să-mi spui adevărul! Eu văd în
tine doi oameni: care e cel adevărat? cel bun sau cel rău?
Stavru se împotrivea:
— Nu știu!
Și smulgându-se brutal din mâinile lui Adrian:
— Lasă-mă-n pace! strigă el supărat.
Apoi, nițel mai departe, socotind că l-a jignit pe tânăr,
adăugă:
— Îți voi spune, când o să-ți mai crească tuleiele !
De atunci nu se mai văzură: Stavru bătând bâlciurile
între martie și octombrie, iarna vânzând castane coapte,
Dumnezeu știe pe unde. Pe la Brăila, nu venea decât să se
aprovizioneze.


Adrian a fost tot atât de mulțumit să-l întâlnească
acum pe bancă în grădină, cum trebuie să fi fost mulțumite
râurile când se unesc cu fluviile care se pierd și ele în sânul
mărilor.
Stavru, contrar obiceiului său, a fost mai puțin vorbăreț
și asta făcu și mai multă plăcere lui Adrian. Îi examină
figura în lumina palidă a serii și o găsi aceeași. Nimeni
n-ar fi putut să-i ghicească etatea. Totuși, Adrian băgă de
seamă că, pe la tâmple, blondul palid al părului se făcuse
alb-fumuriu.
— Ce ai de te uiți așa la mine? întrebă Stavru, plictisit;
nu sunt de vânzare.
— Știu, dar aș vrea să-mi dau seama dacă ești tânăr
sau ai început să îmbătrânești.
— Sunt tânăr și bătrân: ca vrăbiile.
— Adevărat: ce mai vrăbioi îmi ești, Stavrule!
Și după o mică pauză:
— Nu cumva vrei tabachera mea, ca să mi-o trântești
nițel pe jos? Asta ți-ar aminti poate că sunt mereu curios
să știu de unde vii, unde te duci și cum îți merg afacerile?
— De unde vin și unde mă duc, n-are nici o importanță;
pot să-ți spun însă că afacerile nu-mi merg prea
rău. Cu toate astea, mânzule, astăzi sunt foarte plictisit!
Și el lovi cu palma peste genunchiul lui Adrian.
— Asta ți se întâmplă cam rar, îi replică tânărul; și
pentru ce ești nemulțumit, Stăvărache? S-au rărit lămâile?
— Nu, nu lămâile, ci haimanalele de treabă, de odinioară,
s-au rărit.
— Haimanalele de treabă? exclamă Adrian, asta nu se
poate, haimanalele nu pot să fie de treabă!
— Așa crezi tu? Eu cunosc totuși câteva...
Stavru se îndoi de mijloc și rămase așa, cu ochii la
pământ. Adrian îl simți că vorbea serios și voi să afle mai
mult, dar el procedă cu băgare de seamă:
— Mi-ai putea spune pentru ce anume ți-ar trebui o
asemenea haimana?
— Pentru a mă însoți la bâlciul din Slobozia, joia viitoare.
La drept vorbind, nu e pentru mine, dar e ca și cum
ar fi... Știi că am obiceiul, în bâlciuri, să mă așez lângă
câte un plăcintar care face gogoși. Þăranii mănâncă și li
se face sete, atunci eu sunt gata cu limonada. La nevoie,
un pumn de sare în aluatul gogoșilor... (Vezi că nu sunt
cinstit.) Ei bine, am pe plăcintar, e kir Nicola...
— Kir Nicola! tresări Adrian.
— Vecinul nostru, fostul tău stăpân. Dar, iată nenorocirea:
el nu-și poate părăsi cuptorul ca să meargă la bâlci.
Îi trebuie deci o “haimana de treabă“ care să însoțească pe
servitorul său Mihail și să adune gologanii, pe când celălalt
se va ocupa cu prăjitul gogoșilor. Sunt două zile de când
caut o asemenea haimana.
— Din zi în zi, Brăila devine tot mai săracă în oameni!
Adrian se simți străpuns de un fior. Se ridică în picioare,
în fața limonagiului și zise:
— Stavrule! Sunt eu demn să fiu haimanaua de treabă
pe care-o cauți?
Negustorul ridică ochii:
— Zău, nu glumești?
— Pe cuvântul meu de haimana, așa cum o înțelegi tu!
Merg cu voi!
Stavru sări ca un cimpanzeu și strigă:
— Dă-mi laba, pui de vântură-lume. Ești demn urmaș
al strămoșilor tăi chefaloniți!
— O, desigur, trebuie să fi fost mari haimanale!
Zicând aceasta, limonagiul sărută pe zugrav; pe urmă,
luându-l de braț, plecară în goană:
— Iute la Nicola, să-i dăm vestea bună! Plecăm cel mai
târziu mâine, duminică, spre seară, pentru a ne găsi la
Slobozia marți dimineață și să apucăm locuri bune. O zi și
două nopți cu căruța. Calul o să meargă la trap și la pas,
după puterile lui și după tăria vinurilor ce-om găsi pe la
hanuri.
Apariția colindătorului de bâlciuri și a “mânzului” său,
prilejui o violentă discuție în plăcintărie. Kir Nicola
înțelese după urletele lui Starvu că dăduse norocul peste
el. Acesta îi debită pe nerăsuflate o tiradă în turcește.
Mihail, care era la curent cu afacerea, se amestecă în
discuție, spre marea uimire a lui Adrian, care nu pricepea
o vorbă. La o replică serioasă a lui Mihail, el văzu pe kir
Nicola ridicând din umeri și pe Stavru potolindu-se, dar
strigând îndată într-o grecească perfectă:
— Nu vă fie teamă de ce-o să zică mamă-sa, o, “pedia
mu!” (copiii mei!). Dacă ar fi fost să mă iau după viața
mamei mele — acum cincizeci de ani — n-aș fi știut niciodată
cum răsare și apune soarele dincolo de șanțul care
înconjura atunci frumoasa noastră cetate Brăila! Vedeți
voi, dragii mei, mamele sunt toate la fel, ele vor să
retrăiască în copiii lor, atât sărmanele lor plăceri, cât și
plictiselile lor fără farmec. Și apoi, ia spuneți-mi, cu ce-am
greșit dacă suntem așa cum ne-a lăsat Dumnezeu?
Nu-i așa, Adrian?
Mihail interveni din nou, tot în grecește:
— În asta ai dreptate, prietene, dar noi nu cunoaștem
pe mama lui Adrian; putem avea a face cu o dureroasă
excepție. În ce mă privește, vă propun să trimitem pe
Adrian să-i ceară învoirea; dacă o obține, voi fi primul care să
mă bucur. Dar fără știrea mamei lui, ori împotriva voinței
sale, ei bine, nu voi merge la bâlci.
Vorbele astea făcură pe Adrian să plece ca vântul.
Mamă-sa tocmai pregătea cina. El se opri în mijlocul
odăii, cu ochii umezi, cu obrajii roșii, cu părul zbârlit.
Neavând pregătit ceea ce trebuia să-i spună, își simți vocea
strangulată. Dar ea îl ghici și-i luă înainte:
— Iar ești cu capul în nori!
— Da, mamă...
— Ei bine, dacă e vorba să reîncepi muzica de adineauri,
te rog! Fă ce crezi că poți face, fără a-mi sfâșia prea
mult inima și nu te îngriji de mine. E mai bine așa.
— Nu e vorba de nimic sfâșietor, mamă, răspunse
Adrian. Sunt fără lucru timp de opt zile, poate mai de
mult, și aș vrea să însoțesc pe Mihail la bâlciul din Slobozia.
Ar fi un bun prilej pentru mine să văd locurile acelea
frumoase și să câștig în vremea asta ceea ce pierd dincoace.
— O să fiți numai voi doi?
— Da... nu... o să fie și Stavru...
— Foarte frumos! Merge din ce în ce mai bine... Și ăla
trebuie să fie în ochii tăi un “filosof”, nu-i așa?
Și cum băiatul tăcea, ea adăugă:
— În sfârșit, poți să te duci!
— Fără să te superi, mamă?
— Fără să mă supăr, dragul meu.


Plecarea avu loc în duminica aceea, sub ochii și glumele
țațelor din strada Griviței, vecinele plăcintarului. Stavru
sosi la ceasurile patru după-amiază cu căruța în care se
aflau toate marafeturile lui: butoiul de apă, iar în el,
cofele, zahărul, lămâile, paharele etc. Înaintea plăcintăriei,
el încercă cu ajutorul lui kir Nicola și al lui Mihail materialul
necesar pentru fabricarea gogoșilor: o masă,o mașină mică cu
mangal, o tigaie mare, doi saci cu făină, mai multe bidoane cu
untdelemn și uneltele. Se făcu apoi și un leagăn pentru
trei inși.
Pentru a scuti pe Adrian de batjocurile mahalagiilor,
mamă-sa ieși cu el, o jumătate de oră mai înainte de sosi-
rea lui Stavru. În strada Galați se despărțiră, ea urmând
să se ducă la o prietenă, iar el luând-o spre șoseaua pe
unde avea să apară căruța. Și îmbrățișându-și copilul, îi
zise:
— Vezi tu, Adrian, mă supun voințelor tale, dar într-o
zi, te vei căi de ce faci azi; călătoria pe care o întreprinzi
acum îți va da gustul să faci mâine altele mai lungi, din
ce în ce mai lungi; și dacă tu nu poți să-mi spui ce fericire
îți pregătește acest viitor, eu pot să te asigur de pe acum
că vom avea să plângem amândoi într-o zi — să-mi fie
vorba într-o doară!
El voi să răspundă, dar ea îl părăsi. Þintuit locului,
Adrian o urmărea cu privirea: mergea drept, drept înainte,
așa cum îi fusese și viața, dreaptă, simplă, dureroasă.
Singura abatere de care se făcuse vinovată n-o regreta, cu
toate că o costase așa de scump: era greșeala de a fi făcut
un copil “din flori”. Cu tulpan și bluză de pânză ieftină,
cu batista în mâna dreaptă, ea ridică ușor cu mâna stângă
rochia prea lungă ce se târa în praf, și ținea ochii țintiți
în pământ, ca și cum ar fi căutat ceva — ceva ce nu
pierduse încă, ceva ce era pe cale să piardă.
Sărmanul meu frate Adrian! Tremuri... În căruța asta
care se înfundă pe șoseaua națională, înghemuit pe pernă
lângă Stavru, care mână calul la trap și cântă armenește
la dreapta ta, și rezemat de umărul lui Mihail, care
fumează și tace, la stânga ta, — tu tremuri, bunul meu
prieten! Dar nu de frig! Să tremuri tu oare de frică? Sau
— strâns între acești doi demoni ai vieții tale — te înfiori
poate sub răsuflarea destinului tău, care te împinge nu
numai către bâlciul din Slobozia, ci încă spre marele bâlci
al existenței tale, care de-abia începe?...
Multă, multă vreme — sub răsfrângerile unui apus
încărcat de furtună, călătorind pe șoseaua dreaptă ca o
funie întinsă între rândurile de arbori și lanurile de grâu
— Stavru cânta și se jeluia în armenește. Multă vreme,
Mihail și Adrian ascultară fără a înțelege nimic, dar
simțind totul. Pe urmă noaptea îi învălui, pe ei și gândurile
lor.
Sate și cătune urmară altor sate și cătune, cuiburi sără-
căcioase de tristețe și de mulțumire, înghițite de întuneric
și neștiute de lume. Lumina tremurătoare ce se bălăbănea
spânzurată la chilna căruței, descoperea priveliști nocturne,
rustice și jalnice, pe care le lumina o clipă și care
dispăreau pentru totdeauna: un câine care lătra furios;
un colț de perdea care se da la o parte, pentru a lăsa să se
vadă o figură omenească ce încerca să privească afară:
vechi maghernițe cu acoperișuri strivite și înnegrite de
vreme, curți cu gardurile rupte.
Cum intra într-un sat, Stavru oprea înaintea unui han,
freca ochii calului, îl trăgea de urechi, îi da traista cu
ovăz, îi punea pătura și năvălea cu zgomot în crâșmă,
urmat de cei doi tovarăși de drum. Acolo el redevenea palavragiu,
ușuratec, glumeț, arunca porecle caraghioase și,
uneori, își îngăduia să dea și câte o palmă amicală peste
căciula vreunui țăran. Apoi, comandând un chil și un pahar
pentru jupân, el cerea politicos acestuia să-i dea tabachera,
răsucea o țigară și serios ca un papă, începea drept
mulțumire să trântească de pământ lucrul negustorului.
Adrian își dădu seama că Mihail, care nu cunoștea pe
Stavru decât de două zile, îl supunea la o tainică, dar
continuă observație. Folosindu-se de o scurtă lipsă a limonagiului,
el zise prietenului său pe grecește:
— Ce huruitoare!... Cât zgomot pentru a nu spune
nimic!
Mihail îi șopti:
— E un zgomot care vrea să înăbușe ceva, undeva, nu
știu unde... în orice caz, omul ăsta ascunde ceva.


După șapte ore de drum, aproape mereu la trap, către
miezul nopții, căruța — grea de oboseală și sub începutul
unei ploi mărunte — pătrunse într-un sat mare în care nu
se putea distinge nimic în afără de zarva câinilor epileptici
ce se repezeau furioși la cal. Stavru îi lovi nemilos cu
biciul și se îndreptă sigur către o curte în a cărei poartă,
din cauza beznei, calul se lovi cu capul și fu cât pe-aci s-o
doboare. De la locul lui, Stavru strigă la hangiu:
— Grigore! Ei, Grigore!
Și când după o lungă așteptare, o umbră neagră veni
să deschidă, el adăugă, înjurând furios:
— Paștele, evanghelia și toți sfinții! N-ai vrea doar să
fac gogoși și limonadă cu apă de ploaie! Deschide iute,
încornoratule!
Cel apostrofat astfel bombăni ceva și luă calul de că-
păstru. Stavru deshămă și împinse căruța sub șopron.
Apoi, cei trei călători și hangiul se găsiră într-una din
acele cârciumi românești, asemănătoare cu cea a lui moș
Anghel, unde se mănâncă, se fumează, se spun lucruri
bune și rele, după oameni, după vârsta lor și după calitatea
vinului.
De astă dată, Stavru fu scurt:
— Să mâncăm bine, dar să nu întârziem la palavre. Ne
oprim până mâine în zori și plecăm. Ce-a fost mai greu,
am trecut. Mâine dimineață, odihniți la minte și la trup,
o să ne spunem povești ținându-ne mereu de malul apei și
privind la soare, care va răsări drept în ochii calului.
Mâine o s-avem vreme bună.
Li se aduse o duzină de ouă, jumări, slănină, brânză și
un vin “să dai cu căciula în câini”.
Ciocnind cu Stavru, hangiul zise:
— Te duci la bâlciul din Slobozia?
Celălalt răspunse cu capul. Crâșmarul îl luă peste picior:
— Tot cu zaharină în loc de zahăr și cu sare de lămâie,
faci limonadă?
Stavru îl privi în ochi și continuă să mestece, pe urmă
răspunse:
— Și tu, porcule, tot cu spirt denaturat și cu apă de la
puț îți faci țuica cu care otrăvești pe țăran și-ți umfli
chimirul?
Adrian, mirat, interveni:
— Dar, Stavrule, te-am văzut cumpărând zahăr și
lămâi, nu erau pentru a face limonadă?
— Nu, dragul meu, asta e praf în ochii însetaților!
răspunse Stavru.
Și el adăugă în grecește:
— Vezi bine că sunt necinstit! Și asta nu-i nimic: pot
să fiu și mai mult!
Mihail și Adrian schimbară o privire înțelegătoare și
ochii celui dintâi răspunseră ochilor întrebători ai celuilalt:
“Se ascunde ceva aici”.
Cei trei oameni se ridicară. Patronul luă o cutie de
chibrituri și o lumânare și-i conduse în podul grajdului
care era pe jumătate plin cu fân. Acolo, pe scânduri, ei
întinseră o rogojină mare, pe care toți trei se aruncară
îmbrăcați, cu stomacul greu, puțin amețiți de vin și de
oboseală.
28
— Dacă fumați, luați seama la foc, le zise hangiul
lăsându-i, luând cu el lumânarea și chibriturile.
După cinci minute, toți trei dormeau.


Cât să fi fost ceasul? Adrian nu-și putea da seama,
dar, într-un moment din noapte, el simți o mână care îi
atinse umărul, apoi fața. Deschizând o clipă ochii grei de
somn, anevoie își aduse aminte că nu e acasă, ci într-un
pod, și adormi îndată. Dar iată că din nou mâna aceea îi
trecu peste față și în același timp o sărutare caldă îi atinse
obrazul drept. De data asta, Adrian se trezi și prinse a
reflecta, încremenit. Ce dracu putea fi? Clipind în întuneric,
își aminti situația celor care dormeau lângă el: la
dreapta și deci, la mijloc, era Stavru, dincolo de acesta,
Mihail. Și el gândi:
“Cum? Stavru m-a sărutat? Ce-o fi însemnând asta?”
Un gând îngrozitor se fixă în creierul lui, așa de îngrozitor
că-l respinse, zicându-și: “Nu... Desigur, am visat!
Nu e cu putință!”
Dar, câteva minute după aceea, simți mâna lui Stavru
atingându-i de mai multe ori pieptul. Uluit, el întrebă cu
o voce strangulată:
— Cauți tabachera mea, Stavrule?
Întrebarea răsună în noaptea calmă ca sub o cupolă.
Gâfâind, limonagiul îi apucă brațul și-i șopti la ureche,
tremurând de emoție:
— Taci!
— Dar ce vrei să faci? Tu m-ai sărutat adineauri?
stărui Adrian, din ce în ce mai speriat.
— Taci!... Nu țipa! îi șopti celălalt, strângându-l de
braț.
Câteva clipe de liniște și de groază urmară, când deo-
dată se auzi vocea pe deplin trează a lui Mihail, vorbind
blând în turcește și punând scurt o întrebare lui Stavru.
Acesta păru că nu vrea să răspundă; pe urmă rosti câteva
vorbe. Mihail stărui cu o nouă întrebare. Stavru îi replică
mai lung. Și, din nou, cel dintâi îl întrebă cu mai multă
vigoare; celălalt răspunse sec. Mihail păru că chibzuiește,
tăcu o vreme, dar iată-l că se ridică într-un cot și, având
aerul că privește pe Stavru drept în ochi, el îi vorbi calm
un moment, fără a întreba. Celălalt îi ripostă brutal,
tăindu-i vorba. Atunci, se petrecu ceva care aruncă pe
Adrian în groază.
Mihail, pe care Adrian nu-l cunoștea violent, sări în
sus și urlă ceva zgomotos și scurt. Stavru făcu aceeași
mișcare și replică pe același ton. De aici, un dialog tăios
se angajă între cei doi oameni, care de-abia se cunoșteau.
În noaptea neagră să-ți scoți ochii, frazele, vorbele țâșneau
aprige ca loviturile, într-un asalt de scrimă. Bănuiai cum
capetele lor se apropiau adesea fără a se atinge, cum ochii
lor se străfulgerau neputincioși, cum brațele lor se agitau.
În inima înghețată a lui Adrian, vocalele limbii turcești
răsunau ca gemetele oboiului, iar numeroasele și aprigele
ei consoane loveau ca huruiturile unei tobe.
Adrian înțelese adevărul. El înțelese de asemenea că
Mihail strângea pe Stavru ca într-un clește; și o mare
milă pentru nefericirea acestuia îi umflă pieptul și-l făcu
să izbucnească în lacrimi. Suspinând, el zise:
— Dar... vorbiți grecește! Nu înțeleg nimic!
Această explozie de durere, sfărâmă disputa. O liniște
grea căzu peste fraza lui Adrian, când întrebă:
— Stavrule, pentru ce ai făcut asta?
Cel întrebat se întoarse către tânăr și răspunse cu o
voce înăbușită:
— Dar, dragul meu, — fiindcă sunt necinstit! Þi-am
spus-o!
Potolit, Mihail îi replică:
— Asta-i mai rea ca necinstea! Asta-i perversiune. E o
violență săvârșită asupra unui echilibru în care totul e
armonie: ai viciat acest echilibru. Și faci cea mai rea dintre
crime când vrei să propagi, să întinzi acest viciu.
Și Mihail adăugă cu tărie:
— Cere-i iertare lui Adrian; dacă nu, te las aici cu
mustăria ta cu tot!
Stavru nu răspunse nimic. Își făcu o țigară; și când o
aprinse, cei doi amici văzură din profil că figura lui devenise
de nerecunoscut. Gura și nasul i se lungiseră, mustața
se zbârlise. Fața-i era ca un spectru. Cu ochii înfundați,
el nu-i privea. Nu se uită la ei nici când aceștia, la rândul
lor, făcură țigări și le aprinseră.
Afară, lătratul câinilor și cântecul cocoșilor umpleau
aerul și noaptea.


— Da, începu Stavru într-un târziu, când Mihail nu
mai aștepta răspuns. Da, am să cer iertare lui Adrian...
Sincer, dar nu cu umilință. Și nu îndată, ci după ce mă
veți fi ascultat.
D-ta zici “perversiune”, “violență“, “viciu”. Și crezi că
mă turtești de rușine. Cu toate astea, eu v-am spus că
sunt necinstit. Și asta-i mult mai vinovat, fiindcă prin
asta înțeleg: a face rău în chip conștient. Dar perversiune?
Dar violență? Bunul meu Mihail! Asta se întâmplă
zilnic în jurul nostru și nimeni nu se revoltă. A intrat în
legi, în obiceiuri; e regula vieții. Și eu, eu sunt unul din
stâlciții acestei vieți perverse; totul în viața mea a fost
perversiune, violență și viciu. Am crescut sub răsuflarea
acestor calamități. Totuși, n-aveam pentru ele nici o înclinare.
E neplăcut să fii silit să vorbești fără voia ta, dar mă
folosesc că suntem încă în puterea nopții ca într-o împărăție
a cârtițelor. Și vorbesc nu pentru a mă apăra: o! cât despre
asta, nu-mi pasă! Vorbesc pentru a vă da, eu, omul
imoral, o lecție de viață, vouă care sunteți persoane morale,
mai ales d-tale, Mihail, care poate nu cunoști toată
viața, așa cum îți închipui!
Sunt un om imoral și necinstit. În ce privește necinstea,
mă învinuiesc eu însumi; cât despre imoralitate, eu
am drept să fiu judecător. Judecătorul cui? O să vedeți.
O împrejurare din viața mea o să vă lămurească. Împrejurarea
asta e povestea însurătorii mele. Și acum ascultați:
Prin anul 1867, puțin după intrarea prințului Carol în
Principate, intram și eu în țară, dar nu ca un prinț. Veneam
prăpădit de pierderea năprasnică a surorii mele mai
mari și viciat de viața aventuroasă pe care o dusesem,
colindând timp de doisprezece ani prin Anatolia, Armenia
și Turcia europeană. Păcat pentru dv. că nu pot să încep
prin a vă povesti copilăria mea, tristul destin al surorii
mele și împrejurările pervertirii. Ar ține prea mult. Poate
că am s-o fac într-o zi, dacă o să mai vreți să-mi întindeți
mâna; iar dacă n-o să mai vreți, atâta pagubă!
Aveam pe-atunci cam vreo duăzeci și cinci de ani,
posedam câțiva bani și trei limbi orientale, dar uitasem
aproape de tot româneasca. Oamenii care copilăriseră cu
mine nu m-au recunoscut și asta-mi convenea; nu voiam,
pentru nimic în lume, să fiu recunoscut. De altminteri,
chiar hârtiile mele dovedeau că sunt supus otoman.
Vorbind prost limba mea, am fost luat drept străin.
32
De ce reveneam în țară? Pentru nimic și pentru un
lucru mare. Pentru nimic, fiindcă mă simțeam foarte bine
în străinătate. Totuși, binele ăsta nu era decât aparent.
Duceam o viață liberă, pribeagă, dar păcătoasă. Nu cunoș-
team femeia decât ca soră și ca mamă: soția sau amanta
mi-erau necunoscute. Și ce dor mi-era să le cunosc! Dar și
ce teamă aveam să m-apropii de ele! Iată un lucru pe care
d-ta nu-l știi, Mihaile!
A, câtă nedreptate e în viață! Unui om schilod de un
picior sau de o mână, nimeni nu-i aruncă disprețul lui,
toată lumea îl privește cu milă; dar fiecare se dă înapoi,
nimeni nu simte milă înaintea unui schilod al sufletului!
Și totuși, acestuia îi lipsește însuși pivotul vieții. El îmi
lipsea mie. Întorcându-mă în România, veneam să cer acest
sprijin celor care nu erau niște nenorociți ca mine, ci oameni,
cu viață sexuală firească. Ei mi l-au dat, dar pentru
un moment; și mi l-au retras îndată, rușinos, pentru a mă
azvârli din nou în viciu. Iată cum:
Odată ajuns, mi-am reluat meseria de salepgiu, bătând
târgurile și bâlciurile, dar afară din Brăila, prin împrejurimi
și chiar mai departe. În oraș, nimeni nu știa care e
ocupația mea. Salepul îl cumpăram pe furiș de la un turc,
față de care mă dam drept compatriot și lăsându-l să vadă
numai ceea ce voiam eu. Astfel, munceam puțin și câștigam
bine, mai ales că mă sprijineam pe rezerva din chimirul
meu. În vremea asta, începui să fac cunoștințe.
Îmbrăcat ca un chiabur și plătind fără a mă uita ocale
de vin, pe ici, pe colo, am dat într-o zi, în ulița Calimerească,
peste un vin și peste ceea ce căutam de când mă
înapoiasem (aproape un an): vinul era servit uneori de o
frumoasă crâșmăriță, fata negustorului. Și devenii deodată
mușteriul credincios al acestui vin strașnic ca și pra-
da flăcărilor pe care le aruncau ochii negri ai vrăjitoarei.
Dar am fost cuminte, casa era cinstită și bogată. Pe deasupra,
nu-i plăceau străinii, deși ei îi făcuseră bogăția.
Atunci, primul lucru pe care-l făcui, a fost să-mi procur
hârtii românești, treabă ușoară în Þările Sfântului Bacșiș.
Dintr-o zi pe alta, îngrop pe “ Stavru salepgiul” și devin
domnul Isvoranu, “negustor de arămuri de Damasc”.
Numele și calitatea plac. Sunt privit cu considerație și
atenție. Casa n-avea o mamă. Tatăl era bătrân, aspru și
bolnav de picioare.
După trei luni de venire zilnică, mă văd într-o seară
reținut la masă în familie. Găsesc aci o mătușă care ținea
loc de mamă și care nu lăsa din ochi pe nepoată. Dar bag
de seamă mai ales că e totdeauna bine să nu minți decât
pe jumătate. La masă se aflau doi frați voinici, care erau
stabiliți la Galați ca negustori de covoare și arămărie de
Damasc. Din fericire, cunoșteam Damascul și meșteșugul
lor mai bine ca ei; vândusem deseori covoare și arămuri
cizelate din acea țară.
În timpul mesei vorbesc, povestesc istorioare și scene
trăite în Anatolia și stăruiesc mai ales asupra tristeții
care învăluie covoarele și arămurile de Damasc, la a căror
fabricare, în totul manuală, se văd lucrând copii de cinci
ani și bătrâni aproape orbi, cei dintâi câștigând aproape
doi mitilici pe zi (zece bani), neștiind aproape ce este
copilăria și intrând în viață pe poarta supliciilor; ceilalți sleindu-
se de foame și neavând dreptul nici la odihnă, nici la
liniștea bătrâneții.
Poveștile mele interesează pe domnișoară și cu tristețea
lor îi smulg lacrimi, dar ceilalți au inima ursuză; ei nu
rețin decât partea anecdotică. Asta îmi displace așa de
mult, că sunt gata să bat în retragere, dar mi-aduc aminte
la vreme că nu veneam în casa asta pentru a mă însura cu
toată lumea. Fata era după gustul meu și numai pe ea o
voiam.
Cu ea, legăturile mele se mărginiră la snoave și povești.
Două luni după această primă masă, puteam să mă
socot ca un membru al familiei. În casa asta, aproape fără
prieteni, domnea o atmosferă înăbușitoare, dar singura
care se asfixia de-a binelea era minunata făptură ce iubeam.
Veneam în fiecare seară să petrec două-trei ore
lângă ea, să-i povestesc, să-i spun glume și câteodată să-i
cânt arii orientale, melodioase și jalnice. Mătușa și bătrânul
erau mulțumiți, dar fata era încântată. Ea nu se mai
sătura...
Tatăl gonise din prăvălie toți mușterii zurbagii, tot ce
putea fi zarvă; și rari erau cei care îi mai deschideau ușa
pentru a-i cere o consumație. Retrași cu toții în cămăruța
din dos, mătușa, care era gospodina casei, cârpea rufele și
supraveghea prin perdelele ușilor cu geamuri prăvălia puțin
luminată. Domnișoara broda sau făcea dantele, în vreme
ce tatăl, întins pe patul cu baldachin, moțăia, gemea când
și când și m-asculta. Era mai prost ca oaia. Stând pe sofa,
lângă el, îi înșiram tot ce era potrivit planului meu și el
înghițea totul.
Astfel, am putut cu ușurință să-i prind slăbiciunea: el
avea nevoie de un om dezghețat pentru a-i continua negoțul
și văzuse în mine pe omul acesta. Se știe că românul nu e
prea negustor; el nu e decât sclavul pământului. Și cum
bătrânul voia să-și dea fata după cineva priceput în negoț,
iar pe de altă parte, cum numai străinii pe vremea aceea
se pricepeau la afaceri ușoare și bănoase, el a fost mulțumit
să se găsească în fața unuia de-ai lui, care învârtise multe,
care cunoștea limbi străine și care putea să dea sfaturi
celor doi fii, tot așa de neghiobi ca tatăl lor. Căci, tot
întrebându-mă cum asemenea animale putuseră face o avere
atât de mare, aflasem că răposata mamă fusese de o pricepere
negustorească neîntrecută. Fata avea temperamentul
ei, dar, după moartea mamei, casa lâncezea.
Apariția mea adusese aer proaspăt, dar fiecare din cele
cinci ființe îl respira în felul ei. Tatăl și cei doi fii ai lui,
care veneau la fiecare cincisprezece zile să petreacă duminica
în familie, rânjeau ca niște idioți și mă sufocau cu
întrebările lor de afaceri, mereu de afaceri. Pentru a pune
la încercare mintea mea, moșul nu găsi nimic mai înțelept
decât să-mi ceară o dată o sumă de bani; altă dată să-mi
încredințeze una. Îl împăcai în amândouă împrejurările,
zicându-mi că, desigur, prostia și banii trebuie să fie frați
gemeni. Deci, aceștia trei nu se deosebeau prea mult unul
de altul.
Bătrâna, sora răposatei, nici nu râdea, nici nu plângea.
În schimb, mă descosea adesea asupra afacerilor mele.
Câtva timp i-am ocolit întrebările și ea m-a suspectat. Pe
urmă, tare pe încrederea celor trei nătângi, îi răspunsei
îndelung că afacerile mele merg rău de doi ani, din lipsă
de capital mai mare. Și asupra acestui lucru nu mințeam
decât pe jumătate, căci era adevărat; dacă aș fi avut la
îndemână o sumă mai importantă, cel mai bun negoț din
vremea aceea era arămăria străină. Răspunsul meu prinse,
dat fiind că nu spusesem niciodată că sunt bogat.
Dar bucuria inimii mele era dragostea frumoasei Tincuța.
Ea era singura care m-a făcut să stăruiesc și să
nădăjduiesc în această casă a deznădejdii.

Om liber și care nu prețuiam deloc banul, obișnuit să
respir marile vijelii ale vieții, care mătură miasmele naturii,
nu întârziam în casa asta — unde totul era viciat de
egoism și de prostie — decât pentru aceea care năzuia din
toate puterile ei către libertate.
Deseori rămâneam singuri. Cum cădea seara, prăvălia
se închidea.Mătușa se ducea să se culce, fiindcă se scula
de cu noapte. Și atunci — lângă tatăl (de care nu știam
când doarme și când e treaz decât după gemete) — Tincuța,
plecată pe ghergheful ei, îmi zicea, cu o ocheadă care-mi
îngheța sângele:
— Povestește-mi ceva, domnule Isvoranu; ceva trist...
Tatăl sărea în sus:
— Nu, nu trist! Mă plictisește!
— Bine, atunci ceva vesel! adăuga ea, melancolică.
— Vă voi povesti ceva care să împace pe toată lumea,
le zisei. Anul trecut mă găseam cu marfă într-un bâlci pe
Ialomița. Știți că, la bâlci, a fi bine cu toată lumea, e un
lucru foarte înțelept. Faci repede cunoștințe și le desfaci
tot atât de repede, dar un negustor se poate întâlni cu
altul ceva mai des decât un mort cu popa care l-a îngropat.
— Drace, asta-i bună! mormăia bătrânul.
— Eu așa hotărâsem să mă port, când iată ce mi se întâmplă
într-o zi. Cunoșteam de câtăva vreme pe un nelipsit al iarma-
roacelor, numit Trandafir,un țigan care pretindea că vinde salbe
de mărgele, dar care în realitate alerga după ageamii buni de
jumulit cu “uite popa, nu e popa!”. Cu alte cuvinte, Trandafir era
un pungaș. Dar pungașul ăsta mă interesa. Cu salbele sale pe
braț, el se sprijinea de baraca mea, fuma din lulea fără să
spună nimic și scuipa în așa fel, că dezgustat, trebuia să-l
gonesc. Atunci se amesteca în mulțime, strigând: “Salbe,
salbe!” Dar ochii lui scotoceau capetele țăranilor în stare
să devină clienți ai jocului său, și cel ce-i cădea pradă
ieșea cu buzunarele goale. Voind să-l fac să câștige viața
mai onest, îi propusesem odată să-și schimbe meseria.
— Ce? mi-a răspuns el, vrei să mă faci tovarășul tău?
— Nu, zisei eu, nu pot să te fac tovarășul meu, dar pot
să te fac salepgiu. Se câștigă bine.
— O, făcu el; se câștigă bine! Salepul tău n-o să mă
facă niciodată să câștig destul pentru ca să pot, la fiecare
șase luni, să adaug un nou galben la salba de galbeni imperiali
a frumoasei mele Miranda; și atunci, dragul meu,
ea se va duce cu altul, căci, vezi tu, dragostea e schimbă
toare!
Așa era, avea dreptate: salepul nu produce galbeni, în
vreme ce “uite popa, nu e popa”... Ei bine, “uite popa, nu
e popa”, îi adusese, în ziua aceea, cinci galbeni în mai
puțin timp decât ți-ar trebui ca să faci o mămăligă. Dar
iată că galbenii aceștia îi veniră însoțiți de-o poveste hazlie:
tânărul țăran care fusese despuiat de avutul său, nu-l
mai slăbea pe Trandafir și amândoi, după ce se fugăriră
peste câmpuri, se înfățișară înaintea mea, pentru a mă
lua ca arbitru. Þăranul zicea:
— Dacă nu vrea să-mi dea înapoi banii, atunci să mă
învețe meșteșugul lui; da, meșteșugul lui; am să fac ca el.
Trandafir ridică din umeri.
— Þăranul ăsta e nebun, zău e nebun. Ce belea, ce
belea!
— Nu, băiete, zicea celălalt, banii, banii mei, ori meș-
teșugul tău! Nu e bine să fii cinstit; am să fiu ca tine!
— Dar nici tu nu ești mai cinstit decât mine, striga
Trandafir; tu ai vrut să-mi iei banii mei; am fost mai
șmecher și ți-am luat eu pe ai tăi, asta-i tot.
— Da, conveni țăranul, n-am fost mai cinstit ca tine;
pentru aceea îți las un galben; dă-mi înapoi pe ceilalți
patru. Dacă nu, mă arunc în Ialomița și e păcat. Am acasă
o nevastă tânără și singurică. Ne-am luat din dragoste. Și
cei cinci galbeni erau toată podoaba salbei ei. Îi luasem
pentru ca să-mi cumpăr doi cai și să-mi pot munci pă-
mântul.
Trandafir sări ca ars cu fierul roșu.
— Cum, tâmpitule, iei galbenii nevestei ca să cumperi
cai? A! nu ești vrednic să ai femeie frumoasă cu salbă la
gât!
— Dar ce să fac? se jelui țăranul.
— Ce să faci? ei bine, să te duci să furi caii la trei
poște departe de satul tău, dar de galbenii de la gâtul nevestii
să nu te-atingi!
Și întorcându-se spre mine, Trandafir mă întrebă: Ai
mai văzut un român așa de prost ca ăsta?
Zicând acestea, el căzu pe gânduri, trase din lulea și
scuipă. Þăranul plângea, acoperindu-și fața cu mâinile.
Atunci, iată ce-mi văzură ochii. Trandafir se întoarse către
tânăr, îi descoperi fața și, repede ca fulgerul, îi arse două
palme.
— Pentru ce mă bați? îi strigă pălmuitul.
— Pentru că ești prost! Nu-mi plac bărbății care plâng,
răspunse țiganul, rotindu-și ochii de cărbune ca un drac.
Acum, na-ți cei cinci galbeni și cară-te, dar la noapte să
te ții la o bătaie de pușcă de satul tău, pe drumul mare: în
zori am să-ți aduc caii și am să-ți mai dau două palme, ca
să te-nvăț minte să nu te mai atingi altă dată de salba
unei femei frumoase decât ca să adaugi noi galbeni.
Șase luni după această întâmplare, întâlnesc pe Trandafir
pe drumul Nazârului. Era călare; eu cu trăsura.
Încrucișându-ne, îl întrebai:
39
— Te-ai ținut de cuvânt, Trandafire?
— Da, îmi răspunse el, i-am dat cei doi cai și cele două
palme!
În timp ce povesteam, tatăl adormise, dar Tincuța era
mai mișcată ca de obicei. Pentru întâia oară în viața mea
m-am aflat atunci singur înaintea unei fete frumoase care
mă privea cu ochi iubitori, umezi, scânteietori. Aplecându-se
către mine, ea mă luă de mână și zise cu o voce melodioasă
ca sunetele viorii:
— Spune-mi, domule Isvoranu, ai fi în stare să iubești
ca țiganul Trandafir?
N-aș putea să vă spun dacă mâna ei mă arse ori mă-
ngheță, dar știu că am fost cuprins de-o spaimă nemaipomenită,
capul mi se învârti de parcă aș fi căzut de pe
acoperiș și, fără să zic o vorbă, îmi luai pălăria și plecai.
Ea luase asta drept o glumă din parte-mi și râse mult,
când mă văzu a doua zi. Dar eu eram nenorocit: frica de a
mă găsi singur cu o femeie mă stăpânea mai puternic ca
oricând. Toată nădejdea că voi putea fi salvat prin mijlocirea
unei intimități de mai multe luni, se risipise; rămă-
sesem pe de-a-ntregul omul cu sufletul schilodit.
Totuși, așa cum se face cu caii care se sperie de foc, mă
încăpățânai să cred că, tot plimbându-mi flacăra pe sub
nas, voi ajunge să nu-mi mai fie teamă de ea. Și cine știe?
Ce cunoaștem noi din firea omului? Mai puțin ca animalele!
Dacă aș fi avut răgazul să-mi stăpânesc, să-mi
îmblânzesc simțurile pervertite, instinctele însălbăticite,
poate că aș fi reușit să-mi găsesc echilibrul ce-mi lipsea...
Dar pentru aceasta mi-ar fi trebuit bunăvoința oamenilor
și ajutorul împrejurărilor. Nici ei, nici ele nu au vrut să
salveze un om. Împrejurările au făcut din mine un om
sărac, în vreme ce oamenii aceștia nu vedeau în mine altceva
decât ceea ce egoismul lor le comanda. Rezultatul a
fost că ne-am sfărâmat capul de un zid; dar dintre toți,
cel mai de plâns am fost eu.
N-aș fi vrut să cer mâna Tincuței, înainte de a fi fost
sigur că un început de vindecare se simte în apucăturile
mele; dar un alt pretendent mi-o luă înainte și-mi puse
situația în pericol. Fata strigă tare că nu vrea să se mărite
cu altul decât cu mine. Tatăl mă întrebă atunci ce planuri
aveam.
Ce planuri! Vai de capul meu! Singur gândul însurătorii
mă zvârlea în toate chinurile iadului! Nu putui răspunde
nimic. Mă arătai șovăitor, încurcat. Tincuța, jignită în
mândria ei, plânse cu lacrimi care îmi smulseră inima.
Bătrânul tălmăci încurcătura mea, atribuind-o faptului
că nu sunt un om bogat și mă mângâie zicându-mi: “O să
fii și bogat într-o zi, muncind aici!”
Ați auzit? Ei credeau că eu caut bogăție în casa lor.
Astfel prăpastia se apropia și eu mergeam drept spre ea:
cerui mâna Tincuței. Copila săltă de bucurie, casa se trezi
din amorțeală, iar eu — mă simțeam pierdut. Zilele care
urmară, după ce făcui cererea mea de căsătorie, semănară
cu ultimele minute ale unui condamnat la moarte. Tincuța
era încântată.
— Emoția te zăpăcește așa? mă întrebă ea într-o zi.
Cât sunt de fericită!
Biata fată!
Pentru a-mi da curaj, glumeam de dimineață până seara,
dar se băgă de seamă că nu era ca înainte vreme, și în
seara logodnei am fost gata-gata să leșin. Rubedeniile fură
foarte nedumerite și, ca și logodnica mea, ele îmi puseră
tulburarea pe seama emoției. Mă îndemnară să vorbesc,
am fost rugat să povestesc. Îmi scormonii mintea și nu
găsii nimic. Dar preotul care ne schimbase inelele, după
ce rosti rugăciunile bisericești, îmi înlesni o anecdotă.
Era vorba de munca câmpului și popa se plângea că
muncitorii își băteau joc de el, lucrând prea încet.
Zisei, pentru a pregăti istorioara mea:
— Dacă vrei să-i faci să lucreze mai repede, nu e decât
un mijloc, părinte.
— Care, fiule?
— Să înjuri, să înjuri ca un surugiu!
— A! noi preoții nu putem înjura, e păcat.
— Da, e păcat, desigur, am aprobat eu, dar a fost
dezlegat de mitropolitul din București pentru orice
împrejurare în care nu se poate face altfel.
Popa făcu o mutră neîncrezătoare, dar asistenții strigară:
— Cum, spune-ne cum? Istorisește!
— Ei bine, iată cum. Într-o zi, mitropolitul din Bucu-
rești trebuia să se ducă într-un oraș în care prezența sa
era necesară la o ceremonie oficială. I se aduse cea mai
bună diligență și sfinția-sa se sui în ea. Dar surugiul
trăsurii a fost foarte nedumerit, cu tot bacșișul gras ce-l
aștepta și asta pentru că, după cum știm cu toții, un
surugiu nu poate conduce caii fără să înjure. Pentru el, a
învârti biciul în aer și a înjura, este ceva mai necesar
decât bacșișul. Surugiul mitropolitului nu-și dezmințea
numele. Temându-se însă de mânia înaltului prelat, bietul
om își mușcă buzele și mână cum putu timp de trei ore de
drum, dar ajungând la un vad, el se opri brusc. Roșu de
mânie, ca un rac fiert, lăsă hățurile celor patru cai și
așteptă, hotărât să-și ceară dreptul lui cu orice preț. Mitro-
politul pierdu răbdarea, și după o vreme scoțând capul pe
ferestruica diligenței, întrebă pe surugiu de ce s-a oprit.
Surugiul își scoase căciula și zise cu umilință:
— Păi să vedeți, Înalt Prea Sfinte; caii sunt obișnuiți
cu înjurăturile surugiului și cum nu pot să înjur din pricina
Înalt Prea Sfinției Voastre, ei nu mă mai recunosc și
nu mai vor să treacă vadul.
Mitropolitul îl sfătui:
— Stigă-le și tu, fiule: hi, hi, bravi căișori!
Surugiul șiret repetă din vârful buzelor:
— Hi, hi, căișorilor!
Dar caii nu mișcară.
— Nu e alt chip decât înjurăturile ca să-i faci să meargă?
întrebă Sfinția Sa, pierzându-și răbdarea.
— Nu, Înalt Prea Sfinte, vă spun: caii nu merg decât
cu ovăz și cu înjurături!
— Ei bine, răspunse mitropolitul, înjură atunci și te
voi dezlega de păcat!
Surugiul sări în picioare, apucă hățurile, pocni din
nesfârșitul lui bici și strigă cu glas, să sperie morții:
— Hi! hi! hi! Papucii maicii Domnului! Icoanele și
cele patruzeci de evanghelii! Șaizeci de taine! Doisprezece
apostoli și patruzeci de mucenici! Hi, hi, hi, căișorilor,
Dumnezeul și Paștele vostru!
Diligența trecu zburând peste vad ca o rândunică. Pe
malul celălalt, mitropolitul scoase din nou capul și zise
vizitiului, care-l privea cu un aer victorios:
— E uimitor cum ți-ai dresat caii, dar nu te pricepi la
cele sfinte: nu patruzeci de evanghelii, ci patru; nici șaizeci
de taine, ci numai șapte.
— Aveți dreptate, părinte, o știam și eu. Dar, vedeți,
patru ori șapte sunt numere prea scurte ca să poți înjura
din rărunchi. Și apoi noi ăștia, vizitiii, facem și noi ce
putem ca să împăcăm cele sfinte cu nevoile meșteșugului!
Anecdota aceasta, prin râsul care-l pricinui, puse pe
popă în încurcătură și mă învioră și pe mine. Tincuța era
veselă nevoie mare și mândră de mine.
Ah, pentru ce lucrurile nu s-au oprit aici? Sau pentru
ce nu m-am hotărât să fug înainte de dramă? Căci drama
lungă, nesfârșită, veni trei săptămâni după aceea, trei
săptămâni de chin nemaipomenit și de necrezut, când fiecare
sărutare pe care o primeam de la logodnica mea mi se
părea un îndemn s-o rup la goană, să-mi iau lumea în cap.
Drama asta începu odată cu nunta.
Am ajuns acum la îngrozitoarea crimă care sfărâmă
viața mea și a nevinovatei Tincuța; am ajuns, dragul meu
Mihail, la perversiunea, la violența, la viciul de care vorbeai
— am ajuns la toate nemerniciile pe care bestii
mergând în două labe le practică sub formă de obiceiuri,
de datini, de tradiții, otrăvind viața și chinuind pe nevinovați.
Căci, tot așa ca și curata mea logodnică, eu
însumi eram un nevinovat, o victimă a denaturării de
care sufeream.
D-ta nu știi, poate, Mihail, de ce e vorba. Nu știi că la
noi, în noaptea nunții, femeile din familie și chiar femei
străine, năvălesc în camera de culcare a tinerilor soți,
câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie și
răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei
miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a
o arăta musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a
întâmplat să văd și mai mult decât asta: am văzut acest
steag dus în vârful unei prăjini pe șoseaua de la Petroiu
la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care
hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărășite de
un țigan care scârțâia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei
de luni, ducând “rachiu roșu” fericitei mame și nefericitei
mirese.
Cunoști d-ta, Mihail, ceva mai barbar și mai oribil?
Există oare perversiune ori perversitate, viol sau violență,
viciu ori sadism care să fie mai inumane, mai crude, mai
neînchipuite ca bucuria asta, ca spectacolul, obiceiul acesta
infam și rușinos?...
Eu îl știam, îl cunoșteam înainte de-a veni ziua nunții.
Nu numai că m-a dezgustat totdeauna, dar el în ceasul
periculos în care simțurile mele aveau să mă trădeze în
chip atât de trist, era pentru mine o chestiune de viață și
de moarte să îndepărtez, să trimit la dracu această mascaradă
blestemată.
Chemai pe tată și pe mătușă și le vorbii. Tatăl, deși
ținea la scârbosul obicei, nu a fost prea îndărătnic, dar
bătrâna susținea cu încăpățânare că trebuia neapărat respectat,
fiindcă era o datină a poporului și o pavăză a
cinstei.
Rămăseserăm înțeleși, și nunta porni într-o frumoasă
după-amiază, cu alaiul obișnuit, spre biserică: toată lumea
mergea pe jos, afară de doi călăreți care deschideau drumul;
venea apoi purtătorul celor două imense lumânări de Moscova,
culcate pe o mare tavă de argint cizelat, încrustat
cu aur, iar în urmă, invitații. La ieșirea din biserică,
călăreții o luară înainte, trăgând cu pistoalele, fluturând
în aer peșchirele legate de brațele lor și jucându-și caii
care aveau coamele împodobite cu panglici și beteală de
argint. Pe tavă erau acum pâinea și sarea tradițională.
Imediat după aceștia, veneam eu, de-abia trăgându-mi
picioarele, tremurând de frică și de mizerie, cu lumânarea
în mână și cu Tincuța de braț. Ea era fericită sub grămada
de podoabe care o acopereau pe de-a-ntregul. În urma noastră
toată lumea, asurzită de doisprezece lăutari care cântau
din patru instrumente: vioară, cobză, clarinet și goarnă.
Pe drum, femeile care veneau de la fântână vărsau cofele
lor înaintea nuntașilor, drept urare de belșug.
Și seara, ceasul blestemat bătu pentru mine. Erau la
masă vreo duăzeci de invitați, cu rubedenii, cu tot. Orațiile
nuntașilor dezlănțuiră o veselie amețitoare și trebui să
mă supun și să răspund și eu cu istorioare la poveștile
comesenilor. Unul din aceștia, cu capul înfierbântat de
vin, avu prostul gust să povestească cum odată, într-un
sat, o mireasă fiind găsită că greșise, a fost bătută de
mire chiar în noaptea nunții; a doua zi el o aruncă într-un
car, așezând-o cu spatele spre boi și cu fața spre o prăjină
care avea în vârf o oală de pământ spartă în fund. Cu
astfel de alai, el o duse părinților îngroziți.
Priveam pe Tincuța: ea asculta liniștită, sigură de
inocența ei. Dar eu mă îngrozii și strigai că ceea ce se
petrece între cei doi soți nu privește pe nimeni decât pe ei
înșiși.
— O să vedem noi numaidecât, dacă nu privește pe
nimeni, răspunseră câțiva intimi.
În sfârșit, acest “numaidecât” veni repede, căci, cum
bătu miezul nopții, băgai de seamă că mici cocoloașe de
pâine începură să mă lovească din diferite părți. Cocoloașele
fură urmate de bucăți de pâine și, după câteva minute, de
felii întregi.
— Ce înseamnă asta? întrebai eu.
— Ei bine, asta înseamnă că trebuie să te scoli de aici
și să te duci să-ți faci datoria! strigă nașa.
Vă jur, dragii mei, că nu înțelegeam nimic, dar am
înțeles când nașul mă luă la o parte și-mi spuse de ce
datorie e vorba. În timp ce-mi vorbea, nașa și mătușa
făceau toaleta Tincuței în camera de culcare ce ne era
destinată; apoi ele veniră să mă îmbrățișeze, ca și tatăl și,
fără altă introducere, îmi deschiseră ușa, mă împinseră
înăuntru și o închiseră în urma mea.
În această clipă, una din cele mai tragice din viața
mea, mi-amintesc încă vag că am văzut capul minunat al
Tincuței odihnindu-se pe albeața pernei, părul ei negru,
răspândit în juru-i. Și asta a fost tot ce s-a petrecut în
seara aceea. Am căzut leșinat, în mijlocul camerei!
Niște friguri puternice mă făcură să delirez douăzeci
și patru de ore. Stătui bolnav cincisprezece zile. Nu știu
ce am spus în timpul stării mele de inconștiență, dar știu
că foarte puțini numeroși fură acei care veniră să mă
viziteze. Sculându-mă din boală, mă trezii într-o lume
vrăjmașă. Socru-meu și mătușa îmi cerură explicații asupra
“rușinii” pe care o abătusem asupra casei lor. Scăpai
deocamdată spunând că sunt “legat”. Ei n-au avut nici o
milă de mine și m-au urât tot mai mult.
Din această clipă și timp de zece luni, ura și dușmănia
se asmuțiră împotrivă-mi. Mă ținură departe de orice afacere.
Banii erau mereu închiși, ca și cum aș fi fost un hoț.
Prin propriile mele mijloace nu puteam nimic întreprinde,
afară doar de-a deveni din nou salepgiu, căci economiile
mele le cheltuisem aproape pe toate în cadouri de nuntă.
Și atunci începu acea viață teribilă care mă îngrozește
încă azi.
Nu pot să povestesc cu de-amănuntul. Mi-e prea dureros.
Închis în această casă de nenorociri, nu îndrăzneam să
mai ies pe stradă decât foarte rar și numai noaptea. Eram
împiedicat să cobor chiar și în prăvălie. Nici o vizită...
Nici o relație... Nici o muncă... Tot ce spuneam, tot ce
propuneam, cădea rău. La masă parcă aș fi fost între surdomuți.
Și eu, în papuci și în cămașă, mă plimbam dintr-o
cameră în alta ca un parazit, ca un caraghios, ca un fel de
pensionar.
Cei doi cumnați veneau în toate duminicile. Le-am cerut
să mă ia la Galați în afacerea lor în care mă pricepeam
binișor. Ei îmi vorbiră de divorț. Veți spune, cu drept
cuvânt, că ar fi fost soluția cea mai inteligentă. Deloc.
Căci după căsătorie, nevastă-mea se răcise de familia
ei. Toată viața îi era acum înrădăcinată într-a mea, în
această viață mizerabilă și schiloadă. Fără lacrimi și fără
ură, ea acceptase nenorocirea cu un curaj nebănuit. Credea
cu sinceritate că am fost “legat” de o vrăjitoare și se ruga
lui Dumnezeu cu aprindere ca să învingă pe diavol și să se
vindece bărbatul pe care-l iubea cu toate lipsurile lui.
Închiși amândoi, ne petreceam zilele în convorbiri tainice,
interminabile, și de o dragoste fără seamăn. Îi ceream
iertare... Ea îmi spunea că nu mă vede întru nimic vinovat.
Oh, cum aș putea să uit singura ființă care m-a înțeles
și a avut milă de mine? Și cine ar putea pretinde că, fără
ura care ne otrăvea, n-aș fi devenit soțul și omul normal
spre care năzuisem din toate forțele mele.
Nu mai eram atât de timid ca la început, nu mi-era
frică de nevastă-mea, dispăruse groaza care-mi îngheța
sângele la apropierea ei. Aveam chiar momente când dorinți
vagi, slabe deșteptări, mici impulsuri senzuale îmi furnicau
trupul și mă făceau să roșesc când ea mă strângea în
brațe, mă mângâia, mă asigura de dragostea ei.
Dar ceea ce dragostea creează cu greutate, ura distruge
într-o clipă și iată ce nu voi ierta niciodată oame-
nilor. În toate diminețile, de-abia ieșit din cameră, cele
două bufnițe ale nenorocirii noastre se repezeau asupra
bietei femei și o întrebau dacă s-a “petrecut” ceva. Fiindcă
ea refuza să vorbească, blestematele coabe îi cădeau
pe cap cu sfaturile lor de despărțenie și o torturau până la
disperare.
Această ciopârțire și distrugere sistematică a puținului
bine pe care natura încerca să-l reclădească, dură zece
luni. Ne înăbușeam. Cei doi călăi de la Galați începură să
devină amenințători, m-au insultat și m-au somat să-mi
decid nevasta pentru divorț. Nu mai era chip să rezist.
Strânși unul lângă altul, refuzam de multe ori să coborâm
la masă, trăiam zile întregi mâncând o singură dată. Apoi
pe neașteptate, mi se născu în minte ideea de a fugi.
Ea mă întrebă dacă aș putea câștiga ce ne trebuie cu
puținii bani ce-mi rămăsese, și la răspunsul meu înflăcărat
asupra viitorului de libertate și de iubire pe care eram în
stare să i-l deschid departe de casa asta blestemată, lacrimi
de fericire țâșniră din ochii ei. Îmbrățișați ca doi frați,
pierduți într-o lume vrăjmașă, aveam obrajii și hainele
udate de propriile noastre lacrimi; și am trăit așa orele
celei mai curate fericiri ce se putea gusta pe pământ.
Dar orele acestea fură și cele din urmă ce ne-au fost
date să trăim. Marele val al urii oamenilor se apropia.
Era la sfârșitul lui februarie. Aveam planul nostru
bine fixat: să așteptăm încă o lună și, către sfârșitul lui
martie, să fugim pe o corabie la Stambul.
Dar, de câteva zile, băgarăm de seamă o schimbare
ciudată în atitudinea celor doi tirani ai noștri: ei încetaseră
deodată să mai vină dimineața la nevastă-mea, n-o mai
terorizau și, cât despre mine, bătrânul îmi spuse într-o
seară că pot să ies și să vin când oi vrea. Rămăsei uluit!
Alergai la Tincuța, dar ea izbucni în lacrimi:
— Cred că o nenorocire ne pândește! îmi zise ea. Visez
urât, te văd noaptea înconjurat de copii care plâng și eu
împodobită cu aur și cu pietre scumpe... E foarte rău. Nu
mai ieși! Cine știe ce ți se poate întâmpla? Suferim închisoarea
asta de zece luni. S-o mai răbdăm câteva săptămâni!
La aceste cuvinte, simții că un pumnal îmi intră în
inimă și am început să tremur. Dar, dragii mei, soarta
omului e scrisă dinainte.
A doua zi, era o dimineață strălucitoare de iarnă liniș-
tită. Zăpada, groasă de trei palme, acoperea lumea cu
lințoliul ei curat și clopoțeii săniilor umpleau aerul cu
zăngănitul lor nostalgic. Stam la o fereastră și mi se părea
că zidurile se dărâmă peste mine. Înnebuneam! O putere
de nestăpânit mă chema afară, către acel afară care era
mișcarea, viața, năvalnicul mister al existenței libere, pe
care n-o mai cunoșteam de aproape un an. Mă aruncai la
picioarele soției mele și o implorai să mă lase să ies un
ceas, o jumătate de ceas, cinci minute, în afara zidurilor,
de sub acoperișuri, din mizerie!
Ea se îndură și-mi dădu îngăduința, sfătuindu-mă să
iau cu mine cuțitul și două pistoale și recomandându-mi
să nu intru în vorbă cu nimeni. Îi sărutai papucii, îmi
luai cojocul, căciula de astrahan și coborâi în prăvălie.
Ah, ieșirea asta a fost nenorocirea mea și a bietei
Tincuța! A fost nenorocirea noastră — fără a fi numaidecât,
fiindcă nimic nu mi se întâmplă în dimineața aceea
și tot nimic nici când ieșii după-amiază, nici a doua zi.
Dar desigur că în timpul unei astfel de treceri prin prăvălie
am fost recunoscut de ochiul trădător pe care bătrânul îl
ascunsese în dreptul vreunei uși, și care mă demască!
În seara ultimei duminici pe care am trăit-o în această
casă, venind cu ochii plini de măreția Dunării ce-și ducea
enormele sloiuri de gheață — îmbrățișam pentru ultima
oară femeia care a fost vreme de zece luni, cea mai drăgă-
stoasă dintre soții și cea mai curată dintre fecioare.
Eram liniștit... Dar coborând pentru a cina, o tragică
împovărare ne lungea figurile și ne ținea la limita lacrimilor.
Ea întrebă către sfârșitul mesei:
— Pentru ce n-au venit frații?
— Trebuie să vină numaidecât, răspunse tatăl.
Ne aprinserăm narghilele și băurăm cafeaua turcească.
Afară, noapte și liniște. Era târziu. Deodată, surprinzând
o privire semnificativă între bătrân și mătușă, Tincuța
izbucni în suspine.
În momentul acela, ușa se dădu de perete și cei doi
frați, întunecați ca niște călăi, apărură aducând un om la
vederea căruia pălii.
Era un grec care fusese pe vremuri prietenul meu și
care venea ca delator și ca ucigaș.
În picioare toți trei, înaintea ușii rămasă deschisă, prima
vorbă, drept bună seara, a fost cea a trădătorului.
Întinzând brațul și arătându-mă, el zise în românește:
— Ãsta e domnul Isvoranu al vostru? Bineînțeles că e
“legat”: ăsta e Stavru, salepgiul și pederastul.
La această ultimă vorbă, care denumea viciul meu și al
lui, Tincuța dădu un strigăt și căzu la pământ, în vreme
ce eu...
Înșfăcat cu cruzimea și setea de răzbunare a cumnaților
mei, fusei dus în prăvălie și călcat în picioare, lovit în
cap, pe față, pe piept, până am leșinat. Pe urmă...
Pe urmă mă trezii afară în zăpadă, înaintea porții
zăvorâte a unei curți ce da spre un gang închis. Eram
înghețat. Mâinile și picioarele, pieptul, capul, zdrobite.
Și, drept îmbrăcăminte de iarnă, mă găseam în cămașă
și cu capul gol.
Îmi adunai puterile și mă dusei să cer ospitalitate unui
turc, care îmi furniza salepul înainte vreme. Mă primi
creștinește și mă îngriji ca un frate.
Patru zile după aceea, omul acesta cumsecade, fără să
știe cui vorbește, mi-aduse la patul meu de suferință știrea
care umpluse tot orașul: Tincuța fusese pescuită pe malul
stâng al Dunării de către lipoveni.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De atunci au trecut treizeci și cinci de ani și în fiecare
an, la data fatală, mă duc pe malul Dunării ce-și poartă
sloiurile, ca să cer iertare Tincuței de jignirea ce i-am
adus-o...
Þie, de asemeni, Adrian, îți cer iertare pentru jignirea
ce ți-am adus-o.
Pe drumul către Slobozia, între două lanuri de orz,
căruța cu trei oameni mergea la trap. Înaintea ochilor
calului care se scutura în răcoarea dimineții, luceafărul
scânteia pe bolta purpurie a Răsăritului.
O ciocârlie țâșni dintr-un lan și se înâlță către cer. Stavru
o urmări cu privirile, până ce o văzu căzând ca o piatră.
Cu ochii ficși spre locul unde o văzuse căzând, el cântă —
în acea limbă universală cunoscută oamenilor care n-au
patrie și pe acea melodie ce nu se poate prinde pe hârtie:
Dac-aș fi o ciocârlie,
Ca ea aș săgeta văzduhul,
Dar n-aș mai veni pe pământ,
Unde oamenii seamănă grâu,
Unde oamenii seceră grâu,
Unde se seamănă și se seceră fără nici un rost!



II
CHIRA CHIRALINA

În crângul în care căruța celor trei se oprise în sfârșit
pentru masa de amiază, Stavru se lăsă rugat de tovarășii
lui, care, de o oră, cereau să le istorisească copilăria sa și
a surorii sale, pe care o evocase la începutul povestirii lui
din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, căci sufletul îi era
acum dispus să evoce această depărtată amintire, dar așa
se întâmplă când vrei să te atingi de zăgazurile ruginite
ce opresc trecerea apelor trecutului: îți place să te lași
rugat.
Întinși pe iarba moale, cei trei fumau tăcuți, în vreme
ce calul păștea iarba și strănuta, mișcându-se cu pași
mărunți în juru-le. Stavru se sculă, adună câteva crengi
uscate și aprinse focul, și când jeratecul a fost gata, căută
în căruță sculele pentru preparat cafeaua, fierse apa și aruncă
în ibricul de aramă zahărul și cafeaua necesară. După
care, cu un talent de cafegiu, turnă caimacul,aromat în
trei filigene, le puse în fața fiecăruia și, așezându-se turcește
începu:
— Nu-mi amitesc nici data, nici vârsta exactă ce aveam
în momentul acela. Dar știu că evenimentul cel mai apropiat
care urmă dramei ce o să vă povestesc a fost războiul
Crimeii.
Copil, mi-aduc aminte de asprimea unui tată, care bătea
pe mama în toate zilele, fără să înțeleg de ce. Mama lipsea
deseori de-acasă, se întorcea și iar era bătută, înainte de
plecare și după sosire. Nu știam dacă era schingiuită
înainte, pentru a o face să plece sau pentru a o reține, nici
dacă la sosire era din pricina lipsei ori fiindcă se întorsese.
Mi-amintesc apoi că, în vremea aceea tulbure, lângă tata
se afla totdeauna fratele meu mai mare, tot așa de aspru
ca și el, iar lângă mama se tânguia soru-mea, Chira, cu
patru ani mai în vârstă decât mine și către care mă simțeam
atras.
Încet-încet, ceața se risipește, cresc și încep să înțeleg.
Și înțeleg lucruri ciudate... Să tot fi avut opt-nouă ani;
soru-mea între doisprezece și treisprezece și era așa de
frumoasă că mă țineam toată ziua lângă ea, pentru a o
privi din cap până în picioare. Ea se gătea de dimineață
până seara și mama făcea la fel, căci și ea era tot atât de
frumoasă. Dintr-o cutie de fildeș, amândouă înaintea oglinzii,
își făceau genele cu chinoroz înmuiat în untdelemn,
sprâncenele cu un tăciune de lemn de busuioc, iar pe buze,
pe obraji, ca și pe unghii dădeau cu roșu de cârmâz. Și
când această lungă operație era sfârșită, ele se sărutau, și
spuneau cuvinte de dragoste și începeau a-mi face și mie
toaleta. Apoi, toți trei, luându-ne de mână, dănțuiam după
moda turcească ori grecească, și ne îmbrățișam. Astfel,
formam o familie aparte...
Acum tatăl și fiul mai mare nu mai veneau în toate
serile acasă. Erau amândoi caretași, cei mai mari și mai
căutați meșteri din tot ținutul; și atelierul lor se găsea în
partea opusă a orașului, în cartierul Karakioi, în vreme
ce noi locuiam în Cetățuie. Între noi și ei se întindea tot
orașul. Casa din Karakioi era a tatălui meu. El avea acolo
doi lucrători și doi ucenici cărora le da mâncare și casă.
Mai avea o servitoare bătrână, care se ocupa de gospodărie.
Erau șapte. Noi nu mergeam acolo niciodată și eu de-abia
cunoșteam atelierul tatei, care mă înspăimânta. În Cetățuie
eram la mama. Nu ne păsa de nimic, toată ziua petreceam,
iarna beam ceai, vara siropuri și tot anul mâncam
baclavale, sarailii, beam cafea, fumam din narghilea, ne
găteam și dănțuiam. Era o viață frumoasă...
Da, era o viață frumoasă, afară de zilele în care tata
ori fiu-său, sau amândoi deodată, năvăleau în mijlocul
petrecerii și zvântau în bătaie pe mama, snopeau cu lovituri
de pumni pe Chira și rupeau bastoanele în capul meu,
fiindcă acum făceam și eu parte din horă. Cum vorbeam
curent limba turcă, ei ziceau femeilor “paceauri” iar mie:
“chiciuc pezevenghi”. Cele două nenorocite se aruncau la
picioarele zbirilor, le înlănțuiau genunchii și-i rugau să le
cruțe cel puțin fața:
— Nu obrajii! strigau ele. Pentru numele lui Dumnezeu
și al Sfintei Fecioare, nu loviți fața! Nu vă atingeți de
ochi! Iertare!
A! fața, ochii, frumusețea acestor două femei! Nu era
alta care să le-o întreacă! Ele aveau păr de aur, lung pâ-
nă-n călcâie, pielea obrazului albă; sprâncenele, genele,
ochii, negri ca abanosul. Căci pe tulpina românească, din
partea mamei, trei rase diferite se altoiseră: turcă, rusă
și greacă, după ocupanții care stăpâniseră țara în trecut.
La vârsta de șaisprezece ani, mama născu pe cel dintâi
copil, dar în ziua când deschisei ochii, nimeni n-ar fi crezut
că era mamă a trei copii. Și femeia asta, care era
făcută să fie mângâiată și răsfățată, era bătută până la
sânge. Dar dacă tata n-o copleșea cu mângâierile, amanții
ei o despăgubeau îndeajuns și n-am știut niciodată dacă la
început a fost bătută fiindcă își înșelase bărbătul sau îl
înșelase pentru că fusese bătută. În orice caz, tărăboiul
n-a contenit niciodată la noi, fiindcă strigătele de plăcere
alternau cu strigătele de durere; și cum înceta ciomăgeala,
râsetele izbucneau pe fețele udate de lacrimi.
Eu făceam de pază, mâncând prăjituri, în vreme ce
curtezanii — cu purtări, de altminteri, cuviincioase —
stăteau turcește pe covoare, cântau din chitară și îndemnau
pe femei să joace după arii orientale, acompaniate de
castaniete și tamburină. Mama și Chira, îmbrăcate în
mătase și săgetate de dorinți, jucau danțul batistei, se
învârteau, se legănau, se amețeau. Apoi, cu fața îmbujorată
de căldură, ele se trânteau pe perne enorme, își ascundeau
picioarele în rochiile lor lungi și-și făceau vânt.
Se beau lichioruri fine și se ardeau mirodenii. Bărbații erau
tineri și frumoși. Totdeauna bruni, oacheși, aveau o înfă-
țișare elegantă, mustățile ascuțite, bărbile foarte îngrijite,
iar părul lor lins ori creț răspândea un miros puternic
de unt de migdale, parfumat cu mosc. Erau turci,
greci și câteodată români, căci naționalitatea nu juca nici
un rol, condițiile erau ca aceștia să fie tineri și frumoși,
delicați, discreți și nu prea zoriți.
Situația mea era foarte ingrată. Nimănui nu i-am vorbit
până azi de ceea ce au fost chinurile mele atunci.
Rostul meu era să veghez, așezat pe marginea ferestrei
și să preîntâmpin orice surpriză. Asta îmi plăcea
mult, fiindcă uram de moarte pe cei din Karakioi, care ne
băteau. Dar în pieptul meu se da o luptă între datoria și
gelozia mea.
Eram gelos, grozav de gelos.
Casa era așezată în fundul unei vaste curți împrejmuită
cu ziduri. Unele ferestre dădeau către această curte, iar
altele, înapoi, erau suspendate deasupra platoului care
domina portul. Nu puteai pătrunde în casă decât prin
unica intrare din față, dar pentru a fugi, de! musafirii
făceau mai puține nazuri, și dacă povârnișul platoului ar
fi putut vorbi, câți inși n-a văzut el căutând scăpare pe
acolo!
Cățărat pe pervazul ferestrei, stăteam cu ochii pe felinarul
ce lumina, toată noaptea, deasupra porții, iar urechea
mi-era ciulită să aud zgomotul zăvoarelor ruginite.
Dar țineam să văd deopotrivă și ce se petrecea înăuntru.
Mama și Chira erau frumoase de te-nnebuneau. Rochia le
strângea talia de le-ai fi trecut-o printr-un inel. Sânii —
rotunzi ca doi pepenași. Părul — răsfirat din belșug pe
spate și pe umerii goi. Pe frunte aveau o panglică de un
roșu aprins, iar genele lungi, clipeau drăcește, parcă pentru
a ațâța para flăcărilor din ochii aprinși de patimi.
Deseori, în goana lor de a se face plăcuți femeilor, în
vorbăria lor neroadă, musafirii deveneau caraghioși. Așa,
într-o seară, unul din ei, voind să complimenteze pe mama,
zise: “găina bătrână face zeama bună“. Biata femeie, jignită,
îi aruncă evantaiul în cap și plânse. Alt invitat, se
ridică furios, dădu neghiobului cu tifla și-l scuipă în față.
Se luară de piept, răvășiră casa, răsturnară narghilelele.
Asta ne făcu să râdem cu lacrimi. Pentru a face pace,
mama îi sărută pe amândoi.
Dar aceste sărutări, aceste îmbrățișări, erau un mijloc
al ei de a răsplăti tot felul de merite. Pentru o voce frumoasă,
pentru o vorbă de haz, un joc iscusit, ea da sărutări,
și tot așa făcea când trebuia să înveselească pe un posac,
să șteargă urma unei vorbe supărătoare, să potolească un
zurbagiu prea gelos, să scoată din încurcătură pe vreun
prost.
Chira, pe de altă parte, strălucea în felul ei. Foarte
dezvoltată fizicește de la paisprezece ani, ea părea cu doi
ani mai mare. Nebunatecă, șireată, cu năsucul cam încovoiat,
cu bărbia ascuțită, cu două gropițe în care zeul
dragostei pictase două alunițe aproape simetrice, Chira
nemulțumea atât pe îndrăgostiții ei, cât și pe mine, cu
zburdălniciile, înțepăturile și glumele sale. Ei se așteptau
să obțină mult mai mult, iar eu socoteam că e prea
darnică.
Ca să nu supărăm pe nimeni, le ziceam musafiri curtezanilor
care veneau la noi. Una, două, musafirii îi sărutau
mâinile și sandalele. Ea îi trăgea de nas și de barbă, le
vărsa sirop pe cărbunii care ardeau deasupra tumbechiului
narghilelelor, le da să bea din paharul ei și apoi spărgea
paharul pentru a-i jigni, dar revenea un minut după aceea
pentru a depune vârful pletelor ei pe buzele celor jigniți.
Toate astea mă înfuriau, căci iubeam pe Chira mai mult
decât pe mama. O adoram și nu sufeream nici o mângâiere
ce venea de la altul decât de la mine.
Mi-aduc aminte că într-o seară, spre culmea geloziei
mele, nodul de la o sanda a Chirei desfăcându-se în timpul
dansului, ea își așeză piciorul pe genunchiul unui
musafir și-i ceru să-i lege șiretul. Înțelegeți ce fericire
pentru norocosul acela! El se execută, prelungindu-și
plăcerea cât putu mai mult în vreme ce eu deschideam
niște ochi de lup. Pe urmă ticălosul începu să-i mângâie
piciorul și chiar pulpa. Și ea, ei bine, ea nu zicea nimic, se
lăsa! Atunci, furios, pierzându-mi cumpătul am strigat:
— Tata!... Fugiți!...
Cât ai clipi din ochi, cei doi musafiri încălecară fereastra
și dispărură în întuneric, rostogolindu-se pe panta
dealului. Unul din ei, un grec, în graba lui, și-a uitat
fesul și chitara, pe care mama le luă și le aruncă după
cele două narghilele ce erau de prisos.
Scena asta a fost atât de hazlie, încât eu, odată trecută
mânia, fusei apucat de un acces de râs nebun, căzui de pe
pervaz, mă rostogolii pe covor și mă făcui vânăt la față.
Mama crezu de-a binelea că înnebunisem de groaza sosirii
tatei; bietele femei sfâșiară aerul cu strigătele lor înfrico-
șate, uitară de tata și de dracu și se aruncară asupra-mi,
deznădăjduite.
— Nu vine tata! am izbutit să le spun în sfârșit, m-am
supărat însă fiindcă Chira l-a lăsat să-i mângâie pulpa! Și
m-am răzbunat! Asta-i tot!
Bucuria le făcu acum să țipe mai tare și mă bătură
strașnic la fund tot sărutându-mă; apoi începurăm să
țopăim prin odaie, mulțumiți că ne alesesem, ele cu spaima,
iar eu cu o urecheală sfârșită cu mângâieri.
Doi sau trei ani se scurseră în chipul fericit de mai
sus, singurii ani ai copilăriei mele care mi-au rămas clar
în amintire. Împlinisem unsprezece ani, Chira avea cincisprezece
și eram nedespărțit de ea. O urmăream pretutindeni,
ca un cățel, o pândeam când își făcea toaleta, îi
sărutam hainele îmbibate de parfumul ei; și biata copilă
se apăra cum putea, cu gingășie, crezându-mă nevinovat,
deloc pătimaș. Vorbind drept, n-aveam nici un gând precis,
nu știam ce voiam, muream de plăcere și mă topeam
după ea.
Trebuie să mai spun că, în casa mamei mele, trăiam în
iadul dragostei. Totul era dragoste; cele două femei ca și
adoratorii lor, toaletele, lichiorurile, parfumurile, cântecele
și dansurile. Chiar fuga caraghioasă și dramatică a curte-
zanilor mi se părea voluptuoasă și pasionantă. Numai sosirea
tatei și bușeala noastră cu capul de toți pereții erau
neplăcute și fără iubire. Dar le primeam ca un preț: prețul
plăcerii. Mama zicea:
— Orice fericire își are latura ei tristă; viața chiar, o
plătim cu moartea. De aceea și trebuie s-o trăim. Trăiți-o,
copii, trăiți-o după gusturile voastre și în așa fel ca să nu
regretați nimic în ziua judecății din urmă.
Conduși de-o asemenea “filosofie” e ușor de înțeles cu
ce grabă ne sileam, și eu, și Chira, să urmăm exemplul
mamei. Având averea ei personală, asigurată în mâinile
fraților ei, contrabandiști de articole orientale, ea își
îngăduia orice plăcere, se făcea adorată, schimba amanții
mai mult sau mai puțin satisfăcuți, tot așa de des ca
rochiile, se lăsa să fie snopită în bătaie de tată-meu, apă-
rându-și numai fața, după care trecea la o nouă distracție.
Ea avea chiar o anumită virtute: când se știa prea plină
de păcat și se temea ca furia bărbatului ei să nu se reverse
asupra noastră, ținea ușa închisă până ce noi izbuteam să
fugim pe fereastră. Pe urmă o deschidea vitejește și încasa
singură și pentru noi.
Când ne întorceam, câteva ceasuri după aceea, o găseam
lungită pe sofa, cu fața acoperită de miez de pâine albă
înmuiat în vin roșu, pentru a vindeca umflăturile și
vânătăile. Se scula râzând nebunește; și, cu oglinda în
mână, ne spunea, arătându-ne fața tumefiată:
— Nu e așa că nu m-a sluțit prea tare? În două zile
n-o să rămână nici urmă... Și atunci, iar o să poftim
musafiri! Nu moare cineva dintr-o bătaie!
Ne nelinișteam de trupul ei. Trebuia să fie groaznic, la
vedere. Ea exclama:
— O, trupul! Trupul nu se vede!
60
Și semnele bătăii odată vindecate, chefurile reîncepeau
vârtos.
În casă nu se făcea nici un fel de bucătărie, căci mamei
îi era silă de mirosul cepei prăjite. Era abonată la o locantă
vecină, care ne trimitea cele trebuincioase: supe,
mâncăruri, prăjituri, creme, în vase de aramă date de
mama. O spălătoreasă venea luni dimineața să ne ia rufele
murdare din timpul săptămânii și ne lăsa altele curate.
Împreună cu bătrânul turc — negustor de pomezi și dresuri
— asta era toată lumea pe care o vedeam intrând în casă,
afară de musafiri, firește, care nu erau totdeauna siguri
că vor ieși pe unde au intrat. Afară, de asemeni, de tata și
de frate-meu, care erau “musafirii nepoftiți” și care ne
făceau vizite foarte neplăcute. Cum, de mai bine de doi
ani, tata nu mai dormea la noi și nu venea decât de trei
sau patru ori pe lună pentru a ne cotonogi, casa era
liniștită.
Scutite de grijile gospodăriei, cele două femei își petreceau
vremea cu odihna, cu baia, cu toaleta, cu siropurile,
ca mâncarea, cu narghilelele și cu primirea curtezanilor.
Nu uitau nici rugăciunile, dar nu se duceau niciodată la
biserică, iar timpul sacrificat lui Dumnezeu era foarte
scurt. Mama se scuza, zicând:
— Dumnezeu vede bine că nu-l contrazic: rămân cum
m-a făcut... Ascult, supusă, strigătele și poruncile inimii
mele.
Chira întâmpina:
— Dar, mamă, nu crezi că se cam amestecă și dracul,
câteodată?
— Nu, răspundea ea, nu cred în dracul; Dumnezeu e
mai tare ca el. Și dacă suntem cum suntem, e pentru că
Dumnezeu o vrea.
Și, desigur, mama era mulțumită de ceea ce Dumnezeu
voia ca ea să facă, fiindcă el nu voia lucruri silnice.
El voia, mai întâi, ca mama și fiica să stea în pat dimineața
cât le-o plăcea, loc potrivit pentru a ronțăi pesmeți
cu unt și miere și pentru a bea cafeaua cu lapte.
Dumnezeu le poruncea apoi să se îmbăieze și să-și ungă
corpul cu elixir de smirnă, să-și frăgezească obrajii cu
abur de lapte, fierbând la foc mic; să-și facă părul lucios
cu unt de migdale parfumat cu mosc; să-și lustruiască unghiile
cu o pensulă muiată in rășină amestecată cu acaju.
Era apoi o întreagă daraveră cu toaleta genelor, sprâncenelor,
buzelor și obrajilor. Și când totul era gata, urmau dejunul,
fumatul și siesta. Se trezeau când soarele era la chindie,
pentru a arde mirodenii,pentru a bea siropuri și, în sfârșit
pentru a începe marea dandana a zilei: cântecele, dansurile,
cheful, care țineau până la miezul nopții.
Mama, era mult mai bogată decât tata; și cu toate
cheltuielile nebunești, averea ei, plasată în întreprinderi
cam nelămurite, de către frați, îi aduceau venituri atât
de mari, încât îi rămânea destul ca să pună deoparte în
fiecare lună (tot în mâna fraților ei) banii destinați Chirei
și mie.
Eu nu cunoșteam prea bine viața mamei mele. Mi-aduc
aminte să fi auzit-o povestind că părinții ei fuseseră hotelieri
bogați. Tatăl său, un turc bun și pios, fusese trimis
din Stambul cu firman de la Sublima Poartă pentru a
deschide un hotel la Ibraila către sfârșitul veacului al
XVIII-lea, cu însărcinarea de-a primi și ospăta pe toți
demnitarii pe care Sultanul îi trimitea în pașalâcul său.
El avea trei femei: două grecoaice și o româncă. Românca
a fost mama mamei mele. Celelalte două femei au dat
naștere la trei copii, dintre care unul a înnebunit și s-a
spânzurat. Dar mama, ca și frații ei vitregi, nu se înțelegeau,
așa că totdeauna casa părintească era cu fundul în sus.
După cât se pare, nimic mai înteresant nu se săvârșea
în casa asta decât să se adune bani și să se facă rugăciuni
la doi Dumnezei, în trei limbi deosebite.
Cei doi băieți se apucară de contrabandă, iar mama,
încă foarte tânără, era gata să-i urmeze, când turcul se
hotărî, scurt, s-o mărite cu un om aspru și fără inimă,
tatăl meu, care se îndrăgosti de ea, “probabil, zicea mama,
într-un moment când Dumnezeu se scobea în nas”. Bunicul
dădu tatălui meu aur mult și lăsă moștenire mamei
o mare parte din averea sa, cu dreptul de a o administra
după pofta ei, cu condiția de a rămâne măritată.
Asfel legată de un om pe care îl ura, ea știu să se plece
voinței turcului, de teamă de-a nu se vedea deposedată —
făcu pe pisicuța, îi câștigă încrederea și, la moartea lui,
reuși să-i smulgă averea ce-i era destinată, dând-o apoi în
seama fraților, care o adorau.
Atunci începu viața de petreceri, de plăceri și de amoruri
nebune, pe care o aveam sub ochi și pe care tatăl meu nu
putea s-o împiedice, cu toată brutalitatea lui. Mama i-ar
fi făcut bucuroasă un dar din zestrea ei, dacă ar fi vrut
să-i redea libertatea, dar el ținea să se răzbune de dezonoarea
ce-i făcuse. În ziua despărțirii lor, luând cu el
tot ce-i aparținea, tata zise mamei, arătându-ne pe mine
și pe Chira:
— Pe șerpii ăștia doi, ți-i las. Ei nu sunt copiii mei,
seamănă mamei lor.
— Ai vrea poate să semne și ei tatălui lor? răspunse
ea. D-ta ești un om uscat, un mort; împiedici pe cei vii să
trăiască. Mă mir că uscăciunea d-tale a fost în stare să
zămislească chiar și pe acest neisprăvit, cu care te potrivești
de minune, dar nu e fiul meu!
Și biata mamă avea drept să spună că acest mort ne
împiedica să trăim. O făcea chiar din ce în ce mai des.
Știind că mama ținea la obrajii ei mai mult decât la viață, el mereu
o lovea în acest miez al existenței sale și, în vremea
din urmă, nenorocita trebuia să se îngrijească câte opt și
zece zile pentru a face să dispară vânătăile și rănile. În
acest timp nu mai putea fi vorba de distracție, nici de-a
mai primi musafiri. Aceasta o arunca în melancolie, nu ne
mai mângâia ca altă dată și, pentru întâia oară, o văzui
plângând de deznădejde.
Dar, asemenea deznădejdi o făceau să dorească răzbunarea
cu o patimă înzecită, spre a face pe tiran și mai
furios; și izbuti așa de bine, că furia lui ne-a fost fatală.
Într-o seară, casa gemea de musafiri. Erau cel puțin
șapte. Mama atârnase patru candelabre pe pereți, fără a
mai vorbi de policandrul din plafon. A numărat lumânările:
erau doăzeci și patru. Lumina era orbitoare.
În ziua aceea chiar, mama chemase un lăcătuș și puse
un zăvor mare la poarta masivă a curții, care se închidea
numai cu cheia. Astfel asigurată, ea se dădu veseliei celei
mai neînfrânate din câte am cunoscut. Cred încă și azi că
ea presimțea sfârșitul vieții ei fericite și voia să-l trăiască
cu toată intensitatea.
Din cei șapte invitați, trei erau muzicanți greci,
renumiți în petrecerile timpului. Deschizând balul, mama
dărui fiecăruia dintre ei o mică pungă de piele cu câte
zece galbeni, înveliți în câte o batistă de mătase brodată
și le zise:
— Palicarilor! aveți în aceste pungi de cinci ori mai
mult decât e dreptul vostru, cântând toată noaptea! Nu
vă covârșesc astfel numai din generozitate. În casa asta,
veselia se plătește scump și se poate ca astă-seară să ieșiți
pe ferestrele ce le vedeți colea. Sunteți sprinteni de picioare?
Și le deschise ferestrele, suspendate deasupra râpei.
Palicarii se aplecară peste pervaz, măsurară din ochi adâncimea,
cântăriră greutatea aurului, săltând pungile în
mâini, și acceptară cu un curtenitor “Evallah!” Cântecul,
dansul, petrecerea începură.
Cele trei instrumente: clarinetul, flautul și chitara
erau mânuite cu îndemânare. Chira și mama, răsturnate
ca niște cadâne pe sofa, ascultau răpite cântecul plângător,
apoi tumultuos al doinelor, languroasele manele turcești
și pastorale grecești, acompaniate cu palmele și cu vocile
de către cei patru musafiri.
După fiecare cântec, mama servea lichioruri, cafele,
narghilele. Două tăvi mari cu cataif și sarailii erau oferite
ispititor ochilor celor mâncăcioși.
Cum în seara aceea nu mai făceam de gardă, am dansat
cu sora mea, cu mama, singur, și cu amândouă până am
amețit. Dansul era cea mai mare pasiune a scurtei mele
copilării acasă, precum și un mijloc de-a dobândi de la
Chira mângâierile cele mai nebune. Jocul arăbesc al
pântecului, pe care l-am executat singur, a fost așa de
bogat în mișcări în seara acestei ultime petreceri, că cei
trei muzicanți, care erau cunoscători, mă lăudară și mă
îmbrățișară cu căldură. Chira era în culmea încântării.
Mama exclamă:
— Ei, da! Ãsta e cu adevărat băiatul meu! Nu e nici o
îndoială!
În timpul unei pauze, când toți bărbații, stând turcește
pe covoare, fumau zgomotos narghilelele lor, Chira întrebă
ce mai făcea unul dintre adoratorii ei cei mai stăruitori.
— Și-a scrântit piciorul la ultima săritură pe fereastră,
răspunse musafirul.
Și în ilaritatea generală, el explică cum bietul om gemea,
în momentul ăla, în patul lui, cu masorul lângă el.
Povestea puse pe gânduri pe chitarist, care era scurt și
gros. El se duse la fereastră și scrută încă o dată abisul.
Un musafir îl liniști, spunându-i:
— Nu e prea sus! Cel mult un stânjen. Numai că nu
trebuie să sari prea în față, ci să te lași să aluneci încetișor,
apoi să te ții dârz când începi să te rostogolești pe panta
cea mare. În fundul ei îți vei găsi fesul și ghitara!
Am râs cu toții și dansul reîncepu.
Întâmplarea aceasta se petrecea prin luna iunie, puțin
înainte de seceriș.
Înspre curte, ferestrele erau astupate cu draperii grele,
pe când acelea care dădeau spre Dunăre n-aveau decât
perdeluțe subțiri. Și eram cu toții obosiți când, în dimineața
aceea, aurora zvârli albul ei aurit pe geamuri. Ne înăbu-
șeam... Atmosfera era otrăvită de fumul narghilelelor, cu
toate mirodeniile arse. Mama deschise o fereastră și respiră
adânc aerul parfumat. Lângă ea, Chira și cu mine priveam
zorile care luminau deja balta cu pădurea ei de sălcii. Apoi,
întorcându-se către oaspeți:
— Ei bine, dragii mei, petrecerea s-a sfârșit! zise ea.
La culcare!
În momentul acesta zgomotul unui corp căzând greu
în curte ne făcu să tresărim, și puțin după aceea se auzi
scârțâitul zăvoarelor și țâțânelor de la poartă.
Mama strigă:
— Fugiți! Au sărit zidul!
Și în vreme ce tata și fiu-său zgâlțâiau ușa, musafirii
se zvârliră prin cele două ferestre, uitând toate precauțiile
ca și cum jos îi așteptau saltele de lână. Lăutarii au fost cei
dintâi care o tuliră, iar ceilalți îi îmbrânceau de la spate,
în ciuda sfatului de a nu sări prea departe. În câteva
clipe, casa era goală; chefliii se rostogoleau unii peste
alții pe panta nisipoasă.Cât despre a ascunde urmele
petrecerii, nu mai putea fi vorba.
Și atunci, vitejește, mama se duse să deschidă. Fu
imediat înșfăcată de păr și aruncată la pământ. Fratele
făcu la fel cu Chira; și eu, înnebunit de a o vedea pe soră-
mea așa de crunt călcată în picioare, luai o narghilea și o
spărsei în capul nemernicului. El lăsă pe Chira, duse mâna
la cap și, plin de sânge, se aruncă asupră-mi. Avea aproape
douăzeci de ani și era foarte puternic. Mă bătu până socoti că-i
destul; mă podidise sângele pe nas și pe gură.
În vremea asta mama era snopită în bătaie, nu alta.
Leșinată, cu îmbrăcămintea sfâșiată, cu corpul aproape
dezgolit, și tata mai continua s-o lovească. Frate-meu se duse
să-și spele capul însângerat și Chira alergă la un sertar,
de unde se întoarse cu un pumnal în mână, dar rămaserăm
împietriți înaintea grozăviei ce ni se înfățișa ochilor: tata
luase o sanda de lemn — pierdută în fugă de vreun musafir
— și cu tocul pocnea în față pe biata mamă care de-abia
își mai mișca brațele. Fața ei, scăldată în sânge, era o
rană.
Chira înaintă pentru a lovi în spate pe barbar, șovăi și
leșină. Tata o ridică, o aruncă în iatac și trase zăvorul.
Pe mine mă lăsă sub paza fratelui, care își pansa capul
cu o basma,iar el luă pe mama în spate și ieși în curte. D
upă câteva minute, auzii capacul greu al pivniței căzând
zgomotos peste nenorocita pe care o închidea astfel ca într-un
mormânt. Intrând în casă, el se năpusti asupră-mi cu pumnii
strânși și mă săgetă cu ochii în așa fel, de crezui că-mi sunase
ultimul ceas . Dar nu mă atinse, ci numai zbieră:
— Așa, hai? Spargi capul fratelui tău, iar paciaura de
soră-ta voia să mă ucidă! Ei bine, acum s-a sfârșit cu voi
toți!
Stinseră lumânările și mă luară cu dânșii. Trecând
prin curte, aruncai o privire asupra capacului pivniței:
un lacăt mare, trecut prin două belciuge, făcea imposibilă
o evadare, și am suspinat la gândul că biata mama, rănită,
desfigurată, dar trăind încă, era îngropată în acel oribil
mormânt, în vreme ce Chira, în iatac, se înăbușea de
deznădejde.
Afară, era ziuă. Cărbunarii turci, cu samarul în spinare
și cu bastonul ascuțit sub braț, mergeau spre port, la
lucru. Și eu unde mergeam?
Ajunserăm la locuința tatei și am fost de îndată pus să
învârtesc tocila, pe care ucenicii ascuțeau barde și dălți.
În jurul meu, claie peste grămadă, zăceau bușteni de stejar,
de tei și de plop, printre căruțe desfăcute: roți, osii,spițe, oiști,
obezi,totul înecat în grămezi de surcele.
Până la prânz nu mi-au dat nimic de mâncare. Neobiș-
nuit cu munca, mă istovisem cu totul. Frate-meu mă biciui.
Apoi baba îmi aduse mâncare: pâine, măsline, apă.
Partea tristă era că ochii tuturor îmi iscodeau orice
mișcare și nu era nici un chip de fugit. După prânz mă
puseră iar la învârtit, iar când mă înmuiam, frate-meu
trecea pe lângă mine și mă izbea cu botforii peste țurloaie.
Încinși cu șorturi de piele, ca oricare dintre calfe,
tatăl și fiul lucrau, forfoteau încoace și încolo, muți,
morocănoși, încruntați, în mijlocul unei tăceri triste, în
care nu se auzea decât zgomotul uneltelor. Lămuririle și
poruncile erau scurte, reci, ca sufletele lor.
Peste noapte am fost încuiat într-o odaie cu ferestrele
zăbrelite. Acolo, pe un mindir pus de-a dreptul pe pământ, fără pic
de lumină, îmi petrecui noaptea plângând și gândindu-mă
la dragile mele făpturi, care erau și mai nenorocite decât
mine.
A doua zi, vremea se scurse la fel. Mă chinuia gândul
dacă nu cumva cruzimea călăilor noștri va fi mergând
până acolo, încât să le facă uitate pe cele două femei bătute,
bolnave și întemnițate. Spre seară, am hotărât să nu mai
plâng și să încerc să fug cu orice preț.
În ogradă zărisem fel de fel de scări, iar în chiliuța
mea un morman de spițe cioplite grosolan; în ele stătea libertatea
mea. Slujnica îmi aduse cina, pâine și brânză, vorbindu-
mi cu răutate:
— Ei, ce zici, coconașule? Aici nu-i așa de bine ca
acasă, hai? Apoi de, vezi tu, viața nu-i făcută numai din
plăceri! Mai trebuie și muncă. He! he! He, he! trebuie să
mai și muncești!
Mă încuie. Eu ațipii pe dată. Când mă deșteptai, nu se
luminase încă. Gândurile mă năpădiră și începui să plâng,
amintindu-mi chipul însângerat al mamei. Nu trecu mult,
și cocoșii începură să cânte. Se crăpa de ziuă. Toată casa
era însă cufundată în somn. Deschisei fereastra, și cu o
spiță încovoiai puțin zăbrelele, care nu erau prea groase.
O secure era înfiptă într-un buștean, în ogradă. O smulsei
și înșfăcai la subsuoară o scăriță, cățărându-mă pe alta,
pentru a sări peste zid. Când mă văzui afară, începui să
alerg cât mă țineau picioarele pe drumul portului.
Începuse să se lumineze de ziuă, când ajunsei la poalele
povârnișului, pe creasta căruia casa noastră dormea som-
nul deznădejdii. Pentru întâia oară începui să urc prăvăli-
șul acela, pe care până atunci nu făcusem decât să-l cobor
în fugi vijelioase.
Ajuns pe muchie, îmi așezai scara și, în timp ce inima
zvâcnea neînchipuit de tare, izbii geamul care sări în
țăndări. Atunci — după o clipă de sfârșeală — auzii glasul
blând al Chirei, gemând din închisoarea ei:
— Tu ești, Dragomire?
La chemarea surioarei mele, mă cutremurai și strigai:
— Eu sunt! Am venit să vă scap!
Mă strecurai înăuntru prin spărtură și trăsei zăvorul.
Palidă, umflată de plâns, Chira îmi sări de gât, întrebându-mă
îngrijorată:
— Dar mama? Ce-i cu mama?
— E închisă în pivniță, trebuie s-o scoatem de-acolo și
să fugim!
Ușa casei era închisă cu cheia. Deschisei fereastra și
sării în curte. Cu ajutorul securii sfărâmai belciugele și
coborâi scara, urmat de Chira. Un miros greu de mucegai,
de varză murată și de legume putrede ne trăzni în
nas, căci de vreo doi-trei ani nimeni nu mai coborâse în
pivniță. Broaștele țestoase mișunau leneșe, și ouăle lor,
ceva mai mărișoare ca ouăle păsărelelor, stăteau înșirate
de-a lungul zidurilor. În această ticăloșie, mama zăcea de
două zile. O găsirăm sculată în picioare, ca și cum s-ar fi
așteptat să fie ucisă. Își bandajase capul cu fâșii din
zdrențele care mai atârnau de corpul ei măcelărit.
O sprijinirăm să urce scările lunecoase, iar afară, în
fața vedeniei ce mai rămăsese din mândra noastră mamă,
îi căzurăm la picioare, ca înaintea unei martire. Un ochi
se ascundea sub legătură, dar ce era cu el, putea oricine
să-și dea seama, judecând după restul trupului zdrobit.
Nasu-i era strivit, buzele spintecate, gâtul și pieptul acoperite
de sânge închegat. Mâinile-i erau însângerate și un
deget strivit. Ea ne ridică de jos și ne spuse cu glasul
stins:
— Să fugim cât mai repede! Luați cu voi câte ceva de
mâncare!
Intrarăm în casă. Ele se spălară și se îmbrăcară în
grabă. Mama își luă lădița cu bani și giuvaiere și scoborâ-
răm încet povârnișul, după ce aruncarăm scărița înăuntru
și închiserăm ferestrele prin care atâția dintre musafirii
noștri își găsiseră scăparea. Fusese scris se vede ca stăpâna
casei să iasă la sfârșit tot pe acolo!
După un ceas eram pe drumul Cazasului, pierduți în
mijlocul holdelor de grâu. La poalele celor două coline
care pe vremuri se chemau “tabii”, mama se opri. Și acolo
pe iarbă, între cele două tabii, care ne ascundeau de drumul
mare, mama ne vorbi cam așa:
— Copiii mei... La multe m-așteptam din partea tatălui
vostru, dar nu mi-aș fi închipuit vreodată c-o să mă
sluțească în halul acesta, fără să mă omoare pe loc. Trebuie
să știți că ochiul stâng îmi e aproape ieșit din orbită.
Pentru mine, asta-i mai rău decât moartea. Dumnezeu
m-a făcut pentru plăcerile trupului, așa cum pe cârtiță a
făcut-o să trăiască departe de lumina soarelui. Și cum
dihaniei ăsteia nu-i lipsește nimic, ca să poată trăi pe sub
pământ, tot așa și eu aveam tot ce-mi trebuia, ca să mă
bucur de plăcerile vieții. M-am jurat să mă omor, dacă
cumva puterea omenească m-ar sili să trăiesc o altă viață
decât aceea pe care eu o simt clocotind în sângele meu.
Azi a sosit vremea să mă gândesc la jurământul acela. De
aceea vă las... Mă duc să mă îngrijesc, departe. Dacă mi-oi
scăpa ochiul și voi izbuti să-mi tămăduiesc urmele rănilor,
voi trăi și mă veți revedea. Dacă îmi pierd ochiul, nu ne
vom mai regăsi niciodată. Și acum, iată ce mai am de
adăugat: tu, Chira, dacă — după cum bănuiesc — nu ți-e
dat să trăiești în acea curățenie care vine de la Dumnezeu
și aduce mulțumire, să nu fii o cinstită fățarnică, să nu
faci pe virtuoasa. Nu-ți bate joc de Dumnezeu, ci fii ceea
ce te-a lăsat el — trăiește-ți viața așa cum o simți, fii
chiar o destrăbălată, dar o destrăbălată cu inimă! E mai
bine așa! Și tu, Dragomir, dacă nu poți ajunge om de
treabă, fii ca soră-ta și ca maică-ta, fă-te chiar hoț, dar
un hoț cu suflet, căci omul fără suflet, dragii mei, e un
mort care împiedică lumea să trăiască. E ca tatăl vostru...
Acum, voi o să rămâneți aici, până când o da soarele-n
chindie. De-o fi să înceapă vreo ploaie cu trăsnete, să nu
vă adăpostiți pe sub copaci, ci ascundeți-vă în groapa cea
din coastă. După toacă, vor veni să vă caute doi călăreți,
și vă vor lua sub aripa lor. Să știți că aceia sunt frații
mei, doi oameni de omenie și de inimă. Eu mă duc la ei,
dar pe voi nu vă pot lua, pentru că sunteți încă fără minte
și-i puteți da de gol, fără voia voastră. Dacă, până la
chindie, frații mei nu vin să vă ia, întoarceți-vă la târg și
cereți găzduire, în numele meu, la locanta de unde luam
mâncare, dar să nu ieșiți din odaie până n-or veni unchii
voștri să vă caute. Și acum, am să vă mai spun un lucru.
Trupul nostru e supus tuturor boalelor. Cu voia lui
Dumnezeu, nici eu, nici, voi, n-am cunoscut chinurile astea,
dar ele există; și fără de număr sunt cei care pătimesc de
ele. În clipele voastre de fericire, gândiți-vă la ei, și pe tot
anul, dați o parte din prisosul vostru așezământului în
care ei sunt îngrijiți! Eu vă las destulă avere de la frații
mei.
Zicând aceasta, ea scoase din besactea două inele, pe
care le înnodă într-o batistă de mătase, o vârî în sânul
Chirei, ne îmbrățișă lung, lung de tot, și plecă, învăluită
în mantia ei cu glugă.
După vreo treizeci de pași se întoarse spre noi, își lipi
mâinile pe buze, apoi ridică brațul, arătă cu degetul spre
cer, se întoarse și pieri.
— Ce va să zică asta? o întrebai pe Chira.
— Asta vrea să zică, frățioare, că ne vom revedea în
cer! îmi răspunse ea.
De atunci n-am mai știut nimic de mama.
Rămași singuri, uitarăm că eram flămânzi și am plâns,
îmbrățișați, până când sfârșeala și arșița soarelui ne
amorțiră într-un somn binefăcător. Când ne deșteptarăm,
ni se păru că nu mai făceam parte din lumea asta. Simțeam
că ceva groaznic se petrecuse, dar nu ne dădeam seama
dacă eram prada unor halucinații sau dacă nu cumva viața
noastră de până atunci fusese numai un vis.
Un lan de rapiță din împrejurimi ne trimitea plăcutu-i
parfum pe aripile unei adieri înăbușitoare, iar fluturii,
libelulele și bondarii ne chinuiau fără încetare cu veselia
lor neîmpărtășită.
Se apropia de toacă... Lunecând spre zări, soarele își
potolea strălucirea. Eram îngrijorați și privirile noastre
scrutau drumul pustiu în partea în care pierise mama. Ne
urcarăm pe una din tabii. Departe, pe șoseaua Cazasului,
se ridica un nor de praf. După câteva clipe, răsăriră doi
călăreți, venind valvârtej și lăsând în urma lor ca o dâră
de fum. Îmi fu frică și coborâi, de teamă să nu fiu zdrobit
sub copitele cailor, al căror ropot ritmic ajungea până la
mine. Dar Chira nu mă urmă. Ca înfiptă pe muche, cu
fusta fâlfâind, ea își flutură batista și țipă de fericire la
sosirea vijelioasă a celor doi bărbați. Aceștia își luară caii
de frâu, intrară în lan, le scoaseră zăbalele și-i lăsară să
pască între cele două tabii, care-i adăposteau dinspre drum.
Chira scoborî în goană, își desfășură tulpanul care-i
învăluia capul și, cu părul ei de aur curgând peste umeri,
se aruncă la picioarele unchilor noștri necunoscuți, care
ședeau înaintea noastră, înalți și spătoși, ca doi stejari.
Erau doi uriași de același stat, părând să aibă între patruzeci
și cincizeci de ani, unul mai voinic decât celălalt.
Pe capetele rase ca-n palmă, purtau turbane. Bărbile și
mustățile pleoștite le streșineau gurile. Ochii lor mari scă-
părau priviri pătrunzătoare, de neîndurat, dar limpezi și
cinstite.
Mâinile păroase semănau cu niște labe de urs. Erau ca
niște draci negri, învăluiți în zeghele lor, care-i ascundeau
de la gât până sub genunchi.
Ei rămaseră câtva timp nemișcați, privindu-ne: pe mine,
care înlemnisem în picioare, crezându-mă în fața unor
arătări din basme; pe Chira, prosternată la picioarele lor.
Apoi își scoaseră mantiile, și abia atunci văzui că erau
îmbrăcați turcește: cu ilice, șalvari, brâie roșii. Ceea ce
mă înfricoșă însă peste măsură a fost când îi văzui înarmați
până-n dinți, ca pe niște adevărați haiduci: cu flinte scurte
în țeavă, atârnate de umeri, pistoale și junghere vârâte în
cingătoare.
În clipa aceasta, firea pătimașă a Chirei izbucni cu
repeziciunea unui fulger. Cu o singură rugăminte făcută
acestor voinici, ea zdrobi o familie, căzând ea însăși victimă
patimei răzbunătoare.
Cel mai vârstnic dintre cei doi inși o ridică de jos pe
Chira și o privi în ochi, ținând-o cu mâinile de umeri. O
strâmbătură a clăii de păr care-i ascundea gura mă făcu
să bănuiesc că dedesubt trebuia să fie un zâmbet. Un surâs
mai hotărât se arătă în privirile lui. Apoi, întrebă pe
românește, cu un glas tăios și gros:
— Fetițo! Ia spune-mi, care din astea trei limbi o știi
mai bine: turcește, grecește ori românește?
— Românește, cruce de voinic! răspunse ea dârză,
țintindu-l cu o îndrăzneală de necrezut.
— Și cum îți zice ție?
— Chira.
— Ei bine, Chiralina! Uite, eu te sărut ca un unchi,
dar ferice de omul care ți-o putea mușca cireșele gurii ca
ibovnic!
El o îmbrățișă și o împinse către fratele său. Apoi se-ntoarse
spre mine:
— Și tu, Dragomir voinice, ce te uiți atât de speriat?
mă întrebă el, îmbrățișându-mă.
Iar după ce-și așeză pușca peste zeghe, adăugă:
— Oare ți-e teamă de bărbile noastre?
Se rostogoli în iarbă și mă trase lângă el.
Nu crâcneam o iotă. El stărui:
— Ia spune, Dragomire, poate ți-e frică?
— Da, abia șoptii eu.
— Și de ce ți-e frică?
— De armele voastre, că prea aveți multe.
El izbucni în hohote:
— Ha, ha, ha!... Dragomir flăcăule! Să știi că niciodată
nu ești prea înarmat, când te-ai stricat cu Dumnezeu
și cu dreptatea făpturilor lui. Dar ce înțelegi tu din astea,
țâncule?
În clipa asta, Chira căzu în genunchi, își împreună
mâinile ca pentru rugăciune și strigă:
— Eu pricep asta!
— Și cam ce pricepi tu, Chiră Chiralină, floare de
grădină, tânără tulpină?
— Înțeleg că oamenii sunt răi și că tu îi pedepsești!
— Bravo Chiralină! strigă el, pocnind din degete. Dar,
ce? Nu cumva inimioara ta nutrește vreo răzbunare?
— O sfântă și dreaptă răzbunare! Și vorbind așa, ea
ridică greaua flintă, o sărută și strigă: S-o descarci, chiar
astă-seară, în pieptul tatii! Și fratele tău să judece pe
frăține-meu cel mare! Făceți ce vă rog, pe toți sfinții, în
numele mamei care ne-a părăsit! Răzbunați doi orfani și
mă voi robi vouă! Mă veți lua cu voi!
Unchiul îi luă arma din mână, se întunecă la față și
vorbi:
— Chiră... Dumnezeu a greșit, făcându-te femeie! Când
îmi vorbeai de răzbunare, mă gândeam le vreo păruială pe
care tu o doreai vreunui îndrăgostit ce te-ar fi sărutat
fără voia ta. Dar tu grăiești lucruri la care noi ne gândeam
mai dinainte... așa că verși ulei peste foc... Spune-mi,
fiica iadului, adăugă el după un răstimp de gândire, n-ai
să mori de groază astă-seară, când vei vedea pe tat-tău
făcut bucăți?
Cu ochii peste măsură de mari, aprinsă la față, Chira
răspunse:
— Am să-mi înmoi mâinile în sângele lui și-am să mă
spăl cu el pe față!
76
Unchiul încruntă din sprâncene și rămase cu privirile
țintite pe discul de pară al apusului, ca și cum ar fi ascultat
la cavalul unui cioban care plânge în depărtare. Apoi
începu să vorbească grecește cu fratele său, scâlciind vorbele,
pentru a le face și mai de neînțeles.
În preajmă, caii ronțăiau iarba, strănutând, blânzi ca
doi miei, pe când cele două tabii se întunecau în noaptea
care începuse să ne învăluie.
Tăceam... Răcoarea nopții înfioră pe Chira. Vorbind
mereu în șoapte, unchiul ne înveli în cele două zeghe.
Rămaserăm așa până se făcu întuneric beznă. Atunci, cei
doi bărbați se ridicară. Cel mai vârstnic vorbi surorii mele:
— Ei bine, Chiră Chiralină, șarpe ce-nvenină,cu suflarea-ți lină,
pui de curviștină: fie cum ai spus! Dorința ta mi-a înfierbântat
sângele. Vom încerca, chiar astă-noapte... Dar pentru asta,
tu și frate-tău ne veți sluji drept nadă.
Chira îngenunchie și-i sărută mâna. Făcui la fel, luând
mâna celuilalt, care mă întrebă:
— Și tu, Dragomire, ceri răzbunarea?
— Îi urăsc, și pe tata, și pe frate-meu! răspunsei.
Cel mai bătrân sări pe cal și ridică pe Chira, așezând-o
dinaintea lui, de-a curmezișul, pe când mezinul mă așeză
la spatele lui, legându-mă cu o curea de el. Ieșirăm la pas
din lan, iar pe drumul neted cel dintâi își împintenă bidiviul,
care o tuli ca vântul, urmat la vreo douăzeci de pași
mai îndărăt de al nostru.
Am gonit așa, cam cât ai fuma o țigară. Ajunși la
marginea târgului, cârmirăm la stânga pe-un drumeag
care ducea drept la Dunăre. Timp de câteva minute goana
vijelioasă a cailor mă făcu să cred că nu un cal mă purta
în spinare, ci însuși dracul. Sub blânda cernere a lunii,
care arginta calea, pletele Chirei, ieșite de sub zeghe, fluturau
în vânt ca un fuior desfăcut.
Curând după asta, începurăm să scoborâm un povârniș,
iar când fluviul apăru în întregime, ca o panglică strălucitoare,
caii își încetiniră goana, apoi se opriră deodată în
preajma unui crâng de sălcii. Ne găseam la locul numit
Catarg, cam la vreun ceas de drum cu piciorul departe de
port și de casa noastră. Fără să descalece, cei doi oameni
se apropiară și schimbară câteva cuvinte pe care nu le-am
putut înțelege, apoi, cel mai vârstnic, vârî două degete în
gură și fluieră o dată lung, puternic, iar după o clipă încă
de două ori mai scurt.
Pe dată, dintre salcii apăru un turc bătrân, cu barbă
albă, care se apropie, târșindu-și târlicii și făcu o temenea,
cu brațele încrucișate pe piept.
— Bună seara, Ibrahim! îi răspunseră unchii mei, pe
turcește.
El luă caii de căpestre și noi îl urmarăm. Nu departe,
de cealaltă latură a salciilor, era un bordei, năruit de
revărsările apelor. Bătrânul era pescar de raci și bostănar.
Cea de a treia meserie, cred că i-o ghiciți lesne. El legă
caii sub un șopron de stuf și intră în coliba lui, urmat de
unchiul cel mai bătrân, care, apoi, ieși singur, luă pe Chira
în brațe și plecă grăbit. Fratele lui făcu la fel cu mine. Și,
ducându-ne ca pe niște prunci, cei doi bărbați se îndreptară
spre port, de-a lungul țărmului. Picioarele li se afundau
în clisa moale. Vreascuri trosneau sub pașii lor.
Ajuns sub povârnișul locuinței noastre, începurăm să
urcăm. Casa era cufundată în beznă. Băgarăm de seamă
că fereastra cu geamul spart fusese astupată cu scânduri
bătute în cuie. Unchii își încordară auzul, apoi desprinseră
scândurile cu lovituri de pat de pușcă și intrarăm în
casă.
Cel mai în vârstă ne spuse:
— Noi o să ieșim în ogradă și-o să ne ascundem în
pivniță. Vom rămâne acolo, atât cât va fi nevoie, chiar
până mâine dimineață. Închideți fereastra, aprindeți șase
sau opt lumânări, mâncați ceva și culcați-vă îmbrăcați pe
divan... Auziți? pe divan și fără să stingeți lumina! Dacă
ei vin și încep să vă cerceteze, răspunde-ți-le ce voiți: n-au
să vă plictisească mult timp. Dar să lăsați desfăcute perdelele
ferestrelor care dau spre curte! Asta-i foarte însemnat
și să nu uitați să stați pe divan!
Cu aceste cuvinte, săriră pe fereastră.
Ah, ce noapte plină de chinuri! Daca-ar fi să trăiesc o
mie de ani, și în ceasul morții tot mi-aș aduce aminte de
clipele de groază.
Uram de moarte pe hainul meu tată, ca și pe blestemata
făptură care-i semăna, și doream din tot sufletul să-i ia
dracul pe amândoi! Ei, dar să vrei moartea cuiva e o chestie
de ură, câtă vreme să iei parte la execuția lui, trebuie
să ai... ce trebuie să ai? Nu mai știu nimic... Voiam să zic
că trebuie să fii crud, dar eram încredințat : Chira nu
era crudă.
Atunci? Cât e de trist să fii om și să înțelegi viața mai
puțin chiar decât lighioanele. De ce e cu putință ca mila
să stea alături de ură? Și pentru ce iubim? Și pentru ce
ucidem? Pentru ce ne frământăm simțăminte care dăunează
altora și chiar nouă înșine?
După ce am rămas singuri și lumânările fură aprinse,
prima mea grijă a fost să caut în ochii Chirei. O regăsii la
fel de neîmblânzită în setea ei de sânge. Era în culmea
fericirii, ca șu cum ar fi fost vorba de o sărbătoare. Se
îmbrăcă într-o rochie decoltată și se sulemeni, de parcă
și-ar fi așteptat musafirii, îngânând neîncetat un cântec.
Pe umărul obrazului stâng avea o vânătaie de mărimea
unei nuci.
— Sărută-mă aici tare! îmi spuse ea. În astă-seară, o
descărcătură de pușcă o va face să dispară!
— Chiro, o întrebai, sărutându-i rana, n-ar fi mai bine
să chemăm pe unchii noștri... și să plecăm cu ei?
— Nu! strigă ea. Mai întâi trebuie ca ucigașul mamei
să-și ia răsplata! Pe urmă... vom pleca.
— Dar asta trebuie să fie cumplit de văzut!
— E neînchipuit de frumos! urlă ea, deschizându-și
brațele și strângându-mă la piept.
Clipele treceau grele, copleșitoare, ca sub stăpânirea
unor visuri rele. Mă hrăneam cu nădejdea că tata și
frate-meu nu vor veni în noaptea asta și nici în cele
ce vor urma și că unchii, plictisiți, vor părăsi gândul
răzbunării.
Dar menirea ursitelor e mai tare ca dorința noastră și
cine știe dacă voința Chirei nu era chiar voința lor?
Ea alergă de la oglindă la ferestre, privindu-se și
ascultând în noapte, își săruta cosița, se juca cu vălul ei,
apoi se aruncă pe pernele divanului, râzând ca ieșită din
minți. Deodată căzu pe gânduri, se ridică, trecu într-o
odaie de alături și reveni cu un mic pumnal.
— Vezi tu asta? îmi spuse în șoaptă. Dacă dai de gol
pe unchii noștri, am să mi-l vâr în inimă. Și tu vei rămâne
singur! Þi-o jur pe mama!
Mă cutremurai. Gândul ăsta nu-mi venise încă. Mă
rugai:
— Pune-l la loc, Chiro! La rândul meu, îți jur și eu pe
mama, că n-am să scap o vorbă.
Cu toate acestea, ea ascunse pumnalul în sân.
De-abia avu timpul să-l ascundă, că țâțânele porții
scrâșniră ca într-o plângere dureroasă, care răsună în
sufletul meu ca un urlet de agonie.Chira se cutremură, ochii
îi scânteiară și se azvârli pe divan, la dreapta mea, șoptindu-
mi la ureche.
— Să nu te uiți spre ferestrele curții, deloc, deloc!...
Cheia scârțâi în broască. Înmărmurit, pironit lângă
Chira, văzui pe tata apărând, urmat de fiu-său, cu fruntea
încrețită și pumnii strânși.
Nu avu timpul decât să ne întrebe, arătând fereastra
sfărâmată dinspre vale:
— Cine a stricat asta? Unde-i maica voastră?
Două detunături, slobozite aproape deodată, țăndăriră
geamurile, cutremurară casa și umplură odaia cu un fum
gros, care mirosea a cârpă arsă și a praf de pușcă. Lipit
de pieptul Chirei, în clipa aceea grozavă nu putui să văd
altceva decât pe fratele meu prăvălindu-se pe spate și pe
tata azvârlindu-se pe fereastra dinspre port. Închisei ochii,
aproape înăbușit, dar îi deschisei pe dată ca să văd, la
pământ, pe fratele meu cu capul în bucăți, ca un pepene
sfărâmat de zid, și pe cei doi unchi, aplecați peste fereastra
prin care scăpase tata, descărcând patru focuri de
pistol pe urma lui.
Chira îmi dădu drumul și sări în mijlocul odăii,
strigând:
— Nu l-ați nimerit! L-ați scăpat! Doar urechea stângă
i-ați rupt-o! Drept orice răspuns, ei stinseră lumânările,
și mezinul ieși în ogradă, în vreme ce bătrânul ne împinse
spre intrare. Ne așeză pe un divan, în întuneric, și ne spuse:
— Vă sărut, Chiralino și Dragomire, poate pentru cea
din urmă dată. Tatăl vostru e al treilea om care-mi scapă,
și — dacă e să-mi cred ursita — moartea mea e dat să-mi
vină din mâna celui de-al treilea dușman care îmi va fi
scăpat din bătaia puștii pe lună plină. Negreșit, am să-mi
apăr pielea pe cât voi putea, dar... ce ți-e scris, în frunte
ți-e pus! Și-acum ascultați-mă: stăpânul hanului, de unde
mama voastră lua mâncare, va veni în curând să vă ia. La
el veți avea două odăi și tot ce vă trebuiește. Mâine o să
vină aici să vă ia lucrurile voastre. În casa asta să nu mai
călcați niciodată.
— Dar nu ne luați cu voi? întrebă Chira, cu glasul
tremurând.
— Nu, n-am dreptul ăsta... Viața noastră e grea și voi
sunteți crescuți în puf.
— Apoi, atunci, tata are să ne omoare...
— N-are să vă omoare. De altfel, n-are să treacă mult
și avem să-l călcăm iarăși, și atunci nu are să ne mai
scape; într-un fel sau altul, el va pieri, căci noi suntem
doi, iar el e unul singur. Așadar, trăiți după cum vă e
voia, și faceți ca și cum nu ne-ați fi cunoscut vreodată; ne
vom revedea numai după ce-o pieri câinele. Dacă, din când
în când, veți dori să ne aflați de sănătate, dați-vă pe lângă
hangiu și șoptiți-i numele meu: Cosma. El vă va spune
ce-o ști. Dar mai multe va ști să vă spună despre noi
Ibrahim, pescarul de raci de la Catagăț, pe care, de-l auzi
strigând pe sub ferestrele voastre: “Raci! Racii vii, raci!”
să vă scoborâți și să-l urmați până afară din cetate. Să
știți că el va aduce totdeauna câte o veste din partea noastră.
În sfârșit, dacă dregătoriile vă vor cerceta despre
cele ce s-au petrecut în noaptea asta, spuneți tot ce-ați
văzut, dar să nu spuneți ce gândiți și... să nu gândiți
nimic!
Tăcu... În curte răsunară niște pași: hangiul intră.
Amândoi unchii ne-au sărutat și au dispărut. Curând apoi,
plecarăm și noi.
Hanul se afla la vreo cincizeci de pași depărtare de
casa noastră și era, de asemenea, așezat pe același dâmb.
Dar câtă deosebire între podoaba odăilor noastre și cele ce
ni se dădură aici, cu toate că fuseseră alese printre cele
mai bune.
Am plâns în hohote. Din fericire, camerele dădeau înspre
Dunăre și comunicau între ele.
Înaintea flăcării fumegânde a unei singure lumânări,
printre mobilele acelea sărăcăcioase, scoarțele urâte și
roase, Chira se azvârli îmbrăcată în pat, văzu zădărnicia
răzbunării ei și plânse mai amarnic decât mine.
Înspăimântat de a mă ști singur în odaia mea, cu privirile
împânzite de spaimă, luai o pătură și mă culcai pe
divanul surorii mele. Adormii în curând, zdrobit de cele
trei zile de zbucium, lăsând lumânările aprinse și pe Chira
în lacrimi.
Cu toate astea, a doua zi de dimineață, când cele dintâi
raze ale soarelui năvăliră în odaie, aceasta îmi păru mai
frumoasă și am fost chiar mulțumit. Dar gândul că pot
da ochi cu tata mă îngrozea. Deșteptai pe Chira, care
dormea, și i-am propus să fugim. Ea gândea la fel. Ședea
pe marginea patului, ca prostită, cu ochii roșii, cu fața
umflată de plâns. Am crezut că o năpădeau părerile de
rău și o întrebai dacă de-asta era tristă:
— Nu, îmi răspunse ea, sunt amărâtă că tata a scăpat!
Dacă ar fi cu fiu-său, am fi acum în casa noastră. Sărăcia
de-aici mă îngrozește!
Ea își roti ochii disprețuitori prin odaie. Ieșirăm.
Înaintea ușii, în răcoarea dimineții, hangiul fuma din
narghilea. El se ridică și ne făcu o temenea:
— Aș putea să știu ce vă face să ieșiți atât de diminea-
ță? ne întrebă el, foarte cuviincios, pe turcește.
— Abu-Hassan, mi-e teamă de poliție și de tata, răspunse
Chira în aceeași limbă.
— Atâta vreme cât veți sta liniștiți în casa mea, eu
răspund de viața dumneavoastră, domnișoară. Și trăgând
cu ochii îndărătul lui, adăugă în șoaptă: Doar pentru asta
sunteți aici!
Niciodată n-am știut ce era cu omul acesta, nici legă-
turile pe care le avea cu familia mamei mele. Știu însă că,
în adevăr, nimeni n-a venit să ne tulbure cât am stat la el
și nici tata nu s-a mai arătat. Totuși, cum noi ne temeam
să nu fim surprinși în ziua aceea de tata, am ieșit din
han, și atunci începu pentru noi viața cea mai frumoasă
și tristă, care ținu o lună încheiată, bogată în lumină și
hoinăreli.
Felul acesta de-a trăi ne uimi ca ceva cu totul nou, o
voluptate necunoscută. Era o altă viață: două păsăruici
care scăpaseră din cușcă și-și încercau puterea aripilor,
avântându-se însetate spre soare!
Hanul avea o ieșire dosnică, foarte murdară, dar cât se
poate de potrivită pentru noi, căci ea ne îngăduia să plecăm
și să venim fără să fim văzuți. Era o portiță care dădea pe
o scară tăiată chiar în mal, spre port. Scara aceasta scobora
pe sub ferestrele noastre. Când ne mai obișnuirăm
cu noua noastră stare, spuneam râzând că aici era mai
bine chiar decât acasă, unde povârnișul de sub ferestrele
mamei n-avea nici urmă de scară.
Dimineața, după ce gustam câte ceva, o luam razna și
nu ne întorceam decât la amiază. Mâncarea ne-o aducea
chiar în odaie. După-amiezile, iarăși le petreceam afară.
Cum secerișul se sfârșise, Chira găsea o plăcere nespusă
să adune spice de grâu și să le dăruiască bietelor țărănci
care-și rupeau mihlocul pe miriști. Uneori ne alergam
prin pârloagele unde pășteau mii de oi, a căror masă se
mișca fără încetare, lăsând în urma ei pământul acoperit
cu bălegar și smocuri de lână agățate pe scaieți. Babe
treceau de la scai la scai, culegând lâna lăsată de ele.
Făcurăm și noi la fel, dăruindu-le rodul ostenelilor noastre.
Odată, împinserăm hoinăreala până la cele două tabii,
unde ne părăsise mama, și de-abia atunci descoperirăm
că, în seara plecării cu unchii noștri, uitasem acolo legătura
cu de-ale mâncării, pe care-o luaserăm de acasă. Câinii
fără căpătâi o sfâșiaseră și mâncaseră tot ce era înăuntru.
Din ea nu mai rămăseseră decât zdrențe.
Ne năpădiră lacrimile. Amintirea dezastrului nostru
ne apăru sub o lumină cu atât mai tristă cu cât noi eram
pe cale să-l uităm, și clipele acestea de copilărească durere
se împleteau fără nici o zăbavă cu ceasurile de negrăită
fericire care ne umpleau sufletele.
Crescuți în “puf”, după cum spusese unchiul Cosma,
flori de seră, noi nu cunoșteam decât desfătările de sub
acoperișul mamei: jocuri, cântece, răsfățări și belșugul
hranei. O, erau frumoase acele zile! Dar acum noi descopeream
că mai există și un “afară“, iar acest “afară“,
bogat în lumină, îmbălsămat de miresme sălbatice, avea
un farmec nebănuit.
Până atunci nu știusem ce înseamnă să alergi după un
fluture, să mângâi o lăcustă verde, să prinzi un bărzăun,
să asculți viersul cântătoarelor în largul lor necuprins,
greierul nevăzut în pâcla înserărilor învrăstându-și țârâitul
cu îndepărtatul caval al ciobanului, să vezi albine ieșind
de-a-ndăratelea dintr-o floare, habar n-aveam de înfiorarea
pe care o încearcă inima atunci când trupul ți-e mângâ-
iat de alintările molcome ale vânturilor de vară, care
hoinăresc pe întinsul lanurilor.
Am cunoscut toate acestea; și gustul dulciurilor casei
a fost uitat. Uitate, de asemenea, înfrigurarea danțurilor,
fumul de narghilele și mireasma mirodeniilor. Uitat a fost
până și chipul desfigurat al mamei și setea noastră de
răzbunare! Fața Chirei se arămi în scurt timp, și nicicând
o fată mai frumoasă n-a cutreierat câmpiile cu ochii
înrourați de dragoste, cu părul fluturând în vânt ca o
flamură, cu fusta indiscret ridicată, cu sânii oferiți Zeului
Soare!
În vremea asta, în mahala se înrădăcină un zvon: se
zicea că, neîndoios, cei ce uciseseră pe frate-meu și
ciunțiseră urechea tatii nu putură să fie decât ibovnicii mamei.
Ba, lucrurile merseră până acolo, încât erau arătați, pe nume,
ca ucigași, doi dintre musafirii, care, printr-o ciudată
întâmplare, se îmbarcaseră pentru Stambul în chiar noaptea
crimei. Înțeleserăm atunci că tata nu crâcnise o vorbă
despre taina crimei și nu dăduse nici o jalbă.
Liniștiți, oarecum, de nepăsarea care ne învăluia,
ne reluarăm hoinărelile cu mai mare avânt, dar deodată
Chira păru că începe să se plictisească. Vezi dumneata,
drăguții de musafiri începuseră a da târcoale în preajma
noii noastre locuințe și a face serenade sub ferestrele dinspre
port, pe unde trecătorii erau foarte rari. Cățărați ca
niște draci pe treptele scării care se năruia mereu, ei deveneau
din ce în ce mai numeroși. Și era nespus de hazliu
să vezi roiul acela de oameni, caraghios înșiruiți pe
povârnișul malului, behăind, amestecând melodiile instrumentelor
lor într-o cacofonie înspăimântătoare, înjurându-se
ca niște derbedei de bâlci și câteodată rostogolindu-se
la vale ca niște saci cu lut.
Ne înveselea nespus priveliștea gloatei acesteia de nebuni,
care laolaltă cerșeau câte-o “întâlnire”; Abu-Hassan
le făcu chiar cinstea unor ciubăre cu apă rece, ca să-i mai
răcorească, dar dragostea-i mai puternică decât apa și ei
nu se dădură bătuți, ci continuară să ne... distreze.
Ca să-i turbeze și mai tare, Chira își reluă gătelile și
cochetăriile ei, așa că în chipul acesta eu îmi urmai singur
hoinărelile de dimineață. O făceam bucuros, dar nu
mă mai îndepărtam ca altă dată. Dunărea mă atrăgea
cu o putere covârșitoare. Aveam unsprezece ani trecuți,
și nu cunoșteam încă bărcile acelea ale căror vâslași cântă
cu duioșie, furați de unda apei.
Pe vremea aceea, portul nu avea chei și puteai înainta
în apă zece și chiar douăzeci de pași, până ca ea să-ți
ajungă la piept. Ca să te urci în vreo luntre, trebuia să
treci pe punți mici de lemn. Vasele cu pânze, ancorate la
adânc, își frecau pântecele de pontoanele care sprijineau
un capăt al podului celui mare, durat din bârne și dulapi.
Un furnicar de hamali turci, armeni și români, cu saci în
spate, se duceau și veneau în goană pe punțile acestea
care se-ncovoiau sub greutatea lor.
La început privii de departe la viermuiala aceasta, pe
urmă mă amestecai printre plozii celor patru ori cinci
seminții care populau orașul și prinsei gustul jocurilor.
Îmi plăcea mai ales să-i văd bălăcindu-se în apă, goi ca
niște drăcușori oacheși. Râvneam chiar să mă scald laolaltă
cu ei, dar mi-era teamă când îi vedeam bătându-se în apă
și ținându-se — unul pe altul — cu capul la fund, gata să
se înăbușe.
Într-o zi scoaseră la mal pe un mic lipovean, bălan ca
și mine, care aproape se înecase și nu mai răsufla.
Din ziua aceea îi părăsii și începui să contemplez bar-
cagii tolăniți în luntrele lor, care trândăveau la soare,
fumând și mormăind frânturi de cântece. Odată, mă rugai
chiar de unul din ei, pe turcește, să mă plimbe puțin
pe apă. El îmi răspunse că pentru ca să te poți plimba cu
luntrea, trebuie să plătești câteva parale. De unde eram
să știu eu ce-i aceea să ai parale la tine și să... plătești.
Barcagiul mă făcu “prost” și-mi tălmăci că el își câștigă
pâinea purtând oamenii pe apă. Și pe când îmi vorbea,
privea îndărătul meu, făcea cu ochiul, apoi, căutând la
hainele mele noi, exclamă:
— Ah! copiii ăștia de bani gata! Habar n-au măcar că
trebuie să ai parale pentru ca să poți trăi!
Atunci mă întorsei și dădui cu ochii de un turc bătrân,
frumos și cu haine strălucitoare, care se ținea la o oarecare
depărtare, sprijinit într-un baston noduros de corn și
care asculta convorbirea noastră.
Îmi făcu semn cu degetul și îmi spuse:
— Tu ești turc? Vorbești foarte bine turcește.
— Nu, sunt român!
Mă cercetă îndelung, cu blândețe și bunăcredință, dar
nu i-am răspuns la toate întrebările. Cu toate acestea,
mi-era drag... Vai! Pentru ce n-am putut să-mi dau seama de
nenorocirea care mă pândea?
Înaintea mea ședea ființa îngrozitoare care mi-a sfărâmat
viața mea și pe cea a Chirei: Nazim-Efendi, proprietar
de corăbii și furnizor de marfă pentru haremuri,
ca atâția alții de pe vremea aceea.
Monstrul s-a purtat cu mine, cum nu se poate mai
bine: serios, liniștit, cuviincios.
Despărțindu-se și îndreptându-se spre luntrea lui tapisată,
îmi spuse cu un aer nepăsător:
— Dacă din întâmplare îți vine poftă să te plimbi pe
apă, singur sau cu sora ta, vă dau cu plăcere barca mea!
Își strigă luntrașul, un arab, îi dădu poruncă și plecă
pe fluviu. Eram cât se poate de bucuros de această
bunăvoință și-mi părea chiar rău că nu mă folosisem pe
loc de ea. Mi-era teamă că n-am să-l mai întâlnesc și că
am scăpat chilipirul.
Fugii cât mă ținură picioarele spre han și urcai treptele
malului, trimițând sărutări Chirei care ședea la fereastră.
— Nu ești deloc drăguț, îmi spuse ea. Tu te duci la
jocurile tale și pe mine mă lași singură, aici, să mă plictisesc!
— Mâine ai să te distrezi ca o prințesă, în luntrea unui
bei! izbucnii eu, sărutând-o.
Și, pe nerăsuflate, îi povestii minunea pe care o descoperisem.
Ah, pentru ce n-a fost măcar ea mai înțeleaptă, mai
cunoscătoare decât mine în răutățile omenești?! Chira
sorbi cu un nesaț vorbele mele și se zăpăci într-atât,
încât — în dorința ei de a se plimba mai repede pe Dunăre
într-o luxoasă luntre cu pânze — nu putu închide ochii
toată noaptea.
A doua zi dimineața își pierdu vremea cu găteala ei și
a mea. Către amiază ne scoborârăm pe țărmul apei. Arabul
era acolo cu barca lui, dar bătrânul lipsea. Chira îl
întrebă, îndrăzneață:
— Ai primit poruncă să ne plimbi?
—Da! răspunse acesta, ridicându-se în picioare. Pe când
o urmam, auzii un vâslaș în urma mea, spunând vorbele
acestea, de care mi-am adus aminte în nefericirea mea de
mai târziu:
— Ce mai vânat!
I le spusei Chirei și-o întrebai de rostul lor.
— Niște proști! făcu ea.
Sufla pe Dunăre o adiere de vis. Pentru întâia dată ne
bucuram de plăcerile unei asemenea legănări.
Pânzele se umflau puțin sub bătaia ușoară a vântului.
Totuși țărmul se depărta și deodată începurăm să săltăm
pe valurile din larg. Pe Chira o cuprinse frica.
— Nu mai vâsli spre mijlocul gârlei! Întoarce la mal!
Arabul cârmi. Revenirăm la mal. Pe muche, casa
părintească apăru într-o tristă pustietate, iar în apropierea
ei se vedea hanul cu ferestrele deschise de la odăile noastre.
Luntrea le depăși încet, precum și furnicarul portului,
nenumăratele corăbii, șlepuri și pontoane. Când
ajunserăm la capătul celălalt al cetății, șalupa se îndreptă
spre o punte singuratică și acostă. Pe mal, turcul ne aștepta
în picioare. El făcu câțiva pași, salută pe Chira cu o lungă
închinăciune și-o ajută să sară pe țărm. Aceasta o încântă.
Bătrânul avea mlădiere în mișcări, o purtare elegantă cum
noi nu văzuserăm încă la zăpăciții noștri de musafiri.
Ah! biata inimă omenească! Cu ce ușurință se avântă
pe făgașurile bucuriei! Cât suntem de orbi! Nici azi nu
înțeleg cum s-a făcut că n-am găsit suspectă prezența
turcului la sosirea noastră, ca și lipsa lui chibzuită la
plecarea din port.
Da data aceasta se purtă și mai cu dibăcie. Înaintea
liniștei, cuviinței și părului său alb, Chira merse până
acolo încât îl rugă să ne arate corabia lui. Atât aștepta și
el, dar se vede că era prea sigur de prada lui și îi răspunse
într-o turcească din cele mai alese:
— Nu imediat, încântătoare duduie! Corabia mea e
ancorată de cealaltă parte a Dunării, pe brațul Măcinului,
unde încarcă mărfuri, și cum mata nu ești învățată cu
clătinarea valurilor, poți să te îmbolnăvești. Dar în curând
îți voi satisface curiozitatea. Până atunci sunt foarte fericit
că pot să-ți pun la îndemână luntrea mea, și aș fi cum nu
se poate mai măgulit să vă văd folosindu-vă de ea.
După ce termină, ne salută cu o plecăciune adâncă,
care făcu să-i fluture puțin veșmintele de mătase, își duse
mâna la frunte, la buze și la inimă și se urcă în barcă.
Plăcerea aceasta nouă ne luă mințile. Uitarăm de mamă,
tată, unchi, musafiri și chiar de Dumnezeu. Ne dădurăm
cu trupul și sufletul în mrejele proteguitorului nostru.
Trei zile de-a rândul ne plimbarăm pe valurile Dunării,
încumetându-ne din ce în ce mai departe. Într-o zi, barca
se îndepărtă atât de tare, încât, fără să băgăm de seamă,
ne pomenirăm de cealaltă parte a fluviului. În sfârșit,
curiozitatea noastră fu potolită — ne urcarăm pe corabie.
Era mare și nouă. Mirosul de catran ne ațâță nările, iar
din toate lămuririle pe care arabul ni le dădu despre rostul
pânzelor, catargelor, a puzderiei de funii n-am înțeles
mai nimic.
Nazim-Efendi ne primi în caftan și în papuci, în bogata
lui cabină-salon, așezată lângă catargul dinspre prova.
Niciodată nu mai văzusem atâta bogăție de covoare
orientale, de arămării, perne cusute în fir de aur, mușarabiehuri
în miniatură și nesfârșite panoplii cu arme: archebuze,
hangere, pistoale, iatagane, toate în filigrane cu
încrustații de aur, argint și fildeș. Parfumuri cu mirosuri
necunoscute ne îmbătau simțurile. Pe pereții acoperiți cu
covoare se răsfățau, la locul de cinste, portretul sultanului
Abdul-Medjid și însemnele Turciei, cadre cu versete
din Coran, într-o frumoasă scriere arabă și chipuri de
odalisce, de o frumusețe uimitoare, care atraseră luarea aminte
a Chirei.
— Cât sunt de frumoase! se miră ea.
— Și dumneata ești tot pe-atât de frumoasă, domni-
șoară! o linguși turcul.
Ni se dădură baclavale gustoase, cafea în filigene mă-
iestre și nemaivăzute narghilele, cu tumbacul parfumat.
Gazda nostră a fost foarte măgulitoare, veselă și cum
nu se poate mai bună. O cercetă discret pe Chira despre
părinții noștri și ea, fără să-i spună tot, îi dezvălui
mai mult decât trebuia. Mai ales se grăbi să-i spună că-i
plăcea să danseze, și Nazim Efendi, încântat de chipul
cum își petrecuse ziua, se sculă și ne dădu drumul,
adăugând:
— Dacă vă place dansul, aici puteți dansa oricând!
După care am fost trecuți pe țărmul românesc.
Eram mândru și mulțumit de descoperirea mea. Nu
bănuiam nimic. Chira era încă mai mulțumită decât mine,
și mai puțin bănuitoare. Părăsisem toate obiceiurile noastre
de mai înainte, toate înclinările. Viața ne-a fost absorbită
cu totul de corabia blestemată. Luntrea ne ducea în
fiecare zi într-acolo, și nu mai dădeam pe-acasă decât pentru
a dormi și mânca. Mai mult: Chira nu-și mai găsea
veșmintele destul de bogate, iar odăile noastre îi deveniră
de nesuferit. Era nerăbdătoare ca unchiul Cosma s-o
sfârșească odată cu tata, ca să poată intra în stăpânirea
casei și a averii ei, să ajungă o cucoană elegantă și să
primească și ea — nu musafiri obișnuiți, ci de-alde Nazim-Efendi!
Sărăcuța!
O săptămână încheiată băturăm cabina turcului, jucarăm
și petrecurăm. Deveniserăm prieteni și nu ne mai
rușinam de nimic. Chira se jura că “omul ăsta era un
adevărat tată!”. El scotea de prin lăzi veșminte de odaliscă
neînchipuit de frumoase și le plimba pe dinaintea ochilor
noștri uluiți. Într-o zi chiar o făcu pe Chira să se îmbrace
cu unul. Ea părea o adevărată odaliscă, în totul asemuitoare
celor din rame! Pentru a nu mă face gelos, mă îmbrăcă și
pe mine ca pe-un turc: cu fes, șalvari și un pistol la
cingătoarea brodată. Împopoțonați astfel, nu eram departe
să ne rugăm să ridice ancora și să întindă pânzele.
Asta a și făcut-o de altfel, dar pentru a ne robi și mai
bine, ne dezbrăcă, își închise straiele în sipete și ne retrimise
și în seara aceea acasă, cu bale la gură.
A doua zi dimineață — cea din urmă zi a noastră pe
pământ românesc — Chira plângea amar: tata trăia încă
și unchiul Cosma nu se gândea să-i pună capăt zilelor.
Dar dacă el întârzia să făptuiască acest gest dezrobitor,
era totuși cineva care fusese răpus.
Foarte de cu vreme auzirăm un glas răgușit strigând
sub ferestrele noastre:
— Raci, raci vii!
În sfârșit! Sosea poate, vestea cea bună! Pescarul venea
la timp!
Scoborârăm în goană. Încovoiat sub povara anilor și,
fără îndoială, sub aceea a păcatelor lui, bătrânul Ibrahim
dădea târcoale pe sub ferestrele noastre, cercetându-le
tâlhărește. Îl urmarăm spre Catagăț și acolo, departe de
port, ne șopti în taină:
— Vai de voi! Cosma a fost împușcat de oamenii tatălui
vostru, puși la pândă. Fratele său e rănit, dar a izbutit să
scape călare.
Ah, câte lacrimi n-am vărsat atunci! Sprijinitorul nostru
ucis? Ursita se îndeplinise! Ce ne facem de-acum?
Nemaitemându-se de nimic, eram siguri că tata avea să
vină să ne ridice.
Ne pătrunse o teamă ca de moarte. Mai bine să ne
aruncăm în Dunăre, decât să ne întoarcem la han! Tocmai
bine, luntrea ne aștepta la țărm și, ajunși pe corabie, ne
azvârlirăm în brațele lui Nazim-Efendi, ca și cum am fi
fost copiii lui.
Cu obrajii scăldați în lacrimi, Chira îi povesti tot adevă-
rul, tot, cum și dezastrul din urmă, strigând deznădăjduită:
— Mai curând ne înecăm, decât să ne întoarcem acasă!
— De ce deznădăjduiți așa, copii? ne întrerupse tâlharul.
După bunicul vostru, voi sunteți turci. Ei bine, am
să vă iau cu mine la Stambul, unde, neîndoios, a plecat și
mama voastră să-și îngrijească ochiul cel stricat. Acolo
vom da de ea și veți trăi fericiți!
După aceasta ne sărută.
— Când plecați? îl întrebă Chira.
— Peste câteva ceasuri, cum o apune soarele!
În culmea fericirii, deși ne scufundam în mormânt, îi
căzurăm la picioare și-i îmbrățișarăm genunchii. El era
mântuitorul nostru! Iar seara, în zgomotul asurzitor care
răzbătea dinspre punte, ghemuiți în cabina în care fumam
ciubucuri amestecate cu opium, cu mințile năucite
într-o pâclă de inconștiență și fericire, vasul începu
să se legene în așa fel, încât crezurăm că ne ridicăm spre
ceruri.
Nu ne-am îndreptat nici spre cer, nici spre Stambul ca
să ne întâlnim cu mama. Fusesem răpiți, răpiți cu învoirea
noastră, și eram duși să fim vânduți ca orice marfă.
Altădată vă voi povesti peripețiile rătăcirilor mele în
căutarea Chirei, care — pe dată ce ajunserăm la Constantinopol
— a fost închisă într-un harem. Eu trebui să mă
supun plăcerilor respectabilului meu binefăcător, și am
fost pervertit pentru totdeauna. Și pentru totdeauna o
pierdui pe scumpa mea surioară, cu toate că, fugind după
doi ani de zălogire, am căutat-o timp de doisprezece ani
de-a rândul, vânzând salep.
Paisprezece ani mai târziu, întorcându-mă în România,
am aflat că, la puțină vreme după fuga noastră, unchiu-meu,
care scăpase de la moarte, a dat foc într-o noapte la
amândouă casele: și la a mamei și la a tatei, de frică să
nu-i mai scape călăul nostru.
Și, într-adevăr, de data aceasta nu i-a scăpat, căci tata
a pierit în flăcări.



III
DRAGOMIR

Trecuseră patru ani din ziua în care Adrian ascultase,
din gura lui Stavru, povestea Chirei. Cu toate cercetările
și silințele pe care și le dăduse pentru ca să poată întâlni
pe nenorocitul limonagiu și să-l încredințeze de dragostea
și prietenia lui, nu izbutise să dea de el. Îl credea mort. Și
existența, atât de zbuciumată acum a neastâmpăratului
nostru tânăr, își urmă destinul.
Dar destinul acesta îi slujea de minune, cel puțin în
ceea ce-l interesa mai mult în viață: nevoia de a privi fără
încetare în gheena sufletului omenesc. Și cu toate că aceste
gheene sunt rar și greu de descoperit în cadrul de nepă-
truns al mulțimii fără de nume, Adrian știa să le caute și
să le descopere. Câteodată le întâlnea din întâmplare.
Astfel, într-o seară de plictiseală chinuitoare, el își
târa pașii grei pe strada Darb-el-Barabra la Cairo, unde
se afla de vreo lună, și intră într-o cafenea-restaurant a unui
evreu-român, loc cosmopolit, frecventat de indivizi de
toate condițiile și de toate moralitățile. Între clienții domnului
Goldstein nu era nici o afinitate sufletească — se
bănuiau între ei și adesea se disprețuiau. Ceea ce-i aduna
laolaltă era știuca umplută evreiește și țuica românească.
Adrian făcea ca ei, ori de câte ori avea cu ce, și în seara
aceea avea. Dezgustul său însă pentru această ambianță
era vădit. Pentru a ocoli vreo întâmlare neplăcută, el se
strecură cu ochii în pământ, până în fundul sălii, unde se
adunau clienții de mâna a treia și unde mesele n-aveau
fețe de masă. De acolo îi asculta și-i cerceta pe ceilalți
mușterii.
“Câtă asemănare între omul acesta și Stavru!” gândi
el, în vreme ce mânca știuca, aruncând priviri piezișe
spre cineva așezat în profil în partea cealaltă a localului.
Sărăcăcios îmbrăcat, neras de-o lună, îmbătrânit, omul
acesta ședea nemișcat, cu bărbia rezemată-n palmă, și privea
în neștire spre intrare, cu un pahar de țuică dinainte.
Avea în înfățișarea lui acele stigmate respingătoare care
produc dezgust. Totuși, fără a bănui existența vreunui
Stavru în Egipt, Adrian se simți înduioșat pentru acest
bătrân stingher, tăcut și nepăsător. Ar fi voit să-l vadă la
față, însă omul nu se clintea din loc, părea înțepenit.
Atunci, folosindu-se de obiceiul oriental care îngăduie
oricui să cinstească pe orice necunoscut de teapa lui sau
de mai jos, chiar și numai așa din senin, Adrian chemă
chelnerul și-l rugă să ducă, din partea lui, o țuică omului
care ședea în colț. Asta trebuia să prilejuiască neîndoios
un schimb de mulțumiri și de urări. În loc de așa ceva și
spre marea mirare a lui Adrian, necunoscutul refuză
consumația, pe care n-o ceruse.
— E din partea domnului de colo, spuse chelnerul,
arătând pe Adrian.
— Puțin îmi pasă, răspunse omul, fără să privească
spre locul ce i se arăta.
Sunetul vocii însă îi ajunse lui Adrian pentru ca să
recunoască pe Stavru. Se sculă, mișcat, și-l apucă de umăr.
Cu glasul tremurând, îi șopti la ureche, așezându-se lângă
el:
— E cu putință? Tu ești? Aici?
— Ce nu știai? întrebă Stavru, la rândul său privindu-
l bănuitor.
— Cum? făcu Adrian uluit. M-ai văzut intrând și n-ai
venit să mă îmbrățișezi? Și încă respingi cinstea pe care
ți-o trimit din simpatie? Ce-i cu tine? Te-ai făcut atât de
ursuz, de când nu ne-am mai văzut?
— Așa se întâmplă cu oamenii la bătrânețe, mai ales
când duc o viață ca a mea: simpatiile nu mai țin...
— Dar eu nu-s nimic mai mult decât o simpatie pentru
tine?
— Eu vorbesc de “tratațiile” astea din simpatie, sau de
simpatia care poate încăpea într-un “pahar”... Cât despre
tine...
— Ei? Cât despre mine?
— Deocamdată e o deosebire: tu urci colina vieții, pe
când eu o cobor, iar între noi stă culmea. Și-apoi...
Stavru privi bănuitor împrejur și tăcu.
— Nu ți-e foame, Stavrule? întrebă Adrian cu dragoste.
— Da, mi-e cam foame.
— N-ai vrea să mănânci și tu știucă umplută? Aici se
gătește minunat.
— Știucă, broască ori elefant, comandă ce poți... dar
fă o “cinste” mai acătării decât un păhărel de țuică, pe
care mi l-aș fi putut plăti singur, răspunse Stavru.
Și cu un aer plictisit, își petrecu palma peste chipul
zbârcit.
Cam după vreun ceas, înaintea unui pahar cu vin, în
odaia lui Adrian — luminată de-o lampă cu gaz — și
încălzit de sinceritatea tânărului său prieten, Stavru ardea
cele din urmă picături de untdelemn din candela sfântă
care susține sufletele celor pătimași.
— Acum, când ți-am făcut cunoscută ultima și bizara
mea încarnație de negustor de piei de cloșcă, știu, dragă
Adrian, că dacă nu m-ai vedea în halul în care sunt, te-ai
grăbi să mă întrebi ce s-a mai întâmplat cu Chira, adică
să-ți povestesc istoria micului Dragomir de altădată. Dar
pentru tine sunt pregătit cu mintea la vremurile acelea de
mult trăite, deși vei fi știind cât te doare când răscolești
prin cuferele îndepărtatelor călătorii.
Când am scăpat de pe corabia lui Nazim-Efendi, la
Constantinopol, trebuie să fi avut vreo cincisprezece
ani.Tânăr, frumos și prost, eram îmbrăcat și împopoțonat
ca un fecior de prinț. Numai hainele de pe mine trebuie să
fi prețuit cât un cal arăbesc! Dară-mi-te ceasul, comandat
pentru mine și lucrat de ceasornicarul sultanului!
Dar inelele, de care îmi erau pline toate degetele! Dar
fesul cusut numai în fir de aur! Iar pe deasupra, multe
lire turcești, care îmi îngreunau buzunarele și făceau
să-mi cadă șalvarii. Aveam cu ce trăi zece ani, fără să mă
obosesc să mișc măcar un deget.
Dar, pentru ca să trăiești, nu-i de ajuns să ai numai
avere. În suflet purtam o durere grea, și în inimă închideam
o naivitate și mai apăsătoare — doi călăi care ajung
să răpună repede o fire prea simțitoare. Durerea era și
dorul meu de Chira și de mama, cele două ființe pierdute
care îmi erau atât de trebuitoare în viață. Naivitate era
zadarnica mea încredere că, odată liber, oamenii mă vor
ajuta să le regăsesc.Dar pentru ca să pot da de ele, eram
gata de orice jertfă.
Eram gata, fără să-mi dau seama, chiar și la jertfirea
trupului meu, viciat acum și obișnuit cu noua lui stare,
căci în viață te obișnuiești cu totul, și cu viciul mult mai
ușor decât cu oricare altă treabă, care-ți pare grea la
început. Și asta e atât de adevărat încât, captiv fiind, de
câte ori nu-mi spuneam: “Ah! dacă Chira și mama ar fi cu
mine, n-aș dori să mai plec niciodată de aici!”
M-am simțit atât de fericit, când mă văzui scăpat ca
prin minune din cușca mea aurită, încât (Doamne, iartă-
mă!) uitai și de Chira și de mama! Nu mă mai temeam de
asupritorul meu. Corabia lui ridicase ancora chiar în clipa
în care — printr-o imprudență a lui — izbutisem să
pun piciorul pe țărm. Și multișor după asta, în revărsatul
zorilor, alergând pe cheiul Bosforului, l-am blestemat în
fel și chip dându-i cu tifla:
— Du-te la toți dracii! Împuțitură parfumată! Să dea
Dumnezeu să înceapă o furtună tocmai când vei fi pe Marea
Neagră și să-ți mănânce hoitul peștii adâncurilor! Amin!
După ce corabia blestemată a dispărut, în suflet mi se
aprinse o bucurie fără seamăn. Începui să alerg încotro
vedeam pe străzile murdare ale Galatei, călcând pe coada
nenumăraților câini râioși, ciocnindu-mă cu vânzătorii de
salep, dând peste cerșetorii orbi, și răsturnând narghilelele
fumătorilor de pe trotuar. Asta din pricină că cele ce
vedeam și neașteptata mea libertate mă zăpăciseră cu totul.
Trecătorii mă crezură nebun, iar un ceauș mă opri, fără
să mă atingă, mă salută cuviincios, și-mi spuse cu atâta
politețe, încât mă pufni râsul:
— Cuconașule, nu vă supărați că îndrăznesc să vă spun,
dar nu stă frumos pentru părintele dumneavoastră, beiul,
cele ce faceți! Care este ilustrul vostru nume? Unde este
însoțitorul dumneavoastră?
— Ce-i acesta “ilustru” și “însoțitor” îl întrebai, ridicându-mi
șalvarii, care-mi căzuseră în vine.
Și fără multă vorbă, îi întorsei spatele. Un călăreț fugea
la trap, iar stăpânul calului alerga îndărătul lui, ținânduse
de coada calului. Asta-mi plăcu afară din cale, și-o luai
și eu la goană, până mi se tăie răsuflarea.
Această primă zi de libertate a fost singura din vremurile
acelea în care bucuria mi-a fost întreagă, fără cea
mai mică grijă, întru nimic stingherită. Îmi venea să fac
tot felul de năzbâtii deodată: să trec peste poduri, să mă
duc la Cornul de Aur, să intru în lupanare unde dansau
femei cu pântecele gol, să mă urc pe străzile în pantă care
duc spre Pera. În sfârșit, mă hotărâi să mă plimb călare,
și alesei calul cel mai frumos. Stăpânul lui era cuviincios
și binevoitor. Mă ajută să încalec și-mi scurtă scările după
măsură. Băgând de seamă că nu mă pricep la călărie și că
nici nu prea știu încotro vreau să merg, mă învăță cum să
țin frâul și mă întrebă unde voiam să mă duc.
— Peste tot, i-am răspuns eu, înțepenindu-mă în scări.
— Peste tot? făcu el mirat, dar luminăția-voastră n-ar
putea să meargă deodată în toate părțile. Trebuie să vă
alegeți o țintă.
— Dacă-i așa, du-mă spre colinele cele ce se oglindesc
în Bosfor.
Și, mânat de el, mă îndreptai spre Ildiz-Kioșc și Dolma-
Bakce, care m-au fermecat și mi-au umplut sufletul
cu cele mai năstrușnice închipuiri. În timpul acestor lungi
și dulci ceasuri, vrăjit de legănările calului, care mergea
la pas, și de frumusețile ce se perindau pe dinaintea ochilor
mei, trupul, sufletul, întreaga mea ființă nu mai aparțineau
lumii acesteia. Tot trecutul meu se topise. Uitasem
cine eram... Uitasem și de omul care conducea calul de
căpăstru și care nu crâcnea o vorbă, după cum nici eu
nu-i puneam cea mai mică întrebare; și tot timpul cât a
ținut această plimbare de neuitat, n-am deschis gura. Ca
prin vis, simții, într-un târziu, că se oprește calul și auzii
o voce de nerecunoscut, mieunând parcă:
— Efendi, e târziu... Acuși se înnoptează. Mi-e foame,
după cum trebuie să-i fie și calului. N-ar fi vremea să vă
duc acasă?
Înțelesei că trebuie să descalec, și mă dădui jos aproape
zăpăcit. O senzație dureroasă între picioare, mă făcu să-mi
pierd cumpătul și mă așezai la pământ.
— Voiți să rămâneți aici? mă întrebă omul.
Îi făcui un semn afirmativ cu capul și scosei o liră
turcească pe care i-o dădui. Știam că trebuie să plătesc,
dar n-aveam nici o idee despre valoarea banilor, nici despre
aceea a celor trebuitoare în viață.
— Trebuie să-mi dați trei cereci, îmi spuse el, poate
aveți mărunțiș.
Fără să-mi dau seama ce fac, vrui să-i mai dau două
lire.
— Nu, efendi, mi-ați plătit prea mult și n-am de unde
să vă dau restul.
— Nu-i nimic, păstrează tot! șoptii.
— Vai de mine, pentru banii aceștia ar trebui să muncesc
o săptămână!
— Nu face nimic! Ia-i dumneata...
— În numele lui Allah, nu-mi trebuiesc! urlă el. Puternicul
vostru părinte ar avea dreptul să-mi taie capul, de-aș
face una ca asta! Nu, nu-mi trebuiesc!
Și, deșertându-și chimirul, îmi vărsă în brațe o sumedenie
de megidii,cereci, beșlici și mitilici, ceea ce mi se păru nesfârșit
de mult, apoi se plecă de nenumărate ori, încălecă și
dispăru.
Rămăsei singur pe pajiștea verde a unui drum curat și
frumos, care mergea de-a lungul unui canal. Privirea mea,
ațintită asupra apei liniștite, sorbea setoasă vedenii de
povești orientale: umbrele palatelor și chiparoșilor pe care
soarele ce apunea le culca pe luciul întunecat al Bosforului,
iar mai încolo, cât cuprindeai cu ochiul, era o perindare
nesfârșită de culori, aprinse, pete de aur și de aramă,
limbi de foc, mistuindu-se în depărtări, frânte de colinele
cu crestele liliachii, răsturnate de oglindirea mării.
Cum, atât de frumos e pământul? Nici idee n-avusesem
până atunci.
Pentru întâia oară vedeam atâtea minunății...
Salonul mamei și cușca plutitoare a lui Nazim-Efendi
umpluseră toată viața mea trecută. Atât de tare mă adâncii
acum în beția acestei zile strălucitoare și mai cu seamă în
visările sfârșitului ei crepuscular, încât se înnoptase când
tresării, readus în simțiri de un cântec duios ce venea
dinspre o luntre cu vâsle, care luneca încet, nu departe de
mine. Unde eram? Unde aveam să mănânc? Unde să dorm?
Și unde era Chira, mama? Înspre ce inimă iubitoare urma
să-mi îndrept pașii?
Mă pornii deodată într-un plâns în hohote, îmi răcnii
tot pustiul sufletesc ce-l simțeam, și lacrimi fierbinți îmi
inundară obrajii. Vâslașul mă auzi și cârmi spre mine,
însă când fu la vreo doi metri de țărm, își lungi gâtul, mă
cercetă un minut, apoi se depărtă strigându-mi pe grecește:
— Eeh, suflețelule! Ce te bocești așa? Nu cred să fii
atât de nenorocit, că doar te văd poleit cu aur!
Din noaptea aceea, nu mă mai încred în oamenii cu
vocea frumoasă.
Îmi țipai singurătății toată durerea, toată jalea unei
gingașe adolescențe, dată pradă nemiloasei vieți. Nici aurul
acesta care-mi îngreuia buzunarele, nici inelele scumpe
care îmi împodobeau degetele, nici ceasul acela domnesc
nu fură în stare să-mi dea vreun sfat, să-mi aducă vreo
mângâiere. Valoarea lor se nărui în ochii mei. Aș fi dat
totul, până și cămașa de pe mine, aceluia care mi-ar fi
scos în cale nu pe Chira, nici pe mama, ci numai o șuviță
din părul lor, ea mi-ar fi dat mai multă putere decât tot
metalul acesta blestemat, mi-ar fi alinat inima mai mult
decât toate nestematele acestea.
Îmi rezemam fruntea înfierbântată de fiecare copac al
drumului întunecat ce ducea spre oraș, și scoarța fiecărui
copac am scăldat-o cu lacrimile mele. Îi strângeam în brațe
și nepăsării lor repetam fără curmare:
— Mamă!... Măicuță!... Chiro!... Surioară! Unde sunteți?
Eu am scăpat. Și nu știu încotro s-apuc... Și-i noapte...
Și pe-aci e atâta lume... atâția oameni... Dar nu-i Chira,
nu-i mama!
Deodată, la o cotitură, o lumină puternică îmi luă vederile.
Doi “deschizători de cale”, cu pulpele goale și cu făclii în mâini,
trecură în goană, strigând:
— La o parte!
Abia am avut timpul să mă feresc din fața unei calești
luxoase care trecea, când un bici pocni și simții o arsură
peste gât și bărbie. Din vremea bătăilor tatei și ale fratelui
meu nu mai suferisem asemenea durere.
Mă ridicai bâjbâind. Drumul era acum și mai întunecat
ca înainte, și o frică groaznică mă cuprinse. Începui
să alerg cât mă țineau picioarele, fără să scot o vorbă,
temându-mă de propria-mi răsuflare și de țiuitul vântului
în urechi. Într-un târziu începură să apară câteva case,
apoi străzi curate, uliți murdare, lume, negustori care
țipau, câini care abia se mișcau și, în sfârșit, mă prăbușii
leșinat, undeva pe un maidan.
M-am trezit când un om a dat să mă ridice și — la
lumina lunii — zării un chip care parcă ar fi fost al lui
Ibrahim, pescarul de raci de la Catagăț. În aceeași clipă,
în sufletul meu se redeșteptă nădejdea de a regăsi pe Chira
și pe mama. Mă agățai de gâtul omului aceluia, care mirosea
a jeg și a tutun și strigai, cutremurat de plâns:
— Sunt nenorocit: le-am pierdut pe soră-mea și pe
mama! Ajută-mă să le găsesc și-ți dau toți banii din buzunare,
toate inelele, ceasul și hainele de pe mine...
— În numele lui Allah, nu țipa așa! îmi șopti bătrânul,
apăsându-mă peste gură, cu palma lui jilavă.
Apoi, ridicându-mă, adăugă:
— Vino cu mine!
Îl urmai. Abia atunci băgai de seamă că pe braț, ducea
un coș cu rahat, cu care de bună seamă își câștiga pâinea.
Merserăm mai bine de-o jumătate de ceas. El tăcea;
eram cu desăvârșire pierdut. Niciodată, până în seara
aceea, nu mă bălăcisem printr-atât noroi, niciodată nu-mi
mai fusese dat să văd mahalalele atât de murdare, nici o
sărăcie atât de cumplită. În sfârșit, el mă trase într-un
fel de magherniță, unde nu erau decât o saltea și un urcior
cu apă, ambele pe pământul gol. Atâta tot.
— Acum spune-mi ce-i cu tine! îmi zise el, lăsându-și
panerul și așezându-se turcește pe marginea saltelei.
În mai puțin de un ceas, îi povestii toată istoria mea,
pe scurt, dar toată, fără să-i ascund nimic, începând de
când eram lângă mama, până când am fugit de pe corabie.
El mă ascultă, fără să scoată un cuvânt. În sfârșit, se
ridică în picioare:
— Culcă-te colo, îmi zise, arătându-mi salteaua. Asta-i
tot ce-ți pot spune în astă-seară.
Rămasei mirat, dar pe de-a-ntregul încredințat că mă
va ajuta să-mi regăsesc ființele dragi pe care le căutam.
Căzui ca un buștean și adormii privindu-l pe binefăcă-
torul meu, care înlemnise într-un colț, cu ochii ațintiți
asupra mea.
A doua zi mă deșteptai de cu noapte:
— Trebuie să plecăm...
— Ca să căutăm pe Chira? întrebai grăbit.
— Nu, copile, nu ca s-o căutăm pe Chira, dar pentru ca
să nu ne mai întâlnim niciodată, caci aurul tău e piază-
rea. Sculele și hainele tale sunt purtătoare de nenoroc.
Allah să te aibă în paza lui!
Și după ce încuie ușa, mă lăsă afară, depărtându-se cu
panerul său de rahat.
Bătrânul acesta, împreună cu ceaușul, barcagiul și stă-
pânul calului luat cu chirie, au fost singurii patru inși,
singurele ființe cinstite, cum multă vreme n-aveam să
mai întâlnesc, iar această primă zi de libertate a fost singura
la amintirea căreia putui să-mi mai dezmorțesc inima.
Cel dintâi pas pe care-l făcui din clipa aceasta mă duse
de-a dreptul în prăpastie.
Părăsit într-un chip atât de crud, uluiala mea a fost
așa de mare încât — crezând că bătrânul e nebun — n-avui
măcar putere să plâng, să deznădăjduiesc. Nu-mi venea
să cred într-atâta răutate. Primul meu gând a fost să plec
cât mai curând în căutarea unor oameni cu inima mai
bună. Viața m-aștepta la o cotitură, ca să mă servească de
minune.
Nu-mi dau seama prin ce ciudățenie copilărească îmi
vârâsem în cap ideea fixă că maică-mea continua și acum
să-și îngrijească ochiul în vreun spital din Stambul. Cu
ea, îmi spuneam, trebuie să-mi încep cercetările. Cu gândul
acesta înrădăcinat în creier, o pornii, întrebând pe trecători
cam în ce parte era mijlocul orașului. Toți mă îndreptară
spre Pera, unde ajunsei cu vreun ceas înainte de amiază.
Mi-era foame de nu mai puteam să mă țin pe picioare.
Căutai ceva de mâncare într-o uliță laterală, de unde venea
miros de friptură de oaie. Lângă colț, înaintea unei
prăvălioare, un om făcea vânt deasupra unui grătar, pe
care se frigeau o mulțime de frigărui. Cu un piept arămiu
și păros, negustorul își întorcea marfa, se învârtea într-un
picior, își da ochii peste cap și striga cât putea:
— Kebap! Kebap!
Intrai în prăvălia deșartă și cerui pâine și kebap. La o
masă murdară de lemn, înghiții aproape pe nemestecate o
jumătate de pâine, trei frigărui și băui apă. Apoi, scoțând
un pumn de bani de aur, argint și aramă, îi întinsei să ia
ce-i datoram:
— Ia-ți cât costă mâncarea, îi spusei.
Negustorul tresări, mă ținti cu ochii, privi pe furiș
spre ușă și luă, cu îndrăzneală, o liră de aur, pe care o
strecură iute în chimir. Pe când ieșeam, mă gândeam:
“Una din două: sau o masă costă cu mult mai scump decât
chiria unui cal pe-o zi întreagă, sau că tâlharului acestuia
puțin îi păsa că “puternicul meu tată“ ar putea să-i reteze
capul!”
Nerăbdător să dau cât mai curând de un om cumsecade,
care să mă ajute din inimă în planul meu, mă îndreptai
spre cea mai mare cafenea ce-mi ieși înainte în piața
aceea. Mă gândeam: “E mai cuminte să mă adresez celor
mari și nobili: ei n-au nevoie să mă fure și nici nu li-e
teamă de găteala și de aurul meu.”
Judecata mea a fost exactă. Mă îndreptai mai întâi
spre un văcsuitor, cum vedeam că făceau și alți oameni cu
ghetele murdare ca ale mele.
De data asta însă fusei mai dibaci: trăsei cu ochiul la
cât plăteau alți inși văcsuitorului, și-i dădui și eu cât mai
puțin — un metelic. Apoi, curat oglindă, intrai în cafenea.
Mă zăpăci zgomotul asurzitor al glasurilor, zarurilor
și pieselor de table. La mese, aproape n-aveai loc, toți
jucau câte ceva. În adevăr, aici nu era decât lume bună,
mărimi, civili și militari. Mă strecurai printre mese. Nimeni
nu mă luă în seamă și nu păru mirat de bogăția de
pe mine, nici chiar chelnerii.
“ Cât e de plăcut să ai de-a face cu oameni bine crescuți!
mă gândii. Aici te simți mai la locul tău decât printre
calici.”
Mă așezai pe-un scaun, lângă doi jucători de șah, și
poruncii o cafea cu caimac și-o narghilea. Din nou căutai
să-mi dau seama cum plăteau ceilalți consumatori. Și care
nu-mi fu mirarea când văzui că pentru un bănuț de argint,
un cerec, puteai să bei zece cafele și să fumezi tot atâtea
narghilele, cu bacșiș cu tot.
Cercetai chipurile celor doi jucători, vecinii mei, un
ofițer și un civil, amândoi încă tineri, cu totul adânciți în
jocul lor. Ei îl fixau cu atâta atenție, încât pe mine mă
apucă durerea de cap. Îmi părură simpatici, mai ales figura
cam bosumflată a ofițerului lângă care ședeam. Vorbeau
rar, într-o turcească aleasă, ceea ce îmi plăcea cu
deosebire, dar mă și înfiora, căci și Nazim-Efendi vorbea
tot pe-atât de distins. Uniforma ofițerului însă îmi inspiră
încredere.
“Acesta trebuie să fie un viteaz”, gândii, privindu-i
pieptul plin de decorații.
— Mă iertați, domnule, nu știți dumneavoastră...
Fără să mă privească, îmi făcu semn cu degetul să tac.
Neizbânda asta, pricinuită de un gest atât de familiar,
nu mă descurajă și după câteva clipe mă aplecai din nou
să-l întreb, însă n-apucai să deschid gura, că el mă opri cu
același semn de deget, iar cu mâna cealaltă înaintă o piesă.
Atunci, îndrăzneț, nu mă lăsai:
— Mă iertați, domnule, nu știți dumneavoastră unde
se îngrijesc oamenii care au ochii plesniți?
— Cine are ochii plesniți? zbieră acesta, aruncându-mi
o privire care mă înspăimântă.
— Apăi... mama! bâigui eu.
— Mă-ta-i chioară? Și cine i-a scos ochii? făcu el,
măsurându-mă din creștet până-n tălpi.
— Nu pe-amândoi, zisei timid, unul singur.
— Unde? Când? Cum?
— Tata, bătând-o... la Brăila, în România... Acum doi
ani.
Ofițerul păru că-și iese din fire. Se întoarse spre prietenul
său și repetă disprețuitor fraza mea:
— O femeie bătută în România acum doi ani, cu un
ochi scos, și pe care o caută acum prin Constantinopol!
Tu înțelegi ceva, din asta, Mustafa?
— Cum nu? înțeleg! făcu celălalt, lucrul acesta trebuie
cercetat mai de aproape, dar nu aici! Și mângâindu-mă
pe obraz, adăugă: Deocamdată ar trebui să îngrijim
copilul ăsta; hai să ieșim!
Afară, el chemă o birjă în care ne urcarăm toți trei.
Am urmat șase luni de dulci nădejdi și de decepții crude,
de libertate relativă și de viață îmbelșugată, după acest al
doilea și ultim contact cu generozitatea lumii bune, care
vorbește într-o limbă aleasă.
Scoborând la ușa lui Mustafa-bei, ofițerul se despărți
de prietenul său. Omul acesta, pe care nu aveam să-l mai
văd decât peste câțiva ani, în împrejurări de care voi vorbi,
îmi aruncă o privire severă și plină de dispreț. Îl luai
drept un om rău și în avântul meu copilăresc îi spusei
beiului:
— E cam mândru, prietenul dumitale...
— Da, e cam mândru, dar e un om bun. (Mai vorbea de
bunătate și Mustafa-bei!)
Locuința lui era o vilă uriașă, așezată în partea de
miazăzi a orașului. Parcul nesfârșit, care-o împrejmuia,
scobora până la Bosfor. Casa era tăcută, plină de bogății
și de slugi care se strecurau ca niște umbre, muți ca mormintele.
Însă aerul prietenos care umple orice locuință orientală mă făcu
încrezător. Deosebita delicatețe a beiului a contribuit mult la
aceasta. Nu avea nimic din vicleșugul lui Nazim. Fu încântător,
cuviincios, familiar, tot timpul cât dură și nădejdea mea. N-aș
avea să-i reproșez nimic — nici chiar neputința de a-mi îndeplini
imposibila mea dorință — dacă, din clipa năruirii nădejdiilor mele,
s-ar fi mulțumit să mă dea afară. Dar, pasiunile orientalilor
sunt atât de tiranice, încât pervertesc și inimile cele
mai generoase și le împing —pe unele prin viclenie, pe altele
prin violență— la aceleași mișelii.
Mustafa-bei mi-a înțeles povestea cu mult mai bine
decât mulți alții de-atunci încoace. Sunt încredințat că
omul acesta a fost sincer mișcat de ea, căci nu de puține
ori ochii i se umplură de lacrimi în timpul istorisirii mele.
Îmi făgădui că va face pentru mine tot ce-i va fi cu
putință.
— Dacă mama ta e în Constantinopol, îmi spuse el
mângâindu-mi mâinile, voi cerceta spitale și la poliție.
Cât privește pe Chira, voi trimite codoașele cele mai rafinate
și viclene ca vulpea, să cerceteze până și haremurile cele
mai bine păzite. Dacă dăm de ea, pun capul că o scoatem.
Cu bani poți obține tot ce vrei în Turcia.
După asta îmi arătă odaia mea și mă dădu în seamă
unui servitor, care trebuia să îngrijească de mine. Bijuteriile
și hainele de pe mine, care — după spusa lui —
“erau prea bogate și chiar indecente”, fură înlocuite cu
altele mai “demne”. În schimbul tuturor acestor atenții,
mi se ceru un singur lucru: să nu mă mai duc prin marile
cafenele și să nu prea ies atât de des în oraș.
— Asta-i în interesul tău, adăugă el. Nazim nu are să
renunțe atât de lesne la prada lui și, într-o bună zi, te
poți pomeni cu o traistă în cap, legat burduf și îmbarcat
ca un simplu balot de ienibahar.
O asemenea perspectivă mă băgă în toți sperieții. Pe
loc, mă simții legat de el și de această semicaptivitate
care se întredeschidea înaintea adolescenței mele.
Există diferite chipuri prin care să dai pierzării un
suflet pătimaș. Cel mai lesne e să-l iei cu binișorul. Și
cum inima mea pe atunci era plină numai de Chira, Mustafa-
bei nu-mi vorbi decât despre ea.
O făcea cu naturalețe, căci mă iubea sincer, dar dracu’
s-o ia de sinceritate a pătimașilor! De cele mai adeseori
nu este decât un narcotic delicios.
Mustafa-bei a început prin a o introduce pe Chira în
casă, botezând cu numele ei unele obiecte deosebite. Astfel,
aflând că narghilea și brățară, pe românește, sunt
nume feminine, mi-aduse, pe rând, cea mai frumoasă nar-
ghilea pe care am văzut-o vreodată, apoi o brățară de
preț. Pe amândouă era săpat cuvântul Chira, pe care nu
știui să-l citesc. În sfârșit, abia împlinisem o lună de ședere
în casa lui și iată că, într-o zi, pe când eram în parc, el
veni aducând de căpăstru o iapă admirabilă, tânără, vioaie,
capricioasă și neastâmpărată ca și Chira:
— Iată pe cea mai frumoasă Chiralină pe care ți-o pot
oferi, îmi zise el. Ia-o, e a ta!
Și numaidecât mă făcu să încalec și-mi ajută să mă
obișnuiesc cu zburdălniciile ei. Încadrat între el și servitorul
lui, toți trei călări ieșirăm să dăm o raită prin
împrejurimile pitorești ce se întindeau în partea de
miazănoapte a vilei.
Un lucru trebuie să recunosc înainte de toate: nicicând,
în această epocă de tristă îmbelșugare, desfătările n-au
izbutit să mă facă să uit, trei zile de-a rândul, dezastrul
copilăriei. Nu-i mai puțin drept că biata mea inimă se
lăsa adesea ademenită de desfătări.
Lungile mele ceasuri de lene — hrănite de cuvintele
încurajatoare ale beiului — se scurgeau între narghilea și
frumoasa mea iapă, de care nu mă despărțeam decât ca să
dorm și să mănânc și care, prin particularitățile și
ciudățeniile temperamentului ei mă făcea să cred că ceva
din dragostea Chirei îmi venea prin mijlocirea ei. La rândul
lui, acest nobil animal mi se atașase în așa măsură, că era
în stare să strice grajdul de câte ori, în loc să ies la plimbare,
întârziam cu beiul la table.
În felul acesta, Chira era pretutindeni: în ochii frumoși
ai iepei, în orice lucru pe care-l atingeam, în conversațiile
noastre. Chipul Chirei era pe jumătate în casă.
Cealaltă jumătate a fost adusă de iscoadele puse s-o
caute. Dihăniile acestea — una mai convinsă ca cealaltă
— veneau să mă încredințeze că soră-mea Chira se găsea
în câte zece haremuri deodată.
Sub impresia descrierilor lor, de o izbitoare exactitate,
în amănuntele mișcătoare pe care mi le dădeau asupra
înfățișării cadânelor pe care le zăriseră, inima mea zvâcnea
să-și rupă coardele. Le sorbeam cuvintele cu nevinovăția
unui copil de șase ani, și multora dintre codoașele acestea
le săream de gât, strigând:
— Ea trebuie să fie! E aidoma soră-mii! Încearcă să te
apropii de ea și șoptește-i numele meu: Dragomir! Fă tot
ce poți și cere-i o fotografie! Dar pentru ca să poți vorbi
cadânelor și să capeți o fotografie, trebuiau bani. Iar ca
să închizi ochii curioșilor, să astupi urechile indiscreților,
să deschizi ușile atât de strașnic păzite, trebuiau încă și
mai mulți bani.
În mijlocul odăii, cu mâinile în buzunare, privind iscoditor
și ironic, beiul asculta și zâmbea. Eu îi cădeam la
picioare, îl imploram. Și el împărțea cu dărnicie monede
de aur și de argint, după însemnătatea misiunii.
Apoi, din nou, trecură zile îndelungi de așteptare,
ceasuri triste, goale de orice îndemn de viață. Deznădejdea
mea nu găsea alt refugiu decât sufletul înțelegător al
“Chiralinei” mele. Împreună cu ea și înlănțuit adesea de
gâtu-i mătăsos, mă avântai pe căi fără de sfârșit, în
dimineți radioase sau în apusuri clocotitoare, în uitări de
sine, pline de nostalgii dureroase, de plăceri ucigătoare.
Lângă mine - jignire fără sens - servitorul călare , înarmat
până în dinți, urmărindu-mă pas cu pas și care prin tăcerea
lui vinovată siluia felul ăsta ocolit de a da glas iubirii mele.
În felul acesta trecu vremea din primăvară până-n
toamnă, din mai în septembrie. Apoi nădejdea mă părăsi
deodată.
Fotografiile ce mi se aduseseră nu erau ale Chirei și
numele lui Dragomir, șoptit la urechile nenorocitelor
întemnițate, nu trezi nici un ecou în tainițele întunecate
ale inimilor lor. Nu-mi mai plecai urechea la dulcegăriile
femeilor acestora, și ele au fost date afară.
Dar o nenorocire nu vine niciodată singură. Toate cercetă-
rile făcute ca să dea de urma mamei, prin Constantinopol,
rămaseră tot pe-atât de zadarnice. Mi-o mărturisi
chiar beiul, plictisit de întrebările mele, și pentru ca să-mi
dovedească bunăvoința lui, el chemă chiar pe șeful poliției
turcești — un uriaș cu o înfățișare de călău, cu mustățile
lăsate pe oală și priviri de bandit. Acesta, după ce izbi din
picior, salută și strigă, cu o voce de tunet, care doar că nu
m-a dat peste cap:
— De când e Stambulul, n-a pus picior în el o româncă
cu un ochi plesnit!
Era mai mult decât convingător.
Deznădejdea mă cuprinse de îndată ce orice iluzie se
nărui în mine. Lacrimile îmi curgeau nestăpânite pe mâinile
parfumate ale beiului, pe care îl rugam să mă lase să plec.
El se împotrivi.
— Ce-ai să te faci, dacă ai să te duci de aici? Ba mai ai
și nenorocirea să fii tânăr și frumos, două calități cu care
în Turcia nu izbutești decât dacă ești șiret, și tu n-ai
arma asta. Rămâi deci, aici. La mine ai tot ce-ți trebuie,
mai mult chiar decât nașterea ta ți-ar fi dat dreptul să
nădăjduiești.
Eram nemângâiat. Vorbele lui răsunau ca niște clopote
de înmormântare. Beiul își îndoi bunăvoința față de mine.
Cunoscându-mi patima pentru călărie, îmi comandă un
costum de vânătoare, îmi cumpără o pușcă admirabilă, cu
patul încrustat la Damasc — pe care o și boteză “cumplita
Chira” — și astfel echipat, într-o bună dimineață, întovă-
rășiți de doi servitori, o luarăm pe drumul mare spre
Adrianopol.
— Am să-ți arăt cuprinsurile locuite de cerbi și de
vulturi! îmi spunea beiul. Și ai să vezi că viața e frumoasă
și fără de femei, căci tu nu știi că chiar și cea mai
frumoasă femeie sfârșește totdeauna prin a deveni o târfă.
Ocara aceasta mă izbi ca o lovitură de pumnal și mă
făcu să-l urăsc pe Mustafa-bei. Îmi tăinuii pe cât putui
simțămintele, dar pe loc mi-a venit ideea să fug.
Un prilej minunat nu întârzie să se prezinte. Plecasem
pentru un ocol de vreo cincisprezece zile spre culmile cele
mai apropiate ale Balcanilor și de-a lungul Mariței, pentru
partida de vânătoare pe care beiul era obișnuit s-o
facă în fiece toamnă.
Planul meu era întreit: ori izbuteam să înșel supravegherea
tiranilor mei și să fug, îmbrăcat ca un țăran turc, ori
îmi cumpăram libertatea cu bani. Iar dacă cele două
încercări dădeau greș, nu-mi rămânea (în cazul cel mai
deznădăjduit) decât iuțeala “Chiralinei”, care, după spusa
beiului, era de-o viteză neîntrecută. Pentru ca să mă
încredințez, cerui să-mi dea voie să mă iau la întrecere cu
calul arab al lui Mustafa. Mulțumit că mă vede mai vesel,
acesta primi, îmi dădu trei sute de pași înainte și-mi spuse
că mă va ajunge până la un sat care se zărea la o depărtare
de vreo trei kilometri.
La detunătura pistolului, descărcat de bei, mi-am înfipt
pintenii în coastele “Chiralinei”. Iapa se ridică în două
picioare, își frământă zăbala și porni ca o săgeată. Eu
dădui drumul frâului și mă agățai de șa. Vântul șuiera
atât de tare pe la urechi, încât îmi era cu neputință să
aud goana potrivnicului meu. Nedându-mi seama în ce
măsură eram ajuns din urmă izbeam cât puteam pântecele
animalului. Pământul se învârtea în jurul meu, drumul
alb părea că fuge ca într-o lume de basm.
În curând satul se ivi înaintea mea, apoi îl străbătui
și-l lăsai în urmă, sub privirile înspăimântate ale locuitorilor.
Gâște, găini, rațe, care — spre nenorocul lor —
erau prin mijlocul drumului, fură făcute praf.
La un kilometru dincolo de sat, beiul mă ajunse din
urmă. Puțin după aceea sosiră și servitorii, aducându-mi
pușca, pe care nici nu știam că o pierdusem.
— M-ai bătut! îmi spuse el, strângându-mi mâna. Cere-
mi ce vrei și-ți voi da!
— Ei bine, îi răspunsei, dă-mi un kilometru înainte și
făgăduiește-mi că dacă nu mă ajungi, până la celălalt sat,
nu mă mai cauți!
El păru îndurerat!
— Până într-atâta te-ai scârbit de mine? Ce-ți lipsește?
Femei? Pot să-ți dau oricâte vrei: din haremul meu, sau
fecioare de paisprezece ani. Þinuturile acestea mișună de
femei, de toate felurile, de toate neamurile, și care nu râvnesc
altceva decât să ni se dea ca roabe, fiindcă nu-i nici o
fecioară care să nu-și găsească într-o zi neghiobul ei.
— Mustafa-bei, nu crezi că libertatea e mai scumpă
decât robia și că un “neghiob” care ți-e drag prețuiește
mai mult decât un prinț de care ți-e scârbă?
— E drept asta, răspunse el. Dar ocupă-te mai puțin
de ceea ce e drept... și vezi mai bine ceea ce e bun. Noi
suntem stăpânii tuturor locurilor acestora, cu dobitoace
cu tot. De ce n-am gusta din ceea ce ni se oferă atât de
dobitocește poftelor noastre?
În clipa aceasta ochii mi se deschiseră pe deplin înțelegă-
tori asupra vieții. În adevăr, în cinismul lui, beiul
avea dreptate: totul se pleca “dobitocește” sub puterea sa.
Nu era dator nici măcar o mulțumire.
Pe pământul turcesc, ca și pe cel bulgăresc, musulmanul
și creștinul, de la sărac la bogat, nu erau decât niște robi
ascultători, și dacă fecioarele se ascundeau la sosirea
noastră, părinții lor, pentru a obține bunăvoința stăpânului,
nu cerșeau decât îngăduința de a le jertfi, cu aceeași
ușurință cu care ne ofereau patul cel mai bun și oaia cea
mai grasă.
Spectacolul acesta mă făcu să râvnesc cu atât mai mult
libertatea. Mă simțeam vinovat de belșugul în care trăiam.
În sufletul meu tânăr încolți trebuința de a-mi căuta o
meserie independentă, care să-mi îngăduie să-mi câștig
pâinea cinstit. De atunci începu să nu mă mai preocupe
nimic altceva decât grija de a fugi. Însă prilejul acesta
întârzia să se arate, și orice sfârșit de zi mă găsea tot atât
de deznădăjduit cum fusesem în ajun.
Eram din ce în ce mai bine păzit. Ziua, în timpul lungilor
și obositoarelor goane ale vânătoarei, eram neîntrerupt
alături de bei sau vegheat de doi servitori. Noaptea
dormeam în odaia tristului meu protector, fără speranță
de scăpare. Astfel, cel dintâi dintre cele trei mijloace de
fugă se mistui. Al doilea, de a-mi cumpăra cu bani libertatea,
căzu și el. Iată cum: Într-o zi, pe când ploua cu găleata
și în vreme ce beiul juca șah cu gazda, eu începusem
o partidă de table cu servitorul meu. Eram singuri.
Pentru a-mi ajunge ținta, devenii duios, sentimental și
îl lăsai să înțeleagă dorința mea de fugă. El făcu pe surdul.
Atunci i-am făgăduit banii și bijuteriile pe care le aveam.
M-a refuzat.
— Cum, Ahmed? Se zice că în Turcia cumperi orice
poftești cu aur!
— Da, cumperi... îmi șopti el, dar cel care vinde trebuie
să ia atâta aur, încât să-și poată răscumpăra viața,
la rândul său... iar tu nu ai bani de-ajuns.
Nu-mi mai rămânea decât să-mi pun viața în joc, într-o
fugă disperată. Știam că pot fi ucis ca un câine, și, cu
toate acestea, n-am șovăit o clipă.
Ne găseam într-o regiune muntoasă, împădurită, foarte
prielnică țelului mele. A doua zi, dis-de-dimineață, începurăm
să urcăm un drum greu, printre brazi, întovărășit de
cinci călăreți, care trebuiau să organizeze o goană.
Pentru a nu da timp servitorului să-i spună stăpânului
său ceea ce-i propusesem cu o zi înainte, m-am hotărât
să-mi încerc norocul, de cum s-o ivi prilejul, și acesta se
prezentă cum nici nu-l așteptam.
Vânătorii poposiră la marginea unei poieni întinse, în
mijlocul căreia dormea un mic lac străbătut de un torent.
— Aici e adăpătoarea ciutelor! spuse liniștită călăuza.
Și plecă cu cei patru oameni ai săi. Ambii servitori
fură așezați în două locuri strategice, cu porunca să tragă
când vor trebui să cârmească vânatul spre pușca beiului.
Astfel împrăștiați, simțeam că libertatea mea se apropie,
căci era cu mult mai lesne să scapi de un singur om,
decât de toată ceata. Stăteam la pândă îndărătul unei
stânci; priveliștea cuprindea partea pe unde trebuia să
ne cadă vânatul gonit.
— Tu să nu tragi decât dacă mi-o scăpa mie lighioana,
ori dacă ți-o trece pe sub nas, îmi spuse Mustafa-bei, căci
“cumplita Chiră“ nu-i prea de demult în mâna ta!
În adevăr, eu nu știam să ochesc.
Trecuse cam vreun ceas, când răbufni un foc de pușcă,
apoi două sau trei. Beiul, cu pușca gata, scruta împrejurimile,
și deodată, ca și cum ar fi răsărit din pământ, un
cerb apăru drept pe cărare, dar după o clipă pieri spre
dreapta, unde se ținea Ahmed.
— Nu ne scapă! răcni beiul. Fug să-l iau din coastă!
Rămâi aici și aține-i trecerea ca să-l abați îndărăt!
— Ba rămâi tu, na! Þine pușca! am strigat în urmă-i,
când l-am văzut depărtându-se în galop.
Aruncând pușca și tolba, o luai de-a dreptul spre vale,
părăsii drumul și mă afundai în brădet, iar când dădui
de-un drum neted, îmi repezii iapa într-o goană vijelioasă.
De fuga aceasta atârna libertatea sau moartea mea:
— Scumpă Chira, vino-mi în ajutor!
Trebuie să fi făcut cel puțin vreo cinci leghe de la locul
de vânătoare, când — în lumina duioasă de toamnă —
m-am oprit într-o dumbravă de pe malurile Mariței. Îmi
lăsai iapa să pască și să se odihnească. Zdrobit de oboseală
și zăpăcit de fericire, mă lungii pe pătura mea. Cu toate
acestea, mă încercau fiorii morții: în fuga mea fusesem
văzut de locuitorii satelor și tăietorii de prin păduri. Și
mă întrebam mereu: “Am scăpat sau nu?”
Înaintea ochilor mei, pământul se întindea necuprins
și frumos, iar eu nu-mi dădeam seama dacă eram liber să
mă ridic și să plec de capul meu. Umbra unei mâini
nevăzute mă amenința — ea mă putea înhăța în orice
clipă și să mă rețină. Somnul mă scoase din încurcătură.
Pleoapele mi se închiseră, grele. La deșteptare, mă simții
mai puțin încurcat, căci lângă mine, șezând turcește,
Mustafa-bei veghea asupra fericirii mele. În timp ce eu
mă frecam la ochi, ca pentru a goni un vis urât, el îmi
spuse, arătându-mi o geantă din piele de căprioară:
— Uite, Dragomire, ți-am adus de mâncare... Trebuie
să-ți fie foame!
Iar pe când ne înapoiam în trapul cailor, adăugă:
— Așa, hai? Ești în stare să-mi faci și pocinoage de
astea? Dar tu nu știi că chiar și Dumnezeu se lipsește de
lucrul pe care turcul pune mâna?
În câteva zile după aceea, întorcându-ne la Constantinopol,
cea dintâi grijă a beiului a fost să spună celor doi servitori,
chiar în fața mea:
— De două ori pe săptămână veți însoți pe domnul
Dragomir la plimbare, călări, timp de un ceas, mergând
numai la trap, și veți răspunde de el cu capetele voastre.
Vă poruncesc să trageți în burta iepei lui, la cea dintâi
încercare de fugă! Apoi se întoarse spre mine: Și chiar
acasă nu mai ai voie să umbli, decât prin apartamentul
tău!
“Servitorii” însă n-avură când să îndeplinească aceste
gingașe porunci, căci chiar în ziua aceea mă îmbolnăvii și
căzui la pat. Vreme de o săptămână, zăcui fără cunoștință,
pradă frigurilor și aiurărilor.
Când mi-am venit în fire, odaia mea era prefăcută într-
o vastă infirmerie. Doi medici vegheau pe rând la
căpătâiul meu. Mustafa-bei era aproape nebun.
Uitându-și rangul, el se frământa la picioarele mele,
cerându-și iertare.
— Mă lași să plec? l-am întrebat.
— Dar asta nu se poate, suflețelule! Cere-mi tot ce
vrei, dar nu să pleci!
— Atunci mai bine să mor! i-am zis întorcându-mă cu
fața la perete.
Da, voiam să mor. Dar nu mori când ți-e voia. Trei
săptămâni mai târziu părăseam patul, ca să intru într-o
lungă convalescență, când, timp de o lună, nu ieșeam dintr-
o criză furioasă de nervi, decât ca să cad într-o năuceală
completă.
Toate darurile pe care mi le aducea beiul le călcam în
picioare, le sfâșiam. Frumoasa mea narghilea o izbii de
gratiile ferestrei, iar brățara o făcui bucățele. Chiar și
numai apariția asupritorului meu în odaie mă făcea să-mi
sfâșii hainele de pe mine.
În vremea asta, o întâmplare duioasă, nevinovată și
neașteptată veni să pună puțină rânduială în organismul meu
dezechilibrat.
Începuse iarna. Iarna blândă și senzuală a Bosforului.
Singur, de dimineața până seara, tot ce puteam face era
să privesc în parc prin cele trei mari ferestre ale apartamentului.
Pentru a mai însufleți acest colț pustiu al parcului,
aruncam păsărilor resturile meselor mele: pâine, fructe,
carne.În curând, o sumedenie de vrăbii și chiar de ciori începură
să se apropie, pe furiș, și să ciugulească sub ochii
mei. Într-o zi, spre marea mea mirare, un câine ciobănesc
apăru printre arbori. El se opri departe de ferestre, adulmecă
aerul și auzind că-l chem, își vârî coada între picioare
și se îndepărtă cu un aer trist. “Și acesta trebuie să fi gustat
din bunătatea oamenilor!” mă gândii.
În zilele următoare reveni și se apropie ceva mai mult.
Mă ascunsei, ca să nu-l sperii, și i-am aruncat trei sferturi
din îmbelșugata mea masă. Încetul cu încetul, în sfârșit,
ne împrietenirăm. La mângâierile mele, începu să dea
din coadă și plecă, lăsându-mă să înțeleg că trebuia să mă
muțumesc cu atât în ziua aceea. Îi dădeam dreptate, căci,
cumințit de propriile mele pățanii, eram eu însumi hotărât
să fiu mai cu luare-aminte în alegerea prieteniilor mele,
dacă Cerul s-ar fi îndurat să mă ajute să-mi redobândesc
într-o zi libertatea.
Câinele acesta avea un suflet deosebit. Cu toate că era
mort de foame, mânca cu delicatețe și se ferea să-și ia
îmbucătura de-a dreptul de pe pământ, mesteca încet și
nu rodea niciodată oasele. Neîndoios, o mare durere trebuie
să-i fi apăsat inima... De ce, de pildă, nu se lăsa să
fie hrănit de oamenii miloși?
Se știe că la Constantinopol fiecare musulman are câinii
lui obștești, care îl întovărășesc o dată pe zi la brutărie,
unde fiecare își capătă bucățica lui de pâine. Va fi găsit el
înjositor faptul acesta? Îi plăcea mai bine să bată câmpii,
pentru a găsi o viață mai neatârnată? Sau poate îl scârbea
promiscuitatea abjectă a semenilor săi?
Îl botezai Lupu, nume potrivit purtării lui sălbatice și
demne, și făcui minuni de îndemânare ca să dobândesc
din parte-i un început de prietenie. A fost cât se poate de
zgârcit cu avansurile pe care mi le făcu; dar fiecare dintre
noi își are viața lui, durerile și propria lui filozofie.
Așa că am respectat rezerva, în care se ținea. Pentru ca
să-i dovedesc că-l înțelegeam, nu-i mai aruncam carnea
de-a dreptul pe pământ, ci i-o înveleam în hârtie.
Fără îndoială că a băgat de seamă aceasta, căci, pentru
întâia oară, se hotărî să se așeze pe picioarele dindărăt și
să mă privească în față, destul de departe totuși pentru a
nu putea fi ajuns de vreun băț.
Lupu era bun, un corcitură castanie ,dar destul de vânjoasă.
Cât despre starea lui de curățenie, de! Fiecare face ce
poate când o duce greu. Ochii lui mari, negri, clipeau trist,
asupra durerilor vieții silindu-se — fără nici o îndoială —
să le vadă mai bine. Expresia lor mai că nu putea fi definită.
În orice caz, nu erau nici blânzi, nici indulgenți. Cât despre
fruntea lui, era poate de o prea rece seninătate și de un
calm prea încăpățânat.
— Sărmane Lupu! îi vorbeam, întinzând deznădăjduit
mâna printre gratii și cerșindu-i un semn de încredere.
Sărmane Lupu, să fi suferit tu oare atât de mult, încât să
ți se fi împietrit inima? Cred că multe ți-a pătimit pielea
— odinioară — gustând din dragostea celor tari și că poate
vei fi avut și tu cândva frumoasa ta narghilea, brățara
ta, pușca și iapa ta, apoi boala și medicii tăi. Dar, oricum,
tu azi ești liber, pe când eu sunt întemnițat și fără nădejde,
în dosul gratiilor ăstora. Hai, frate Lupule, apropie-te și
lasă-mă să te mângâi!
Nu vreau să spun că în Turcia câinii înțeleg românește,
dar pot să afirm că Lupu al meu — după ce a ascultat
săptămâni întregi plângerile mele deznădăjduite — s-a
apropiat într-o bună zi, cu îndrăzneală, și și-a pus laba în
palma mea. În ziua aceea mi s-a dat cea mai sinceră
strângere de mână din câte am primit în viața mea.
Eram fericit ori, dacă vreți, am simțit din nou binefacerile
bucuriei, care nu încearcă decât inimile nemuritorilor,
oricare ar fi durerea ce le bântuie. M-am ferit pe cât
am putut să-mi destăinui prietenia pe care o legasem cu
Lupu. Pentru ca să nu mă trădeze fără voia lui, l-am
făcut să înțeleagă că atunci când ferestrele erau închise
nu găsea nimic de mâncare. El a înțeles atât de bine lucrul
acesta, că, mai târziu, ori de câte ori le vedea închise,
se întorcea de departe și pleca. De asemenea, în convorbirile
noastre, când ziceam: “Du-te, prietene, hai, du-te
acuma!” el pleca pe dată ce închideam ferestrele, se
îndepărta demn, prietenos, fără să se supere.
Pe Mustafa-bei și pe servitorul lui îi primeam la anumite
ore: pe cel dintâi, ca să mă vadă; pe ceilalți, ca să mă
servească. Din pricina stării mele nervoase, vizitele acestea
erau cât se poate de scurte.
Îndeosebi prezența beiului mă făcea să-mi ies din sărite,
și, de-abia venit, fugea dracului. Apartamentul său era
lângă al meu, dar ne despărțea un mare fumoar. Pentru
mai multă siguranță, mă închideam cu cheia.
Cu bucuria pe care Lupu o aduse în viața mea, îmi
schimbai atitudinea, devenind mai împăciuitor. Beiul îmi
răspunse, încărcându-mă de favoruri. Astfel, îmi îngădui
să mă plimb prin parc, întovărășit, bineînțeles de servitorul
meu. Dar, cu deosebire, două din favorurile pe care mi le
arătă îmi fură funeste și avură înrâuriri incalculabile asupra
restului vieții mele.
Mai întâi, beiul introduse în casă alcoolul, care mi-era
aproape necunoscut și, din nenorocire, băutura asta dulceagă
îmi plăcu peste măsură. Sub stăpânirea beției, creierul
meu pierdu simțul tristei realități, mintea mea luă
câmpii. Găsii o mângâiere în rachiu și rugai să mi se dea
mereu. Beiul îmi dădu cât am vrut și bău și el. Ne îmbătam
zilnic. Umblam — în patru labe — pe covorul largului
fumoar și urlam ca lighioanele. Mai ales el era de nerecu-
noscut. Chipul lui nu mai avea nimic omenesc, și într-o
seară — pe când voia să-mi sfarme între dinți un deget de
la picior — îl izbii peste față cu un vătrai de sobă. El
stătu liniștit, la pământ, lăsă să i se prelingă sângele spre
gură, și își linse buzele. Atunci, de scârbă, îl scuipai în
obraz. El se linse din nou.
Zilele care urmau acestor desfrâuri îmi erau de nesuferit.
Ședeam în pat până la amiază, văitându-mă. Capul
îmi părea de plumb, aveam chipul palid și tremuram din
tot corpul. Lumina zilei îmi făcea rău. Mustafa-bei trăgea
draperiile grele ale ferestrelor. Și de îndată ce camera se
lumina de nenumărate lumânări și se îmbălsăma de mirt,
nebuniile începeau și mai îndârjite.
Într-o noapte pe când eram năucit de beție, patru fete
cu tamburine și castaniete năvăliră în fumoar și începură
un joc amețitor. Inima îmi tresări de plăcere! Ai fi jurat
că sunt patru Chire gătite ca niște domnițe orientale, cu
chipurile abia ascunse de văluri.Sării de la locul meu
răsturnându-mi cafeaua, păhăruțul cu lichior și narghileaua
și mă aruncai la picioarele lor. Lungit în mijlocul camerei,
cu ochii închiși, simții îndelung, foarte îndelung, fâșâitul
rochiilor lor și multe parfumuri necunoscute și puternice
îmi loviră narile, apoi...
Apoi, îmi pierdui cunoștința...
Când mă deșteptai, eram în pat și nu-mi venea să-mi
cred ochilor, simțurilor, respingătoarea realitate. Patru
târfe din cel de pe urmă bordel, bătrâne, zbârcite, scârbos
de goale, mă mângâiau, mă hărțuiau din toate părțile,
acoperindu-mi fața și trupul cu balele lor. Mă zbătui,
țipând după ajutor. Ele mă mângâiau și mai de zor. Atunci
mă smucii din brațele lor, înșfăcai cleștele de la sobă și
sfărâmai totul în odaie, oglinzi, vase, statui, bibelouri,
tot ce mi-a stat în cale.
Înspăimântate, dezgustătoarele prostituate s-au făcut
nevăzute, ducându-se să spună lui Mustafa-bei că eu mă
îndărătniceam să nu recunosc pe cele patru fete de mai
înainte, în aceste “cotoroanțe” cu chip de bufniță.
După noaptea asta de desfrâu, mă închisei douăzeci și
patru de ceasuri în odaia mea, nemaiprimind pe nimeni.
Mâncarea îmi făcea greață. O azvârlii lui Lupu, căruia îi
mărturisii decăderea mea.
În sfârșit, scârbit până în măruntaie de josnicia în care
beiul voia să mă cufunde, am hotărât să mă spânzur și
chemai pe stăpânul meu pentru a-i spune că — dacă nu
consimte să-mi dea drumul — îmi pun planul în executare
prin orice mijloace aș găsi. Mi se răspunse că beiul
plecase într-o călătorie de zece zile. Vestea aceasta a fost
o nouă surpriză pentru mine și o mare ușurare. Ideea
fugii mi se înfipse iar în minte.
Eram în martie. A doua zi, după plecarea beiului, mă
plimbam prin parc, întovărășit de slugă, când deodată o
întrebare îmi trăsni în minte: “Pe unde intră câinele în
parc?” Parcul era doar împrejmuit de ziduri vechi și cu
neputință de escaladat, iar poarta cea mare, din față, sta
veșnic zăvorâtă. Trebuia doar să fie vreo spărtură pe undeva.
Începui să cercetez cu băgare de seamă și, în adevăr,
ținându-mă de-a lungul zidului îmbrăcat în iederă și cătină,
am găsit un loc în care frunzele erau călcate în picioare.
Făcându-mă că am o nevoie oarecare, lăsai însoțitorul pe
cărare și mă strecurai în tufiș și, la temelia zidului, am
descoperit o surpătură proaspătă, care îngăduia ieșirea
spre un câmp pe unde nu trecea nimeni. Îmi intipării
locul în minte: se găsea tocmai în fața ferestrelor mele.
În chiar noaptea aceea, prizonier al blestematei mele
fortărețe, creierul mi se aprinse. Scăparea era acolo, la
două sute de pași de odaia mea. Dar cum să mă strecor
printre gratiile acestea înțepenite în pervazul trainic de stejar?
Mă străduii zadarnic, prin întuneric, până la miezul
nopții. Mă istovii încercând să lărgesc golul dintre gratii,
apoi cu briceagul să scobesc la îmbucătura lor în ramă,
ca să le pot smulge. Silință zadarnică!... Simțeam că
înnebunesc. Afară: lumina lunii, liniște, spațiu, libertate...
Aici: închisoare, desfrâu, tiranie... Întrezăream sosirea beiului
și reînceperea dezmățului cu tot cortegiul lui. Mă simțeam zdrobit.
Odaia mi se părea o cușcă infernală, stăpânită de diavoli. Un fior
de gheață mă furnică pe spate, sudori reci îmi acoperiră
fața, încât mi-am mușcat limba până la sânge.
Ceasul era două. O liniște de mormânt stăpânea toată
casa. Repede adunai hârtii, petece, surcele, le așezai pe
pervazul ferestrei și le dădui foc. Tremurând de spaimă,
priveam spre tocul ferestrei care se mistuia, în timp ce
camera se îneca în fum, iar parcul începea să se lumineze.
Mă apăsam cu amândouă mâinile pe gură ca să nu strig
ajutor. Într-o sforțare deznădăjduită, apucai un vătrai și
smulsei două gratii, care se prăbușiseră înăuntru, împreună
cu bucăți de cărbuni aprinși. Apoi, ca scuturat de
friguri, am adunat ce aveam mai de preț și sării în parc,
începui să alerg, cât puteam de iute, spre zid.
Dar în zăpăceala mea și împiedicat de întuneric, nu
putui să nimeresc surpătura deodată. Cuprins de groază,
începui să alerg la deal și la vale, răscolind ramurile și
însângerându-mi fața și mâinile. În sfârșit, cu un strigăt
de bucurie, dădui de gaura salvatoare și o zbughii afară!...
După vreo două ore, în schimbul câtorva bani grei de
aur, eram pe țărmul Anatoliei și de acolo, în lumina zorilor,
contemplam culmea din dreapta Perei, unde flăcări uriașe
se înălțau, răzbunătoare, spre ceruri! Un foc mai
mult în Constantinopolul acesta mistuit de-atâtea focuri...
În seara acelei zilei de eliberatoare, o carâtă mă lăsă la
ușa unui han dintr-un sătuc turcesc. Două seri mai târziu
mă culcam în Smirna, iar după opt zile fumam cu poftă o
narghilea pe terasa unei mari cafenele din Beirut.
Dar cu asta nu s-a sfârșit ...

Acum mă credeam în stare să deslușesc limpede viața
și să nu mă las înșelat. Aveam șaisprezece ani și oarecare
experiență. Experiența aceasta a mea împărțea lumea în
două categorii: întâi veneau ființele blânde și iubitoare,
cum erau Chira și mama, apoi sălbaticii de teapa tatălui
meu și, în sfârșit, mărinimoșii de felul lui Mustafa-bei.
Trebuia deci să iau aminte.
Și chiar de pe terasa de unde mă aflam, începui pe loc
să mă feresc de vreun jucător de șah cu trăsături simpatice.
Mă gândeam la sărmanul Lupu, care se codise atâta
vreme până să se lase mângâiat de mine. Făcui la fel,
îndepărtându-mă întotdeauna de mâinile care se întindeau
să mângâie obrajii mei de adolescent.
Dar, vai! Mă păzii atât de bine că, fără să-mi dau seama,
mă apropiai de altă prăpastie, căci viața nu se cuprindea
toată în cele trei categorii ale mele.
Închiriasem o cameră, chiar deasupra frumoasei terase
a lui “Grand Concert-Variétés”, din unica piață publică
din Beirut. De dimineață până seara, cafeneaua gemea de
lumea cea mai împestrițată, dar, afară de eleganții băș-
tinași, de care mă feream, ceea ce făcea farmecul acestui
local era trupa de artiști străini, angajați la varieteu.
Bărbați și femei, tineri și bătrâni, frumoși și urâți, ei
erau cu toții oameni de viață. Pretutindeni n-auzeai decât
glume molipsitoare, râsete de voioșie. Pentru fiecare
dintre obișnuiții cafenelei ei aveau câte-o vorbă bună,
și fiecare era mulțumit. Cum și eu făceam parte dintre o
bișnuiți, mulțumirea generală dădu și peste mine și mă
nimeri de minune!
Artiștii aceștea erau italieni, greci și francezi. Locuiau
în același hotel cu mine. Pe un coridor strâmt, în fața
odăii mele, ședea o tânără pereche de greci, care cântau
foarte bine. Bărbatul nu-mi plăcea, dar femeia... s-o sorbi
într-un pahar de apă! Eu o sorbeam din ochi de dragă,
dar... în taină. Ori de câte ori ieșeam, nu știu cum se
făcea, că ușa camerei lor era mereu deschisă, iar ea totdeauna
singură și aproape goală în fața oglinzii. Asta mă
făcea să mă rușinez din cale afară și închideam ochii cât
puteam, dar... ceva mai tare decât mine, mi-i deschidea.
Și iată că, într-o bună zi, pe când ne încrucișam prin
umbra coridorului, ea mă prinse în brațe, mă sărută apăsat
și spuse:
— Dar știi că e rușinos tinerelul nostru! Trebuie încurajat!
Zăpăcit de întâmplarea asta, îndată ce m-am întors în
odaia mea, mi-am zis: “Ei și!... Ce primejdie poate fi întrun
sărut pe care-l dă o femeie unui tinerel?”
Căci, într-adevăr, acum eram un “tinerel”. Nu o spunea
ea? Și hainele, independența, aperitivele scumpe pe
care le luam o dovedeau îndeajuns. Numai judecata mea
n-o dovedea, căci începusem să-mi pierd capul... Dar cui
îi pasă de judecată?
Într-o după-amiază contemplam de la fereastra mea
furnicarul de oameni din piață, mă gândeam la jocul, la
vocea, la gesturile actriței, amintindu-mi cu durere ingenu-
itățile Chirei, când, deodată, ușa se deschise, și cântăreața
intră. Mă prinse frica.
— Nu te teme de nimic, micuțule: el e jos, prins într-un
joc mare...
Mi s-a aruncat de gât. Am protestat:
— Nu vreau să stați aici.
— Cum? Mă gonești? Și eu care te iubesc și care credeam
că și tu mă iubești! șopti ea duioasă, sărutându-mă.
Ședeam pe pat alături de ea și zău, nu mă simțeam rău
deloc. Apoi, nu știu cum a făcut, dar tot mângâindu-mă,
deschise ușa și apucă repede o tavă pe care erau o sticlă de
vin străin și prăjituri. Îmi plăcură nespus. Ea porunci
altele. Nu m-am dat bătut, nici de data asta, mai din
lăcomie, mai pentru a face pe grozavul. Și ce mai îmbrăți-
șări! Ce sărutări!
Dar am băgat de seamă că grecoaica prea mă pipăie și
mă rușinai.
— Știi ce, puișorule? îmi zise ea. Nu ești bun de nimic!
La vârsta ta!
Și ca să nu mă supăr schimbă vorba:
— Ești supus musulman?
— Nu știu...
— Ce acte ai?
— N-am nici un act.
— Cum, călătorești prin Turcia, fără hârtii? Dar asta-i
cât se poate de imprudent, dragul meu: ai putea fi arestat!
Mă îngrozii. Dacă mi-ar fi spus cineva că poliția lui
Mustafa-bei e la ușă, nu m-aș fi înspăimântat mai tare.
O rugai să nu spună nimănui. Ea îmi făgădui sprijinul
ei. Iar protecție! Ce blestem! Oare nu e chip să trăiești
nicăieri pe lumea asta fără să fii protejat?
Pe loc mă cuprinseră tot felul de gânduri negre. Ea îmi
mângâie degetele:
— Ce frumoase inele ai!... Nu-mi dai și mie unul?
Firește, n-am putut refuza un inel... protectoarei mele.
Viața mi se întunecă. Nici cincisprezece zile nu trecuseră
de când trăiam în libertate. Și iată că o mână invizibilă
care parcă se întindea de la Constantinopol până la
Beirut, îmi primejduia din nou viața. Dar o mână foarte
vizibilă și mult mai apropiată îmi întinse, în chiar seara
acelei întâlniri, o socoteală de vinuri străine și prăjituri
care egala prețul întreținerii mele pe o lună întreagă.
Plătind nota, mi-am zis:
“Asta și cu inelul mă fac să înțeleg că libertatea mea e
bolnavă rău”.
După câteva zile, am aflat cât era de bolnavă.
Nedespărțiți la aperitiv, cântăreața și bărbatul ei
deveniră curând comesenii și chiar întreținuții mei. Într-o
zi, pe când jucam o partidă de table, un ofițer de poliție se
apropie și-mi spuse:
— Dumneavoastră locuiți aici, domnule?
— Da, domnule! șoptii, gata să leșin.
— Fiți așa de bun și treceți mâine dimineață pe la
poliție să vizeze hârtiile!
Și, salutând prietenos pe tovarășii mei, plecă. Am simțit
că mă prăbușesc într-o prăpastie.
— Nu face nimic! îmi spuse cântăreața. Bărbatul meu
se va duce chiar acum să-l roage pe polițai să te lase în
pace. Sunt prieteni buni!
Cu câtă căldură le-am mulțumit!
În adevăr, nimeni nu mai veni să mă supere. Chiar în
ziua aceea mă frământai să găsesc un mijloc de a le arăta
recunoștința mea, altfel de cât prin mesele ce le ofeream.
Prilejul mi-l dădu bărbatul însuși:
— N-am noroc la joc, prietene! îmi spuse el, aprins la
față. N-ai putea să mă împrumuți cu două lire?
— Cum nu!
A doua zi a fost atât de nenorocos și-mi mai ceru două
lire. A treia zi, tot pe atât. După vreo săptămână, ghinionul
lui îmi dădu de gândit, căci, dacă urma tot astfel,
banii nu-mi ajungeau nici trei luni.
În aceeași seară, am luat drumul Damascului în
tovărășia a doi mari negustori de covoare.
Zdruncinat în colțul harabalei, mă gândeam la ciudă-
țeniile vieții: “De-acum trebuie să fiu cu băgare de seamă
și față de femeile care au obiceiul să te sărute pe întunecimea
coridoarelor!”
Damascul a fost pentru mine cu adevărat “un drum al
Damascului”. Acolo, viața mea se schimbă cu totul.
Ai crede că asupra acestui oraș Dumnezeu a cernut
praful din cele patru colțuri ale lumii. Ajungând aici,
crezui că-mi dau sufletul.
Mă îmbrăcasem cu un costum sărăcăcios de orășean
grec, pentru a trece mai nebăgat în seamă. Celelalte lucruri
le duceam la subsuoară, învelite într-o basma, iar
bijuteriile și banii mi-i ascunsesem în chimir, pe care-l
încinsesem chiar pe piele. Astfel deghizat, mă simțeam la
adăpost de orice “protecție” nedorită. Mă strecuram pe
străduțele care străbăteau, ca niște hrube, casele mahala-
lei Cadem, căutând vreo odaie mai ieftină. Un hangiu grec
îmi spuse că,dacă vreau ceva ieftin, trebuie să dorm cu
încă cineva în odaie. Am primit.
Când am intrat să văd camera și să-mi las legătura,
întrebai cine va ocupa patul celălalt.
— Tot unul ca tine! îmi răspunse el, morocănos.
Eram foarte tulburat. Þara mea, Chira, mama se scufundau
într-o depărtare neguroasă, pe veci dispărute pentru
mine. Iar eu, pe veci smuls din cuibul meu drag, ce
căutam în orașul acesta sinistru? Cum puteam eu nădăjdui
să mai dau de soră-mea? Și ce-am să pot face, ca să-mi
câștig pâinea de toate zilele, când voi isprăvi banii?
Afară de asta, n-aveam nici un act. Și iată ce era mai
grav. Puteam fi arestat oricând. Cine m-ar fi scos din
închisoare?
În curtea hanului, în jurul unui havuz împodobit cu
flori, o mulțime de pierde-vară ședeau tolăniți, flecăreau,
fumau și beau un rachiu lăptos. Toți păreau fericiți. Oamenii
aceștia erau la ei acasă. Se cunoșteau, se ajutau
între ei, aveau dureri și bucurii comune. Dar eu? Ce eram
eu pentru ei? Un necunoscut. Cine intră în odaia în care
zace un necunoscut ( de boală sau de inimă rea), ca să-l
întrebe ce-l doare sau ce-ar pofti?
Instinctiv, dusei mâna la chimir, unde îmi aveam banii,
singurii mei prieteni! Dar aurul e un prieten care te
părăsește, fără să-i pese, te trădează cât ai clipi din ochi,
iar eu nu cunoșteam nici un mijloc prin care să-l fac să
reintre în chimir.
O ființă precum Chira ar fi fost cu totul altceva. Ea nu
m-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Eram nedespărțiți.
Oare să fi fost cu putință să existe vreo altă Chiră pe
lumea asta? Poate! Dar ele își aveau desigur Dragomirii
lor. Pentru ele eu eram un simplu necunoscut, un trecător
pe care-l privești o clipă cu curiozitate și pe care-l uiți tot
atât de ușor.
Ca să mă mângâi, cerui un pahar cu rachiu, apoi altul.
Ceasul prânzului veni. Am gustat ceva și cerui un pahar
cu vin, apoi altul. Și cu inima grea de amărăciune mă
urcai în odaia mea.
Aici, un om ca de vreo treizeci de ani, pe jumătate
dezbrăcat, sta pe marginea patului. Pe masă ardea o lampă.
Două scaune. Paturile, de o curățenie îndoielnică. O oglindă
afumată. Nici urmă de lavoar.
Îi dădui bună seara pe grecește și-mi examinai patul.
— Trebuie să-l depărtezi de perete, îmi vorbi el ca unei
vechi cunoștințe, sunt ploșnițe. Vom lăsa lampa aprinsă
toată noaptea: ploșnițele, ca și bufnițele, se tem de lumină.
— Ploșnițe? făcui eu mirat, căci într-adevăr nu
văzusem în viața mea asemenea gângănii. Ce sunt astea,
ploșnițe?
— Cum? tu nu știi ce sunt ploșnițele? mă întrebă el uimit.
Lasă, ai să afli în noaptea asta... Dar, ia spune-mi,
unde ai dormit până acum de n-ai habar de ele? Eu, dimpotrivă,
nu știu ce-i ăla un pat fără ploșnițe!
— Și fac rău ploșnițele? întrebai, înfricoșat de acest
vrăjmaș.
— Un pic, îmi răspunse el nepăsător.
Eram obosit. Voiam să mă dezbrac și să mă culc, dar o
rușine necunoscută până atunci mă reținu în fața acestui
străin. El înțelese, căci micșoră lumina, iar după ce mă
strecurai în așternut, se sculă și mări flacăra.
— Parc-ai fi o fată mare! adăugă el râzând.
Această glumă îmi dădu un pic de încredere în el, și
noaptea aceea am dormit în pace, strângându-mi chimirul
sub căpătâi.
A doua zi de dimineață nu știam mai mult decât în
ajun ce însemnează o pișcătură de ploșniță, dar tovarășul
meu îmi arătă o pată de sânge pe fața de pernă. Mă îmbrăcai
vesel, fără să mă mai jenez de el.
Din curte răzbăteau frânturi de vorbe și hohote de râs.
Privii pe fereastră: în jurul fântânii, aceeași lume împestrițată
fuma din ciubuce lungi și sorbea zgomotos din
cești cu cafea. Curtea era stropită și măturată. Aerul proaspăt
pătrundea adânc în plămâni, o lumină aurie, misterioasă,
cum numai în Orient strălucește, învăluia lucrurile
și ființele.
M-am luminat pe dată. Drăcușorul cel duios, care dormea
în adâncul sufletului meu, se trezi.
— Nu vrei să luăm o cafea împreună? îl întrebai pe
necunoscut.
— Ba da, cu plăcere.
Jos, trăgând din ciubuce, care fumegau ca niște coșuri,
vorbirăm multe și de toate. El îmi destăinui amarurile
lui: n-avea de lucru, nici bani și era dator vândut. Atunci
i-am destăinuit că și eu aveam un necaz.
— Mi-am pierdut actele. Dacă m-ai ajuta să-mi procur
altele, ți-aș da o liră turcească drept mulțumire.
El se înflăcără:
— Cum nu! Se poate! Cunosc un “scriitor public” care
face așa ceva, dar cere cam scump.
— Cât? întrebai voios.
— Patru lire!
— Le dau!... Și ție, lira făgăduită.
După un ceas, un scrib cu o barbă lungă și albă se jura
— pe ochii lui — înaintea unui funcționar, că mă văzuse
născându-mă la Stambul, în cutare an al Hegirei, că mă
numesc Stavru, și că eram deci raia, supus al sultanului,
“stăpânul nostru”.
Funcționarul ascultă, zâmbind, apoi luă o pană și acoperi
o foaie întreagă cu frumoase slove arabe, semnă,
puse pe bătrân să iscălească și el, aplică sigiliul împărătesc
și-mi înmână prețiosul talisman.
— Trebuie să-i dai un bacșiș, îmi șopti martorul.
Pusei o liră pe masă.
— N-ajunge! făcu bătrânul.
Mai dădui una. De câte ori scoteam câte o liră mă
duceam într-un colț, ca să scotocesc în chimir. Când ieșii,
îmi plătii și martorul, apoi plecai cu tovarășul meu să
hoinărim prin oraș, să mâncăm și să bem.
Seara ne întoarserăm la culcușurile noastre, beți și
veseli. Am adormit buștean, bătându-mi joc de ploșnițe,
dar având grijă să-mi ascund chimirul sub cap.
Când m-am trezit, mă prinse mirarea văzându-mă singur
în odaie. Tovarășul meu de cameră mă părăsise, fără
să-mi spuie un cuvânt. Dar nu numai el plecase, ci și
prietenul meu trădător, aurul, scumpul meu chimir. Mă
trădase fără nici un pic de îndurare, se duseseră amândoi,
lăsându-mă doar cu trei megidii în buzunar și cu blestematul
talisman!
Acum nu mai era cazul să plâng. Era moarte curată...
Și azi simt, aici, deasupra stomacului, nodul, golul
care mi-a pustiit pieptul în dimineața aceea, când doar că
n-am murit.
Mă învârteam năuc, în cămașă și izmene, și mă aple-
cam peste fereastră, fără să-mi dau seama de ce fac. Ca
întotdeauna, în curte fumau aceeași oameni, roată în jurul
fântânii, dar acum parc-ar fi fost niște gropari care
păzeau un sicriu. Voind să cobor scara, mă azvârlii
inconștient în gol! M-am ridicat pe dată, cu fața însângerată
și simțind că mă înăbuș. La sosirea hangiului și clienților săi,
nu putui rosti decât un cuvânt:
— Chi...mirul!
Începură să întrebe toți, din toate părțile. N-am putut îngăima
nimic decât:
— Chimirul!
— Ei bine... ce-i cu chimirul?
— Chimirul!
Îmi turnară apă pe cap, îmi spălară fața de sânge și mă
siliră să beau rachiu.
— Hai, spune acum! răcni hangiul, zgâlțâindu-mă de
umăr.
— Chimirul!
— Să știți, făcu el, că tâlharul care dormea în patul
celălalt i-a șterpelit chimirul, drept mulțumire că l-a îndopat
ieri toată ziua.
Cum nu mă mai astâmpăram la un loc, el mă așeză pe
un scaun. Rămăsei răstignit, cu mâinile atârnând moi de-a
lungul trupului. El încercă să mă mângâie:
— Știu... e o nenorocire... Þi-a furat gologanii... Dar
pentru asta trebuie să te omori? Ce-ai să câștigi atunci?
Câți cereci aveai?
— Chimirul! repetam întruna.
— Ei, na-ți-o bună! Băiatul ăsta nu mai știe să spună
altceva decât “chimirul”.
Și hangiul se urcă în odaia mea și-mi aduse hainele.
— Hai! Îmbracă-te!
Mă lăsai moale ca un paralitic. El mă îmbrăcă din tălpi
până în creștet. Apoi, căutându-mi prin buzunare, scoase
actul de identitate și banii rămași.
— Ia te uită!... Dar, după cât văd, nu ești chiar atât
de sărac! Ai trei megidii... Și te chemi Stavru! Ei bine,
Stavrule, cu banii ăștia nu mori de foame... Ce treabă știi
să faci?
— Chimirul...
— Eiii!... Lua-l-ar dracu de chimir! răcni el, înfuriat.
Și vârându-mi averea în buzunar, plecă, bombănind:
— Ce dracu, doar nu vei fi avut în chimir cu ce cumpăra
o cămilă, că atunci n-ai fi tras la mine!
Aveam în chimir mult mai mult decât trebuia ca să
cumpăr o cămilă. Aveam optzeci și trei de lire turcești, de
aur, nouă inele cu pietre scumpe și ceasul! Și, bogat, cu
toată această avere, trăsesem, totuși, la hanul lui!...
Nu-i deloc adevărat că omul ar fi o creatură care înțelege
rostul vieții. Deșteptăciunea lui nu-i servește la mare lucru.
Că are grai, nu însemnează că nu-i un prost. Dar
acolo unde prostia-i întrece chiar și inconștiența animalelor
e când e vorba să ghicească și să simtă durerile semenilor
săi.
Nu rareori ni se întâmplă să vedem pe drum câte-un
bărbat cu chipul palid și privirile rătăcite, ori câte-o femeie
plângând. Dacă am fi, în adevăr, niște ființe superioare,
ar trebui să oprim pe bărbatul sau pe femeia aceea
și să le oferim pe dată ajutorul nostru. Asta ar fi singura
superioritate pe care aș fi dispus să i-o atribui omului
asupra animalelor! În realitate însă niciodată nu facem
așa ceva...
Au trecut cincizeci de ani de la întâmplarea asta, așa
că nu-mi prea aduc aminte cum m-am sculat de pe scaun
și am ieșit în curtea hanului, nici pe unde am umblat —
cu mintea rătăcită — străbătând orașul. Dar ceea ce știu
e că nici o mână nu s-a pus pe umărul adolescentului
aceluia care, privind în gol, mergea în neștire; nici un
glas, nici un chip omenesc nu s-a oprit să mă întrebe: “Ce
ai?”. În starea aceasta de inconștiență mă pomenii, în
dimineața aceea de aprilie, în păduricea care este locul de
plimbare al locuitorilor Damascului — numită Baptumá.
Mă dezmeticii în urletele și înjurăturile unui vizitiu
arab, care doar că nu mă răsturnase. Mă pipăii la brâu,
dar chimirul nu mai era!
Simțeam cum îmi bătea inima ca unei vrăbiuțe pe care-o
ții în mână, și în același timp un nod parcă mi se ridica
din stomac și-mi curma răsuflarea. Mișcarea aceasta devenise
un tic chinuitor. Ori de câte ori îmi duceam mâna
la brâu, inima îmi săgeta de o spaimă care mă sugruma și
neîncetat simțeam nevoia de a mă încredința că, în adevăr,
fusesem victima acestei nelegiuiri și că nu mai aveam
chimirul.
În momentele de grea cumpănă, inimile simțitoare se
deprind anevoie cu gândul că nenorocirea într-adevăr s-a
întâmplat și că nu mai este nimic de făcut.
Pe lângă mine treceau tot felul de oameni: perechi de
îndrăgostiți, femei cu copii, domni burtoși, liniștiți și satisfă
cuți. Mă priveau și treceau înainte. Nu vedeau nimic.
Pe când eu... Eu muream... Eram singur, menit să îndur
un chin prea greu pentru vârsta, pentru inima și pentru
lipsa mea de experiență.
Mergeam întruna. Ieșii din oraș. Câmpia siriană, cu
drumurile ei gloduroase și colibele beduinilor, îmi păru ca
moartă, asemenea simțurilor mele. Nu priveam un lucru
fără să-mi duc mâna la brâu și să tresar; “Nu mai am
chimirul!”... Iar în clipa aceea, parcă mă strângea cineva
de gât.
Un copil de arab trecu pe lângă mine, călare pe-un
măgar și trăgând de funie o cămilă împovărată de două
sarcini care se legănau. Urâciunea dihaniei acesteia, cu
ochii lătăreți, ca de șarpe, mă înfioră. Mai încolo, un beduin
cu barba neagră, încâlcită, cu chipul ars de soare, se apropie
în galop, opri și mă întrebă ceva pe arăbește. N-am
știut ce să-i răspund. El pieri, lăsându-mi o impresie
plăcută, căci mi-a amintit frumosul chip al lui Cosma.
Curând după aceea am ajuns într-un sat sărăcăcios, în
care oamenii, stând la pământ, strunjeau lemne, slujindu-se
pentru treaba asta de picioarele goale, tot atât de bine
cum s-ar fi servit de mâinile lor. Femei îmbrăcate în
zdrențe negre, murdare și cu chipurile acoperite — adevă-
rate “sperietori” — duceau pe cap ulcioare lunguiețe, în
timp ce copiii, murdari și slăbănogi, se jucau și țipau ca
niște drăcușori. Înaintea unui cuptor, făcut din lut uscat, pe
jumătate scufundat în pământ, un bărbat scotea niște lipii
calde, care răspândeau un miros de cocă crudă.
Tocmai ieșeam din sat, când am băgat de seamă că un
câine se luase după mine. Mă oprii. Se opri și el și ne
privirăm în ochi. Era un câine cenușiu, de mărimea lui
Lupu, dar, sărmanul, n-avea nimic mândru și independent
în el. Nici liniștea conștientă a celuilalt. Își plecă
umilit capul și se piti de frică. Expresia ochilor lui era
ștearsă, tulbure. Îmi fu milă și-l mângâiai pe cap. Îmi
linse mâna. Nu era mofturos.
M-am întors la cuptor, am cumpărat de doi mitilici
patru lipii și i le dădui. Le înghiți pe toate patru, fără să le
mestece. Mai luai patru, le vârâi în buzunar și o pornii în
neștire. Câinele iar s-a luat după mine.
În fața mea se ivi un deal nisipos, cu totul sterp și
pustiu. Am ajuns la el și am început să-l urc, însă obosii
curând și mă așezai alături de câine. Departe, în vale,
Damascul, presărat cu cupole și minarete care dominau
nenumăratele terase, îmi apăru ca un imens cimitir, îngropat
în pulberea lui albă.
Nici un zgomot nu ajungea până la mine. În urechi nu-mi
răsunau decât zvâcniturile puternice ale inimii mele
zdrobite. Ochii mi s-au împăienjenit. Damascul și lumea
au dispărut. Din negura trecutului îmi răsări luminoasă
casa mamei mele. Traiul tihnit al vremurilor acelora atât
de îndepărtate mi se strecură sub pleoapele închise. Retrăii
zilele fericite de odinioară până în cele mai mici amănunte,
din clipa cea mai întunecată a amintirilor mele, până la
grozava noapte a omorului, până la răpirea noastră.
Și deodată mi se înfipse în suflet gândul că nenorocirea
mea și a Chirei erau suferințe izbăvitoare, pentru că am
voit, am provocat și am servit de unelte pentru înfăptuirea
acelui omor. Dorisem moartea părintelui și a fratelui.
Neîndoios, acesta era un păcat de moarte. Și acum Dumnezeu
ne pedepsea pe amândoi — pe ea prin robie, pe mine
printr-o libertate plină de chinuri...
Deschisei ochii și mă înspăimântai. La apus, cerul era
roșu ca sângele. Nori grei, ca de sânge închegat, se târau
aproape de pământ, luând întruchipările cele mai fantastice,
una mai grozavă ca cealaltă.
M-am prăvălit la pământ, ascunzându-mi fața între
palme, înaintea micii peșteri lângă care poposisem. Mă
rugai îndelung, cerând iertare lui Dumnezeu, tatei și sufletului
fratelui meu ucis.
Și noaptea învălui în taina ei trupul unui adolescent
pocăit, care căuta mângâiere în trista soartă a unui câine
trimis de hazard.
Rugăciunile și penitențele ușurează sufletele credincio-
șilor. Avui câteva ceasuri de liniște. Însă în apropierea
zorilor, în regiunile nisipoase se lăsă un frig de gheață.
Când soarele a apărut în zare tremuram din toate încheieturile
și mi-am închipuit că trebuie să mă fi îmbolnăvit
de moarte. “Dacă voi muri, mă gândeam, după această căință,
Dumnezeu mă va ierta și poate nu-mi va trimite sufletul
în muncile iadului!”
M-am sculat și am luat-o înapoi. Pe drum mâncai o
lipie. Pe celelalte trei le dădui câinelui care era mai flămând
decât mine.
După puțină vreme , soarele începu să-mi înfierbânte spatele;
în mine simțeam încolțind o pace binefăcătoare. Ajunsei
în sat. Nu mi se mai păru atât de urât. Aici, câinele m-a
părăsit. Asta mă duru puțin. Îl mângâiai pe cap și m-am
despărțit de el ca de-o cunoștință plăcută, făcută într-o
călătorie scurtă.
Singur acum, mă îndreptai spre Damasc prin păduricea
Baptuma, chinuit mereu de gândul chimirului meu.
În drum m-am încrucișat cu o lungă caravană de cămile,
dar nu mă mai speriai de ele. Am ajuns pe aleile Baptumei
puțin înainte de amiază, pe o vreme admirabilă.
Forfoteala de acolo mă minună. Bărbați în mândre haine
turcești, femei tinere și negrăit de frumoase — cele mai
multe având partea de jos a obrazului acoperită
de un val străveziu — treceau încoace și încolo, pe jos și
în trăsuri. De pretutindeni zvoneau glasuri sonore, hohote
de râs, amintind clinchetul paharelor de cristal lovite
cu un bețigaș, convorbiri vesele.
Eram încântat de farmecul glasurilor ca și de pitorescul
costumelor. Mi-aduc aminte că era într-o vineri,
Duminica musulmanilor. Femeile se salutau rar, grațios
și discret, însă efuziunile sentimentale dintre bărbați, salamalecurile
și nesfârșitele strângeri de mână pricinuiau opriri îndelungi
celor ce se plimbau pe jos. Se vorbea foarte mult turcește.
Cu toate acestea, araba domina.
M-am oprit îndelung, admirând mișunarea mulțimii.
Încet-încet, trecătorii și trăsurile începură să se rărească.
Îmi urmai drumul, visător, tulburat, cu inima chinuită
între dorința de a trăi, setea de veselie și nenorocirea și
ruina mea. Curând rămasei singur, singur cu jalea care
mă bântuia. O trăsură cu doi cai venea la trap din partea
opusă. Când ajunse în dreptul meu, răsuflarea mi se tăie,
inima-mi încetă să mai bată.
Da, și azi mai cred că era dulcea și iubita mea soră!
Era Chira, așa cum o împodobise Nazim-Efendi în corabia
lui, într-un maiestru vestmânt de odaliscă, de cadână de
harem, semănând portretelor atârnate pe pereți!
M-am clătinat, am bătut din palme și am strigat pe
românește:
— Chira!... Chiralina!... Eu sunt!... Dragomir!...
Tânăra femeie surâse sub vălul străveziu și-mi făcu un
semn cu mâna înmănușată, dar vizitiul pocni din bici,
eunucul de pe capră mă fulgeră cu privirile și echipajul
zbură.
Am crezut că mor!... Chira era — îmi făcuse doar
semn!... Și fără să mai aștept o clipă, începui să alerg
ca un struț în urma trăsurii, zicându-mi: “Doamne-
Dumnezeule!... Abia mi-am mărturisit păcatul și m-am
căit, că îndurarea ta mi-a scos în cale pe surioara mea
pierdută!”
În ciuda strădaniilor mele, trăsura se îndepărta mereu.
Răsuflarea mi se tăiase și mă temeam să nu pierd trăsura
din vedere. Spre norocul meu, la ieșirea din pădurice o
văzui îndreptându-se spre o bogată vilă, ale cărei porți se
deschiseră, înghițiră echipajul și se încuiară în urma lui.
Þipai de bucurie. M-am repezit cu cele din urmă puteri
spre poartă și începui să lovesc cu furie, cu pumnii și
picioarele. Pe dată se deschise o portiță și apăru un cavas
în uniformă.
— Chira!... urlai eu, în turcește, gâfâind. Aceea-i sora
mea!... Vreau să-i vorbesc!
— Ce!... Ce vrei? mă întrebă cavasul, tot în turcește,
oprindu-mă.
— Cucoana... care a intrat cu trăsura e sora mea...
Chira!
— Ce Chira, bre? Ai înnebunit?
În adevăr, înnebunisem, căci am tăbărât peste cavas,
și țâșnind pe lângă el am răzbătut în curte. N-avui însă
timp să trec mai departe. Doi inși apărură ca din pământ,
în vreme ce de la o fereastră un glas răgușit de bătrân
strigă:
— Ce înseamnă zgomotul acesta?... Ia să-i dați câteva
ghiaurului acela, precum și cavasului care l-a lăsat să
intre!
Fusei târât afară din ogradă, întins la pământ și bătut
cu o vână de bou, până îmi plesniră și pantalonii și pielea.
Apoi traseră zăvoarele și mă lăsară pe jumătate leșinat de
durere.
Ãsta-i punctul culminant al calvarului meu... Aici sfârșesc
tristețile a mai mult de trei ani de copilărie chinuită...
Căci, dacă Dumnezeu a fost crud cu mine și nu a
voit să mi-o redea pe Chira, o Providență există totuși, și
această Providență mi-a trimis un prieten.
Ridicându-mi trupul zdrențuit, de-abia avui puterea
să mă târăsc de partea cealaltă a drumului și mă lăsai la
pământ, secătuit. În momentul acela, un om între patruzeci
și cincizeci de ani, îmbrăcat într-un costum grecesc sărăcă-
cios, ducând într-o mână vasul cu salep, și în cealaltă
coșul cu cești, se apropie de mine, își lăsă jos povara și
încrucișându-și brațele pe piept, oftă din fundul plămâ-
nilor:
— Ah, sărmane copil! făcu el, în grecește. Am văzut
când te băteau, dar n-aveam nici o putere! Ce supărare le-ai
făcut păgânilor acestora ca să te schingiuiască așa?
Priveam chipul acela plin de sinceritate, barba sură și
încâlcită, ochii buni și îndurerați sub o frunte încrețită.
Și, turbat de durere am țipat răzvrătit împotriva simțirilor
mele:
— Du-te la dracu!... Lasă-mă în pace!
Și izbucnii în plâns. Bunătatea lui birui:
— Pentru ce mă dai la dracu, băiatu-meu? Mi-e milă
de tine și aș vrea să te ajut, căci te văd nenorocit!
— Să mă lăsați în pace cu toții, cu mila și cu inima
voastră!... Sunt sătul de voi!... Vreau să mor singur!
— Vai, nenorocitule!... Atât de tânăr și... dezgustat
de viață!... Dar, oricum... ia, bea ceașca asta cu salep
cald!... Are să-ți facă bine...
Am luat ceașca cu salep fără să știu ce să mai cred. Ce
regulă, ce înțeles trebuia să trag din scurta mea experiență,
în care atâți oameni, care începuseră prin a se arăta
buni și generoși, sfârșiseră prin a fi josnici și criminali?
Da, la șaisprezece ani, cunoșteam această josnicie a sufletului
omenesc. Și cu toate acestea, nu știam totul.
Nu știam, mai ales, că operele Creațiunii sunt infinit
mai complexe și mai variate, că miile de patimi îndurate
nu ne dau dreptul să scuipăm asupra întregii lumi. Dumnezeu
însuși a înțeles aceasta când, supărat pe-o omenire
păcătoasă, s-a hotărât s-o pedepsească, fără s-o extermine,
căci a scăpat de la pieire un patriarh drept și familia lui.
E adevărat că oamenii care au venit după potop n-au prețuit
mai mult decât înaintașii lor, însă asta n-a fost din greșeala
lor. Asta însemnează că Dumnezeu (întocmai ca mine la
șaisprezece ani) nu cunoștea bine lumea și n-a prea știut
ce face.
Din ziua în care soarta mi-a scos înainte pe Barba Iani,
vânzător de salep și suflet divin, am înțeles că omul care
are norocul să întâlnească în viața lui pe un Barba Iani
trebuie să se cosidere fericit. Nici eu, de când trăiesc, n-am
întâlnit decât unul singur, dar el mi-a fost de-ajuns ca
să-mi îndulcească întreaga viață și să mă facă adesea s-o
binecuvântez, să-i ridic osanale.
Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică
decât răutatea miilor de oameni. Răul piere în aceeași
clipă cu moartea celui care l-a săvârșit, binele continuă
să-și reverse strălucirea și după dispariția celui drept.
Întocmai ca soarele care gonește norii și aduce bucuria
pe pământ, Barba Iani trăsni răul care-mi rodea inima și
mi-o umplu de sănătate. Nu de puține ori împotrivirea
mea îl răni, dar care inimă — oricât de zdrobită ar fi de
întâmplările vieții — poate rezista inimoasei bunătăți?
Trebuii să mă las copleșit; și providențialul salepgiu
cunoscu toată drama fragedei mele vieți. Leacul său m-a
tămăduit fulgerător.
— Stavrache — vorbi el, adoptând, din prudență, fal-
sul meu nume — deocamdată trebuie să renunți de-a mai
căuta pe sora ta într-un chip atât de puțin înțelept. Trebuie
să știi că mai curând smulgi o căprioară din colții
tigrului decât pe o femeie închisă într-un harem. Iar dacă
izbutești să-ți înfrânezi această slăbiciune a inimii, restul
e ușor ca bună-ziua! Tu ai trei megidii. Ei bine, banii
aceștia îți ajung ca să-ți cumperi un ibric și cești pentru
salep, adică ceea ce vezi că am și eu și-mi îngăduie să
trăiesc — de douăzeci de ani — în deplină libertate. După
asta, cu ibricul într-o mână și cu panerul în cealaltă, cu
Barba Iani lângă tine, vom bate ulițele, piețele, vom stră-
bate locurile de petrecere și bâlciurile, strigând voioși:
“Hai la Salep! Hai la Salep! Vine salepgiul!” Îngăduitorul
pământ al Levantului se va întinde larg și liber înaintea
ta. Da, liber, căci — orice s-ar spune despre acest pământ
absolut turcesc — nu este altul pe care să poți trăi mai
liber, cu o singură condiție însă: să te faci mic, să dispari
în mulțime, să nu te deosebești prin nimic de alții, să fii
surd și mut... Atunci și numai atunci te vei strecura pretutindeni,
nezărit. Porțile cele zăvorâte nu se deschid când
vrei să le foțezi.
Nu mai departe decât a doua zi, împovărat cu ibricul
și panerul cu cești, strigam, cu tărie, alături de Barba
Iani: “Salep!... Salepgiul!”.
Atunci am înțeles în ce chip izbutești să faci să revină
în chimirul tău banul, prietenul acela trădător și fără
inimă, care te părăsise. Din toate părțile ne cădeau gologani,
libertatea intra în punga mea, și seara, frânt de
oboseală, gustam din fericirea omului care poate trăi, fără
să aibă buzunarele pline cu aur. Fumându-ne narghilelele
pe câte o terasă, mă pătrundeam tot mai mult de bunătatea
pe care o răspândea făptura lui Barba Iani. I-am fost recunoscă-
tor și l-am iubit așa cum iubești un părinte și un prieten.
Ședeam la el, lucram amândoi. Masa o luam laolaltă,
ceasurile de hoinăreală le gustam împreună, astfel
că am ajuns nedespărțiți. O prietenie strânsă ne legă cu
timpul, altoind mlădița tânără pe trunchiul arborelui copt.
Barba Iani, ca să nu-mi pară misterios, merse cu bună-
tatea lui până a-mi dezvălui trecutul său. Trecutul acesta
nu era nici fără pată, nici fără amărăciuni.
Didascalos (învățător) într-un orășel din Grecia, săvârșise
un păcat pasional, care-i adusese doi ani de închisoare și
pierderea slujbei. La ieșirea din pușcărie trebuise să-și
părăsească orașul și rătăci mai mulți ani, făcând negoț,
cunoscând toate greutățile, legând prietenii și lăâand să-i
sângereze inima. O altă aventură amoroasă era cât pe ce să-l
coste și viața. Atunci trecu în Asia Mică și trăi singuratic,
neatârnat,o viață de înțelept aproape.
Era un om care știa să vorbească, precum știa să și tacă,
îi plăcea să facă bine, fără să cadă în slăbiciune, iar când
nu-i plăcea vreo mutră, era inutil să i-o vâri în suflet.
Cunoștea toate dialectele Orientului Apropiat, și tot
timpul liber și-l petrecea citind, hoinărind, spălându-și
rufele. Nu mă îndemna la nimic, îmi arăta numai ceea ce
era bine, folositor și cuminte de făcut. De la el am învățat
să citesc și să scriu grecește. Văzându-mă atât de strâns
atașat lui, nu-și precupeți dragostea. La început îi ziceam
“domnule”, el îmi spuse să-i zic “Barba”, adică “unchiule”.
În curând, uitând de pierderea chimirului — cu întreaga
lui comoară — am devenit discipolul său, singurul lui
prieten și mângâierea bătrânețelor lui.
Dar deocamdată mai aveam o grea încercare de trăit. O
trăirăm împreună.
Dacă uitasem pierderea chimirului, nu mă puteam
obișnui cu aceea a soră-mii. Mi-era drag Barba Iani, dar pe
Chira o adoram. Și cum eram încredințat că ea trăiește
îndărătul porților lângă care mâncasem bătaia aceea de
neuitat, demonul mă împinse să trec iar pe acolo.
Era în mijlocul verii, la vreo lună de la nenorocita
plimbare la Baptumá. Dădui târcoale — fără știrea lui
Barba Iani — în mai multe rânduri, afurisitei vile, ocolind-
o pe departe, pândind, spionând. Nimic. Tot felul de
femei ieșeau la plimbare în trăsură. Chira pierise.
Încurajat de îndemânarea pe care o întrebuințam, într-o
seară am hotărât să fiu mai îndrăzneț. Îmi procurai o
scară și, favorizat de o noapte întunecoasă, mă dusei s-o
reazăm de zidul înalt care împrejmuia curtea. Căutam cu
orice preț mijlocul să privesc înăuntrul haremului, unde
știam că femeile umblă fără văl. Dar nu dădui decât de
obloane închise. Mă încăpățânai, făcui înconjurul zidului
și sfârșii prin a da de-o fereastră luminată. Dar asta nu
era decât o cameră mare, bogat luminată și în care nu era
nimeni. Am așteptat, cu inima zvâcnind, în capul scării,
nădăjduind mereu să zăresc trecând vreo femeie.
Deodată, treapta pe care ședeam plesni și fu cât pe ce
să cad. Înghețat de frică, mă agățai cum putui mai bine,
cand o zguduitură neașteptată mă aduse în simțuri. Scara
mi-a fost smulsă, iar eu căzui în brațele unui cavas, care,
fără să scoată o vorbă, mă zdrobi sub o ploaie de pumni.
Am fost legat burduf, așezat într-un cărucior tras de
un măgar și dus la Damasc, unde mă aruncară în arestul
preventiv.
Închisorile preventive, în Turcia vremurilor acelora,
erau adevărate morminte pentru supușii otomani. Neno-
rocitul care intra acolo, mai ales pentru vinovății grave
ca a mea, habar n-avea când era să fie judecat, dacă
vreun om cu vază n-ar fi alergat, mituind în dreapta și
în stânga și implorând grația vreunui unui înalt funcționar.
Dar cea mai mare suferință nu era atât pierderea libertății,
cât îngrozitoarea viață pe care trebuia s-o ducă acolo cel
închis, mai ales când era un tânăr.
În celula mea eram o duzină. Patul comun — o lungă
înșiruire de scânduri goale — ocupa trei sferturi din
încăpere. Într-un colț, un hârdău mare de lemn, cu capac,
în care ne făceam nevoile, împrăștia o duhoare înăbușitoare.
Păduchi de toate felurile, ploșnițe fără număr și șobolani
mișunau puzderie. Nu se obosea nimeni să-i mai ucidă:
pentru asta ar fi trebuit o viață de om.
Faptele cele mai scârboase se petreceau în văzul tuturor.
Turci, greci, armeni sau arabi nu mai păreau oameni.
Abjecția omenească era fără seamăn, așa că n-ar putea fi
comparată decât cu ea însăși, căci singură, specia umană,
dintre toate făpturile pământului, poate să se degradeze
până într-atât.
Și eu căzusem tocmai în iadul acesta pământesc, în
mijlocul acestor monștri... Ce pleașcă pe ei!
Nimeni nu mi-a luat apărarea, nimeni nu m-a ocrotit,
nici musulmanii, nici chiar creștinii... Mai mult, se bătură
pe prada proaspătă, își smulseră bărbile, se însângerară.
Dacă ar fi avut arme, s-ar fi ucis! Astfel, timp de o lună,
cunoscui cele mai cumplite batjocuri ce se pot închipui...
Azi nu-mi pare rău de tot ce am pățit. Numai astfel
am putut cunoaște ființa omenească până în adâncurile
ei. Dacă am rămas bun, în ciuda tuturor celor ce am văzut,
celor ce am suferit, e doar pentru a putea să-mi aduc
prinosul de recunoștință celui care a creat Bunătatea, a
făcut-o rară și a așezat-o printre bestii — ca unică justificare
a vieții.
Mă socoteam îngropat de viu și mă gândeam la moarte.
Se povestea că unii întemnițați, nemaiputând îndura chinurile
la care erau supuși, se spânzuraseră de gratiile
ferestrelor, cu fâșii din hainele lor, în timpul nopții, pe
când toți ceilalți dormeau. M-am hotărât să fac și eu ca
acei martiri.
Cu toate acestea, un glas lăuntric mă îmbărbăta. Știam
că nu mai eram singur pe lume, ca mai înainte. Un om
inimos, un prieten rar, se afla undeva, afară. Era sărac și
fără protectori, dar bun și inteligent. Neîndoios că el se
gândea la mine, că lucra la libertatea mea.
Judecaseam bine. Într-o zi, ușa celulei se deschise,
paznicul intră și îndărătul lui se ivi Barba Iani!... Câtă
nespusă fericire! Numai apariția Chirei m-ar fi putut face
atât de fericit. Însă în același timp, câtă tristețe! Într-o
lună, părul bietului om albise! M-am aruncat în brațele
lui, plângând. Drept orice compătimire, în fața acestei
scene dureroase, un grec, tolănit pe pat, strigă:
— Ei, moșneguțule! E al tău băiatul? Bună bucățică
pentru un loc ca ăsta!... Ne-am înfruptat cu toții! Tu i-ai
luat caimacul?
Galben ca ceara, Barba Iani mă strânse în brațe și-mi
spuse cu glasul tremurător și înăbușit:
— Fii tare!... Fii tare!... Mâine vei fi scos de aici pentru
a fi deportat...
— Deportat? strigai eu. Să mă despart de tine?
— E pedeapsa cea mai ușoară pe care am putut-o obține.
Greșeala ta e gravă: ai voit să intri noaptea într-un harem.
De altfel, mângâie-te, eu te voi întovărăși. Lumea-i largă,
vom fi liberi și — dacă în viitor te hotărăști să mă asculți
— vei fi fericit pe pământul turcesc. Hai, la revedere!...
Pregătește-te pentru mâine dimineață, în zori!
N-am putut dormi toată noaptea. În faptul zilei, am
fost scos afară. Doi jandarmi călări, înarmați cu puști și
iatagane, așteptau la poarta închisorii, cu o căruță. Abia
atunci băgai de seamă că eram trei condamnați la deportare.
Barba Iani era în față cu bagajele noastre. Căruța fu
încărcată și convoiul porni spre Diarbekir.


O viață de om nu se poate istorisi, nici scrie. O viață de
om, care a iubit lumea și a străbătut-o, e cu atât mai greu de
povestit. Dar când acesta a fost un om pasionat,
când el a cunoscut toate formele fericirii și ale nenorocirii,
străbătând pământul, atunci e aproape o îndrăzneală să
încerci să redai o imagine vie despre ceea ce a fost viața
lui. Mâi întâi, e o imposibilitate pentru el însuși; de asemeni
pentru cei ce trebuie să-l asculte.
Farmecul, pitorescul, partea interesantă a vieții unui
om cu temperament puternic, zbuciumat și, în același timp,
aventuros, nu stă totdeauna în faptele izbitoare ale acestei
vieți. Frumusețea trebuie căutată de cele mai multe
ori în amănunte. Dar cine stă să asculte amănunte? Cine
le poate gusta? Și, mai ales, cine le-ar putea înțelege?
Iată pentru ce am fost totdeauna vrăjmașul lui: Povestește-ne
ceva din viața dumitale!...Mai este o dificultate: când iubești,
nu poți trăi singur. Nu poți trăi singur, nici chiar atunci când
nu mai vrei să fii iubit, cum este cazul meu astăzi. Asta e
adevărat cel puțin pentru pătimașii care încă n-au încetat
să trăiască din amintire, căci nu poate fi nici o amintire, fără de
prezent. Poți, mult și bine, să vrei să mori. Eu am voit-o,
de-a binelea, de mai multe ori în viața mea. Dar chipurile
frumoase ale trecutului meu mi-au răsărit vii în minte,
m-au înduioșat, au înlocuit amărăciunea prin bucurie și
m-au silit să caut mereu veșnicul balsam pe fețele oamenilor.
Una din aceste mărețe figuri a fost Barba Iani.
Despre el nu pot povesti nimic, sau aproape nimic: opt
ani din viața mea fură alipiți de a sa... Diarbekir, Alep,
Angora, Sivar, Erzerum, sute de târguri și de sate fură
străbătute de cele două umbre ale noastre. N-am vândut
numai salep. Covoare, mătăsuri, cuțitărie, balsamuri,
dresuri, parfumuri, cai, câini, pisici, toate au trecut prin
mâinile noastre, dar tot bietul salep era acela care ne
scotea din nevoie. Când vreo afacere neizbutită ne lăsa cu
buzunarele goale, dam fuga la ibrice, la sărmanele ibrice
ruginite. Și, atunci: “Salep! Salep!... Haai la salepgii”.
Ne uitam unul la altul și ne înveseleam.
Râdeam, da, pentru că Barba Iani era un prieten de
neprețuit, dar cauza ruinei eram totdeauna eu, neasemuitul
făcător de boroboațe. Între multe alte năzbâtii, îmi
amintesc de una care le-a întrecut pe toate.
Băgaserăm toți banii în doi cai frumoși, pe care-i cumpă
raserăm dintr-un bâlci mare, la vreo cincisperzece kilometri
de Angora. Eram mulțumiți, făcuserăm o afacere
minunată. La întoarcere, pe drum — mai din muțumire,
mai din cauza oboselii — îmi veni gustul să mă opresc
înaintea unei crâșme. Era noapte, Barba Iani se împotrivi:
— Lasă, măi Stavrache!... Hai să mergem acasă!...
Acolo vom ciocni un păhăruț.
— Nu, Barba Iani, eu vreau aici!... Un minut numai!...
Am chef să ne cinstim norocul!
Bietul om se dădu bătut. Ne legarăm dobitoacele afară
de un stâlp. Și, cu ochii țintă spre fereastră, cinstirăm un
păhărel. Apoi mai luarăm unul. Ne prinse foamea, îmbucară
m ceva. Apoi o sticlă, apoi alta, căci Barba Iani
știa și el doar ce-i aia trai bun!... Capetele ni se înfierbântaseră.
Începurăm să cântăm grecește:
Iarăși mi te-ai îmbătat,
Iară la pahare-ai spart,
Of, dobitoc mai ești!...
Dar, deodată, Barba Iani tăcu. Calm, cu ochii ațintiți
pe geamurile întunecate, el îmi zise:
— Cred și eu Stavrache, că ești un dobitoc, căci
animalele noastre cele frumoase ori au pierit, ori nu mai
văd eu bine!
Dintr-o săritură am fost la ușă, dar nu mai putui prinde
decât un tropot de galop nebun, care răsuna în noapte.
Un ceas după aceea, orbecăind și poticnindu-ne prin
toate gropile, Barba Iani îmi strigă, în chip de mustrare:
— Ai vrut să... cinstim norocul!... Ei bine, umblă acum
pe jos, copil afurisit și încăpățânat ce ești!... Ca să-ți
treacă de necaz, hai, ia mai cântă-mi. Iarăși mi te-ai îmbătat,...
Ferice de cel ce-și simte inima zvâcnind pe bunul pământ
omenesc, pe glia asta de calitate superioară, care-și transmite
seva ei dătătoare de viață!... Vai de acela care nu știe ce e bun!
Vreme de ani îndelungați, în timpul cărora viața mea
fu una cu a lui Barba Iani, natura însăși a avut o înfățișare
atrăgătoare, frățească, poetică. Totul îmi părea frumos și
demn de a fi trăit. Urâciunea își pierdea repulsia, prostia
se lovea de batjocurile noastre, șiretenia era demascată,
violența celor tari îmi părea suportabilă. Când contactul
cu cei de rând ne înăbușea, ne adânceam în lumea
gândurilor, în viața în care natura singură vorbește ochilor
și inimii.
Barba Iani era în stare să meargă o zi întreagă fără să
scoată un cuvânt. Doar din câte o singură privire îmi
indica ceea ce merita să fie văzut. El zicea că asta înseamnă
“purificare“. Era foarte adevărat.
Opera mută a Creațiunii îl purifică și-l redă însuși pe
omul umilit de josnicii. Și nu e om, oricât de puternic,
care să poată trece prin ticăloșii, fără să se-ntineze.
Mai mult, acest neasemuit tovarăș al adolescenței mele
era un cunoscător al antichității și al filozofilor ei. Toate
disertațiile lui asupra vieții — marea lui plăcere în ceasurile
de odihnă — erau împestrițate de pilde scoase din înțelepciunea
grecească. El nu era un înțelept, dar îi era drag să-și împace
sufletul cu rodul chibzuinței sale.
— Mai curând sau mai târziu, omul inteligent ajunge
să înțeleagă deșertăciunea zbuciumului sentimental, care
tulbură pacea și consumă viața, îmi zicea el. Ferice de cel
ce ajunge să înțeleagă aceasta mai de timpuriu: cu atât
mai mult se va bucura de viață!
Într-o zi rece de toamnă eram pe un câmp de instrucție,
în apropiere de Alep. Băutura noastră caldă fu luată cu
asalt de către soldați. Chiar ofițerii veniră să se bucure de ea;
și cum sub ibricele noastre era jăratec,rămaseră să se
încălzească și să mai vorbească. Un ofițer superior povestea
unui subaltern al său anecdota în care un general, prieten al
lui Alexandru cel Mare, se declara partizan pentru pacea
propusă de Darius:
— Eu aș accepta, dacă aș fi Alexandru, spuse cel dintâi,
la care marele cuceritor îi răspunse: “Și eu aș accepta,
dacă aș fi... dacă aș fi...” Ofițerul turc se încurcă:
— Ah, făcu el, cum îl chema pe ofițerul acela al lui Alexandru?
— Parmenion! răspunse Barba Iani, care trăgea cu
urechea la convorbirea lor.
— Bravo, moșule! exclamă ofițerul. Dar de unde știi tu asta?
Când vinzi salep, nu prea te întâlnești cu Alexandru cel Mare.
— Cum să nu? îi replică prietenul meu. Tot omul are
nevoie să se încălzească, după cum vedeți!
Aluzia aceasta cu îndoit înțeles îi plăcu ofițerului. El
binevoi să vorbească cu noi. În clipa aceea, privirea mea
se încrucișă cu a lui.
— Parcă te-am mai văzut undeva. Figura ta îmi e cunoscută!
îmi zise el.
— Da! îi răspunsei, înroșindu-mă. Am fost în aceeași
trăsură cu Mustafa-bei, la Constantinopol, acum cinci ani.
— Pe Allah!... E-adevărat!... Tu ești băiatul ce căuta
pe maică-sa, care avea un ochi vătămat. Ei bine, nefericitule,
trebuie să fi îndurat multe de la blestematul acela
de satir!
— Multe!... De unde era să-l cunosc?
— Dar cum poți să te încrezi așa, în cel dintâi venit,
care începe să mângâie obrajii unui copil?
Ofițerul ne vorbi îndelung și-mi dezvălui toate ticăloșiile
făptuite de Mustafa-bei. Apoi începu să-l descoase pe Barba
Iani și fu mișcat de câte află. La despărțire ne strânse
mâinile cu dragoste și ne rugă să primim câte o liră turcească
de aur.
— Să n-o luați drept bacșiș. Asta e ca să vă arăt că
prețuiesc înțelepciunea bătrânului și deplâng suferințele
tânărului!
Întorcându-se acasă, Barba Iani îmi spuse:
— Vezi tu, Stavrule? Pretutindeni sunt rătăciți, dar
inteligența înlătură barierele dintre oameni, chiar atunci
când e înveșmântată într-o uniformă militărească!


Între timp, Barba Iani îmbătrânea.
O boală de inimă îl făcu din an în an mai neputincios
să-și câștige pâinea de toate zilele. Oboseala îl dobora.
Întristarea punea din ce în ce stăpânire pe el. Eu aveam
douăzeci și doi de ani, eram puternic, curajos, și dezghețat.
Câteva mici economii, pe care izbutiserăm să le agonisim,
m-au decis să-l rog să se mai odihnească; iar pentru
ca repausul acesta să-i facă bine, alesei, ca loc de retragere,
o țară necercetată încă de noi: Libanul.
O, frumosul și tristul Liban! Numai gândindu-mă la
anul acela petrecut acolo, inima mi se înfioară de plăcere
și sângerează în același timp!... Ghazir!... Și tu, Dlepta!...
Și tu, Hermon!... Și tu, Malmetein!... Și voi cedri
cu lungi brațe frățești, care voiți să cuprindeți întreg
pământul! Și voi, rodii, care vă mulțumiți cu trei pumni
de mușchi îngrămăditi în crăpătura unei stânci pentru a
putea oferi călătorului rătăcit rodul vostru zemos!... Și
tu, Mediterană, care te dai, voluptoasă, mângâierilor zeului
tău înflăcărat și care-ți desfășori imensitatea fără de pată
înaintea sărmanelor ferestre ale căsuțelor libaneze, suprapuse
în fața infinitului!... La toate și tuturor vă zic: adio!...
De astăzi nu vă voi mai revedea, dar ochii mei vor
păstra de-a pururea amintirea unicei și blândei voastre
lumini... Lumina aceasta s-a mohorât în amintirea mea...
Viața n-a voit ca bucuria să-mi fie deplină...
Dar, Doamne, unde și când ne dăruiește viața bucurii
depline?
Ne-am oprit la Ghazir, un sat pitoresc, cum e aproape
întreg Libanul, și așezat pe un platou adăpostit. Eram
singurii chiriași ai unei femei în vârstă, și bolnavă de
artrită, Set Amra, o arabă creștină, ca mai toți locuitorii
Libanului, care trăia în singurătate.
Cu toate că eram ortodocși și ea catolică, fiind tot
creștini, furăm bine primiți.
Și-acum iată încă o întâmplare, căci viața mea e bogată
în întâmplări.
La Ghazir hotărâsem să lucrez numai eu. Barba Iani,
suferind, se plimba cu bastonul, căutând rodii și omorând mici șerpi.
Cu Set Amra aveam lungi convorbiri când ne fumam
narghilelele. Astfel aflarăm că și ea avea o durere.
Era prea singură pe lume, și singurătatea asta îi rodea
inima. Unicul ei copil — o fată de vreo douăzeci de ani —
era în Venezuela, unde plecase cu tatăl ei ca să facă avere,
după cum e obiceiul locuitorilor din Liban. Dar tatăl murise
de vreun an, iar după moartea lui scrisorile din America
veneau tot mai rare. Selina — tânăra fată — nu era săracă.
Conducea o bună afacere cu bijuterii. Cu toate acestea,
inima ei nu se prea prăpădea în atenții pentru maică-sa. O
uita, și Set Amra era nevoită să trăiască zile întregi cu
pâine goală.
Ne-a fost milă de ea. Din ceasul acela, mâncarăm laolaltă.
Set Amra deveni sora și mama noastră. Ea se înfruptă
cu bune bucățele de friptură de oaie și narghileaua i-a
fost totdeauna îndopată cu tumbac. Asta era tot ce-i trebuia.
Ea îi mulțumea lui Dumnezeu de-a ne fi adus sub
acoperișul ei și i-a scris fiică-sii scrisori pline de recu-
noștință duioasă. Selina răspunse mulțumind “celor doi
necunoscuți”, cu inimă frățească.
Și timpul trecea în fericire.

Dar câștigând din ce în ce mai puțin, economiile noastre
începură să scadă văzând cu ochii. Toamna veni, și ea
aduse o răceală lui Barba Iani. Plecai la Beirut după un
medic. Îngrijirile date îmbunătățiră starea scumpului meu
prieten, dar banii se mistuiră.
Iarna a fost grea pentru niște ținuturi ca ale Libanului.
De-abia izbuteam să scot cele trebuitoare, ca să nu crăpăm
de foame. Ne lipsirăm de carne. În casa noastră, de trei
ori pe săptămână, nu găseai decât pâine goală. Ca să facem
și mai mare economie, nu mai aprindeam decât o singură
narghilea, al cărei ciubuc trecea din mână în mână și de la
gură la gură.
O duceam greu. Totuși, cu chiu cu vai, ieșirăm în martie,
când o veste ne umplu inimile de bucurie. Selina își
anunță plecarea din Venezuela și întoarcerea la căminul
părintesc, peste vreo trei-patru săptămâni.
Chiote!... Îmbrățișări nesfârșite!
— Știți ceva? ne spuse într-o zi Set Amra, în taină.
Stavru e băiat frumos. Desigur, Selina se va îndrăgosti de
el și atunci bunătatea voastră față de mine va fi răsplătită
cu prisosință... Ei, ce zici tu, Stavrule?
Ce să zică Stavru? Nimic alta, decât că își pierdu capul,
ca de obicei... Ba îl făcu chiar și pe Barba Iani să și-l
piardă, și tustrei, împreună cu Set Amra ne puserăm să
jucăm o horă, ca să sărbătorim apropiata mea nuntă cu
Selina, care habar n-avea de toate astea!...
Eu o luasem razna, ca un cal surd. Considerând casa
drept o viitoare proprietate a mea băgai de seamă că terasa
acoperișului se înmuiase, lăsând să picure în odăi apa
ploilor. Deci, după obiceiul libanezilor, mă suii pe acoperiș,
cu tăvălugul de piatră și în hazul nestăpânit al
vecinilor, mă încăpățânai să alerg în lungul și largul
terasei, târând după mine greul cilindru, care-mi zdrobea
călcâile și mă trântea în nas.
Ah! afurisită de inimă, la câte prostii nu m-ai împins!
Mersei mai departe. Într-o zi, arătând lui Barba Iani
buzele încă rumene și cărnoase ale Set Amrei, care sugeau
cu voluptate din ciubuc, îi zisei:
— Ei, Barba Iani!... Ce zici de buzele astea? Cine știe?
Poate că ele mai știu să sărute și altceva, afară de chihlimbarul
narghilelei! Și se prea poate să jucăm la două nunți
deodată!
Da, două nunți, înțelegi dumneata! Căci, cât despre
nunta mea cu Selina, ea era sigură și aievea, ca și sărăcia
noastră.
— Ah! Stavrache! oftă sărmanul meu prieten. Are să
treacă multă apă pe gârlă până vei ajunge să înveți ce-i aia
viață!
Profet a fost!
Selina sosi. O oacheșă cu ochi de diavol și cu păr bogat,
înaltă, voinică, neastâmpărată ca argintul viu, dar suflet
de negustor și minte depravată. Din prima zi ea ne-a umilit
pe toți. Mulțumirile ei fură scurte și reci. Găsea că viața
pe care o duceam era “dezgustătoare” și n-a lipsit mult ca
ea să ne învinovățească chiar de sărăcia maică-sii. Ea ne
arătă disprețul ei, închiriindu-și o casă aparte, venind să
ne facă zilnic câte o vizită de un sfert de oră și înmânând
Set Amrei o sumă ridicolă de bani, care ne fu dată drept
“despăgubire”. Gătită cu vestminte exotice și cu bijuterii
de preț, ea se afișă ca o marfă în ochii râvnitori ai satului.
Într-o zi, o vecină alergă să ne spună că un frumos
vântură-lume sosise cu trăsura de la Beirut, ca s-o viziteze
pe Selina... Pe Selina, logodnica mea!
— Ah! Barba Iani, ce plină de dezămăgiri e viața! am
hohotit eu, prăbușindu-mă pe umărul singurului meu prieten
pe care îl aveam.
— Nu știai asta, Stavrache? Ei bine, afl-o acum! Până
una-alta, caută ibricele de salep, hai să ne strângem
catrafusele și... la drum! Să plecăm: pământul e plin de
frumuseți!
Plecarăm, lăsând-o pe biata Set Amra cu lacrimile în
ochi. Și trei luni în șir băturăm superbele meleaguri ale
munților Libanului, adăpându-ne din izvoarele lor limpezi
și adăpând pe libanezi cu veșnicul nostru salep.
— Salep! Salep! Hai la salepgiu!
— Nu-i așa, Stavrache, că lumea-i frumoasă?
— Ah! Barba Iani! Câtă dreptate ai!


Lumea e frumoasă? Da’ de unde! Și asta e tot o minciună!
Toată frumusețea ei se răsfrânge din inimile noastre,
atâta timp cât inimile acestea sunt pline de bucurii.
În ziua în care bucuria își ia zborul, pământul nu mai e
decât un cimitir.
Iar frumosul ținut al Libanului a fost un cimitir pentru
inima mea și pentru trupul lui Barba Iani.
Într-o zi, în apropiere de Dlepta, prietenul meu a suferit
un brusc și neașteptat atac, care îl doborî la pământ cu
capul înainte.
— Barba Iani!... Aman, Barba Iani!... Ce ai? Þi-e rău?
Nu! Lui Barba Iani nu-i mai era rău. Răul rămăsese
întreg pentru mine...
El a fost viermele care mi-a ros toată viața mea după
aceea. Nostalgia acestei prietenii pierdute, precum și dorul
de a afla — împotriva tuturor piedicilor — o iubire caldă,
m-au hotărât, câțiva ani mai târziu, să mă întorc în țara
mea, să mă lipesc de-o ființă gingașă și s-o iubesc așa cum
o iubeam pe Chira, pe mama, pe Barba Iani.
Dar asta-i, după cum știi,povestea lui Stavru...

SFÂRȘIT

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!