poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1899 .



Ordinea fireasca a lucrurilor
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emage ]

2009-10-16  |     | 



Nu îmi place să fiu deranjată din somn. Când încep a împleti vise, aleg să îmi fac un buzunar încăpător, nu glumă. Ceasul nu se răstește niciodată la muțenia dimineții pentru că oricum nu îl aud. Aș fi putut face precum Nimica: ea își așeza ceasul într-un vas de aluminiu și punea deasupra farfurii, și în farfurii cuțite și furculițe. Nu am încercat, dar…
Cineva bătea insistent în ușă. M-am ridicat buimacă (și evident posacă), trăgând pătura după mine și lipăind pe Spaniile reci. M-am împiedicat de un pantof (cine naiba?, ăh, dar bineînțeles că tot de-al meu era) și m-am împins în ușă strigând un “Daa” la fel de posac.
Nu știți că mecanismul ușii pe care urmează să o deschid fusese dintotdeauna o “probă de artă”. La început când Titit nu îmi explicase cum stau lucrurile (ori uitase, ori dorise să râdă puțin de mine), a trebuit să cer ajutor pe la vecini ca să intru în casă. Și zău că îți trebuia ceva îndemânare! Mai întâi te împingeai în ușă, sau o trăgeai înspre tine (depinde de care parte te aflai), apoi te lăsai cu toată greutatea pe clanță, împingeai cheia înfometată în yală, în sus, răsuceai, o trăgeai un pic in jos –până se auzea “Buimac-clac”- , luai cealaltă cheie, apăsai iar mânerul, răsuceai de două ori spre stânga (greșit, doar o singură dată, ha!) și...
După ce am acoperit acest instructaj, am trântit ușa de perete. Abia conturată în întuneric o zăresc pe Kati nebuna gesticulând așa cum îi stătea ei cel mai bine… ca o nebună.
¬− Ce-i măi? Ce ai?
− Na…i…a. Na…i…a.
Și mă trăgea de bluză, de mână, eu mă dădeam înapoi, ea iar mă trăgea de mână, gesticulând în direcția opusă. Credeam că am înțeles ce voia ea să spună, așa că am întrebat-o:
− Maria?
− N…a.
− Ce-i cu Maria?
− N…a.
Și iar începu, apucându-se cu mâinile când de capul ei, când de bluza mea. I-am zis enervată:
− Da, bine, mă îmbrac și mergem.
Bătu cu piciorul în podea și arătând “încolo” începu să coboare treaptă cu treaptă.
Mă gândeam ce Dumnezeu mai dorea ea să facem așa de urgent. Doar nu balonașe! Era înnebunită după balonașe. Eu le suflam, ea le primea cu buzele, i se spărgeau pe nas, stropindu-i ochii. Þipa scurt, se ștergea cu mâneca și apoi aștepta un altul mare și greoi.
Am uitat să vă spun că ea, Kati, nu e nebună. Așa e considerată. Doar că nu judecă. Nici nu prea vorbește. Poartă numai haine de copilă și cred că nu are vârstă. Pare aceeași de când o știu: păr roșu, glezne groase, pistrui și o gură ca o cutie poștală care nu stă niciodată închisă. Când eram mai mică îmi plăcea să o sperii, să o văd schimonosindu-se și țipând. Dar acum o las în pace; am ajuns să o înțeleg. Și să o invidiez. Curios, nu? Ea nu cred că poate simți la fel.
Așadar mi-am scos în grabă o bluză din maldărul de pe scaun (niciodată nu scap de piramida vestimentară Novus Ordo Seculorum), pantalonii, fermoarul care ahh!... bineînțeles că s-a rupt atunci când m-am aplecat să îmi pun pantofii! Nici nu le mai știam numărul, și în locul lui mi-am prins două ace de siguranță.
− Până acolo și înapoi!?!
Am închis ușa în același mod artistic, și am coborât în grabă scara în spirală. Mereu aveam senzația că alunec pe treptele unei molecule de ADN. Verde. Mov. X. Y.
Afară Kati stătea cu spatele spre intrare, balansându-se, ca o libră nehotărâtă, când pe un picior, când pe celălalt.
− Hai, Kati.
S-a uitat la mine, deschizându-și mai tare gura, și a început să țopăie, luând-o înainte. Mă simțeam fericită în preajma ei. Nu întru totul, dar oarecum în siguranță (apropo de ace, ea era cel mai sigur dintre toate). Era acolo, mică, și eu tronam deasupra ei. Eu eram scaunul Hepplewhite*, iar ea trepiedul grecesc.
Cât despre Maria, ea era o mătușă; locuia cu vreo două scări mai încolo. De altfel nu cred să fi avut vreo rudă care să locuiască la mai mult de trei străzi depărtare. Vizavi de ușa mea locuia o bunică, dedesubt o altă matușă, unchiul peste drum, puțin mai încolo nu mai știu cine, și tot așa.
Chiar înainte să ajung în dreptul ferestrei am auzit bocete, strofe înfundate de gălăgie. Am urcat cele câteva trepte. La parter ușa era larg deschisă și câțiva vecini gură-cască în prag.
− Bună ziua. Bună ziua! Dați-mi voie!
Care stătea cu mâna la gură sau pe șold ca o toartă, care își ștergea închipuitele lacrimi… M-a înfășurat o masă de transpirație amestecată cu borș de zarzavat. Mi-am făcut loc până în bucătărie, unde, pe un scaun, ședea o altă mătușă, cu ochii injectați de plâns și nasul roșu ca de bețivă. Mi-a spus șoptit că tușa Maria –știam deja- murise.
− Oh!, am făcut și eu.
− Da, mamăh, dah. Și ce…eh teh mai iubea ea pe tineee…, și iar începu să plângă într-un prosop unsuros de vase.
Am căscat și eu gura și am făcut ochii mari. Păcat că nu se tăia ceapă.
Mă simțeam cam încurcată. Aș fi putut să îi pun o mână pe umăr, să îi ofer un pahar cu apă. Plângea pentru sora ei, sau înțelesese că nu va mai trece mult și va ajunge și ea la fel?... Priveam pe geam și mă gândeam că trebuia să adun caisele coapte și mai aveam de udat și… Fără să o privesc am întrebat-o doar atât:
− Dar cum s-a întâmplat așa ceva?
− Vai, mamăh, și erah tânărăăă…
Avea 75 de ani?!?
− … și puthernicăăă…, și iar începu să plângă.
Am lăsat-o în pace și am ieșit încet pe balcon. Aici era nea Vasile, ferit de ochii celorlalți, fumând ca de obicei pe ascuns. Însă cum el se uita puțin cam stânjenit la mine, m-am prefăcut că trec cu vederea și l-am întrebat cu toată seriozitatea:
− Nea Vasile, e groaznic. Cum s-a întâmplat?
− Ei, cum să se întâmple? (și strivi viermele de scrum cu pantoful). Parcă n-o știi. I-a zis-o doctorul, i-am zis-o și noi. De la mâncare. Știi că era lacomă. S-a înecat! A murit fericită. Cu stomacul plin. (și zâmbind în colțul gurii) Cum vroia ea.
− Aha!
− Ai văzut-o?
− Nu, erau la intrare și în…
− Mai bine! Șapte, măi, șapte oameni am dus-o la spital. Degeaba, prea târziu. Și cu inima era ea… S-o vezi acum, parcă e mai umflată. Ca o vânătă. (și părând că se afundă în țeava cu amintiri) Ce-i mai plăceau. Salată! Þii minte, nu?
− Daa!
− Ei, eu am lăsat-o în pace. Morții cu morții și vii cu vii, nu-i așa?
− Daa.
− Vii la înmormântare?!?
Era mai mult un ordin decât o întrebare. Și doar știa că nu îmi plac astfel de evenimente.
− Păi, cum să nu?
− Păi, cred și eu. Câte a făcut ea pentru tine, măcar atâta, nu?
− Da…
Încercam să îmi amintesc dacă mai aveam vreo rochie neagră prin dulap. Da, parcă da.
M-am întors în hol și am aruncat o privire de zaruri în camera mare. Pe pat cred că se afla mătușa, însă nu o puteam vedea de celelalte babe, la fel de tinere, care roiau de jur împrejur. Una se smiorcăia, alta îngăima un fragment de rugăciune, una îi potrivea fusta la poale, și tot așa. Ce mai adunătură!
Am ieșit repede afară. Simțeam că mirosul mă înăbușă. Am găsit-o pe Kati care se lăsa linsă pe mână de un câine. Chicotea. Și ei îi păsa la fel ca și mie. Măcar că era maică-sa.
Pe drumul scurt de întoarcere parcă am avut suficient timp să mă gândesc la zeci de lucruri:
1. Avea să aibe o cruce de lemn sau de piatră?
2. În care cimitir va fi înmormântată?
3. Câți vom mânca la restaurant?
4. Care preot va “oficia” ceremonia (presupun că tot unul rumen și greoi)
5. Vom merge pe jos? (vai de picioarele mele)
6. Cât de adâncă o să fie groapa?
7. O vor dezgropa după șapte ani?
8. Cum o să arate atunci?
9. Ne va bântui osânza ei și după cele 40 de zile?
Și mai ales:
10.Când se va lăsa nea Vasile de fumat?
Mă gândeam că poate sunt mulți cei cărora le-ar plăcea să moară cu stomacul
plin. Și dacă ar fi să se înece, poate că ar face-o cu o porție de știucă umplută,
sau niște sripioare la grătar, sau…
Nu am fost nici la priveghi, nici de oferit condoleanțe nu am oferit. Vreo vizită în mod special? Nicidecum. Mă frămâtau îndeosebi florile. Cu ce fel de flori să mă duc? Știam de cale, însă eu le văzusem și în buchetele mireselor. Orhidee? Prea pompos. Garoafe? Prea comun. Margarete? Prea romantic. Era greu de ales. Mai bine… mai bine nimic.
Uitasem că rochia îmi era cam largă. Arătam ca o haină cu picioare și pălărie de pescar, răstignită în grădină. Caraghios, însă…
” Mare eveniment, mare. Lume, lume. Veniți să vedeți!”
Îmi era așa de rușine! Nu mică mi-a fost mirarea când ea s-a urcat cu sicriu cu tot (ajutată de vreo nouă bărbați de data aceasta) intr-un dric vechi împodobit cu flori albe și roșii, tras de patru cai negri lucioși. Dumnezeule, parcă mă aflam cu secole în urmă! Femeile și bărbații aranjați la nici nu mai știu câte ace, pălării cu borduri largi și miros de naftalină, bijuterii, costume de carton și toți locatarii de pe aceeași stradă pe la geamuri și pe trepte. Lume multă! Însemna că avea să se dea ospăț mare. Kati își luase și hamsterul cu ea; micuțul animal își scosese din căsuța lui roșie doar coada și o parte din dos, semn de mare interes.
Aveam să mergem mai ceva ca melcii după ploaie. Și era foarte cald. Totuși înnourat. Dar cald. Stătut. Ca mirosul morților. Străbăteam mai mult de jumătate de oraș până la cimitirul “Cuvoiadomnului”. Alaiul nostru trezea mult interes și trecătorii se opreau să admire cortegiul.
În față un văr de-al meu (nici nu mai știu care) ducea fotografia mult mărită a defunctei, o imagine ce fusese imortalizată cu peste 20 de ani în urmă, când încă mai avea păr și dinți adevărați. Urmau apoi alți băieți ce duceau crucea, prosoapele, lumânările, etc., apoi caii, vizitiul ( îmbrăcat într-un costum strâmt și cu o pălărie ce îi aluneca tot timpul spre ceafă)…Eu eram în spate. Aveam grijă de Kati care la rândul ei avea grijă de hamster. În urma noastră: căldura. Cineva mă calcase pe picior iar acum pielea fină a pantofului căpătase forma degetului mare.
− S-au dus și ăștia, murmurai eu.
La intrarea în cimitir s-au tras clopotele (de parcă mă chemau la masă) și am pășit la fel de solemni și rigizi. Lumea se dădea la o parte din cale noastră: câinii, babele care se închinau preacucernic, copiii care continuau să se alerge printre morminte, frunzele moarte și ele… Iar eu, eu inspiram și expiram viață. În nici un alt loc nu poți simți că ești viu cu adevărat decât în cimitir.
O grămăjoară de funingine mă trase de mână:
− Fata, fata, n-ai sî-mi dai și mii un ban, să-ți dia Dumniezău sănătati!
Îmi dă El și fără!
Groapa avea vreo trei metri și era neobișnuit de largă (evident). Totul a trecut pe lângă mine asemenea fumului din cadelniță. De altfel nici nu am putut rămâne în biserică, simțind că mă sufoc, așa că am ieșit afară, încercând să ghicesc cam cât mai era până ce burta îi va fi fost învelită pentru totdeauna, și apoi… la restaurant.
Cinci feluri plus aperitive. Ohoho, ce defunctă darnică! Kati își hrănea hamsterul, un unchi se cam îmbătase așa că a fost condus acasă, sticlele erau destupate, gâlgâind hulpav, totul se petrecea într-o atmosferă veselă.
− Ce mult te-a mai iubit!
Da, știu, ca sarea-n ochi.
− Þii minte când erai…
Și iar trebuia să mă arăt mișcată și interesată de nu mai știu ce fleac, descris acum la proporții gigantice. Mă gândeam că… că nu mă simt prea bine de… de la atâta friptură, dar nu aș fi vrut să o las să meargă pe scurtătură. Nu, nu, să meargă regulamentar, pe mațostradă. Phahaha!, îmi venea să râd la gândul acesta. Îmi mușcasem eu de câteva ori limba, însă simțeam că nu voi mai putea face pentru mult timp asta. Noroc că era pe jos un șervet; m-am aplecat să îl ridic, simțind cum îmi năvălește sângele în obraji și vreau să râd fără zgomot. Însă m-am lovit cu capul de marginea mesei și toate paharele s-au gudurat. Atunci nea Vasile a exclamat:
− Oh, să închinăm, să închinăm un pahar în amintirea…
Of, de-aș fi avut și eu o căsuță roșie unde sâ mă pot ascunde!
Se vorbea mai ales despre moștenire. Prin testament averea îi revenea lui Kati. Erau vociferări. O nebună bogată (și un hamster pe măsură). Nu, se cerea un administrator; era ea majoră, dar nu și-o putea păstra cum se cuvine.
Afară ploua cu găleata, ceea ce ne-a amânat plecarea.
− Plâng sfinții pentru Ea!
Eu cred că mai degrabă ni se ștergeau nouă urmele spumoase de melci de pe asfalt.
Nu îmi mai suportam pantofii. Unghia degetului lovit zvâcnea puternic și îmi venea să o scot afară. Cum să mă descalț la masă? Și apoi trebuia să o culc pe Kati în același pat pe care zăcuse maică-sa, să îi dau să-și sărute hamsterul și să îi învârt cheia în cutia muzicală cu balerine. Cânta “Valurile Dunării” și mi se părea că valurile vor curge din cutie în paharele cu vin și se vor urca la cer să spele fețele sfinților. Doream să dansez un vals. Și să calc la rându-mi pe cineva pe picior.
M-am hotărât să plec, în ciuda cerului încăpățânat. Speram să trec neobservată, însă…
− Pe ploaia asta?
Ce, n-ar fi pentru prima dată.
− Ai să răcești, îți zic eu.
− Nu vrei să mai aștepți? Doar te conducem…
Le-am spus înciudată:
−Nu, mulțumesc. Plec acum. La revedere!
Am auzit murmure și un vag “nerecunoscătoarea”, dar poate mi s-a părut.
M-am lăsat în voia apei. Hainele erau lipite de mine și simțeam că mă voi încreți precum volanele catafalcului. Pantofii suflau balonașe nervoase. Slavă cerului că nu erau trecători. Alunecam pe spatele umed al străzilor. De Kati uitasem cu totul.
În noaptea aceea am visat sute de lumânări încolăcite care mă strângeau de încheieturi și mijloc. O bucată mare de colivă îmi presa burta iar din gură îmi ieșeau trandafiri de zahăr albi și roșii.
M-am trezit târziu. Pe la 10.
Abia acum realizam ce se întâmplase de fapt și cât de rece fusese totul. Parcă escaladasem un munte în plină iarnă. Negru și morbid. Mărunt și comun. Mă simțeam prea departe, nu pot explica. Am lăsat draperiile trase. Orice, în afară de prezent.
Eram chinuită de un imbold. M-am îmbrăcat în grabă și am plecat spre cimitir. Aici am găsit același pământ proaspăt și afânat, ce se uita la mine în gol. Privirea mi-a căzut pe grilajul de alături, sfărâmându-l. Trebuia neapărat reparat și vopsit. Și nu tot în portocaliu. Mai bine verde. Verde! Și tot mă gândeam… Da.
Am mers la o florărie și am cumpărat câțiva bulbi. M-am întors și, stând pe pământ, am scobit cu degetele căteva gropițe și i-am plantat. Primăvara viitoare vor crește stânjenei. Burta ei plină avea să hrănească rădăcina lor lacomă.
Aș fi putut spune că am plâns, că am aprins lumânări rugându-mă lui Dumnezeu să o ocrotească întru veșnicie, etc., Amin, dar… aș cădea în patetic și ridicol. De ce să plâng pe cineva liniștit și fericit? Rai și iad există pentru că oamenii le-au proiectat ca noțiuni, ca axiome. Îmi mai rămâne cosmosul. Și astrele. Pentru fiecare om 100 de grame. Câteva păcate gramul.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!