Firul logic părea că se rupsese. Devenisem puțin nervoasă, surescitată chiar și-mi transpiraseră mâinile.Știam că domnul Roman, directorul avea să-mi sărute mâna cum făcea la toate fetele și să spună :
-Ce faci, frumoaso, tot frumoas-ai rămas?!(Era extrem de curtenitor în afara școlii, unde era un zbir).Știam că era un clișeu dar totuși de fiecare dată îmi făcea plăcere cu excepția acelei zile de 9 septembrie din 1990 și nici nu mai știu cât, pentru că deși m-a marcat acea experiență nu am notat nimic în nici un jurnal, cu excepția acestei rememorări.
În momentul în care cinstea mea proverbială se lupta cu noianul de minciuni pe care Dinu le jongla cu destul de multă naturalețe (printre care și cea mai gogonată, că ar fi medic) am făcut ceea ce se cheamă o criză hipoglicemică.Apoi am căzut gândindu-mă că în sfârșit Dinu va fi descoperit, mai bine zis că nu e medic și nu știe cum să trateze sau măcar să acționeze în caz de lipotimie. Eu știam că singurele lui cunoștințe erau cele de anatomia și fiziologia unor aparate ce diferențiază oamenii în bărbați și femei.
Dar Dinu era un tip norocos.Mi-a povestit pe urmă Dorina că în acea îmbulzeală a reușit totuși să-mi ia pulsul, să mă scoată la aer și culmea:a cerut un pahar de apă cu zahăr.