Capitolul I (prefață)


Cuvânt către autor din partea autorului.


Cuvânt, poate nimic sau poate mai mult decât mintea înțelege, un război ,un antidot,o fericire, atârnate toate de o simplă vorbă.
Îmi scriu mie, iți scrii ție, rânduri uitate și dorite în același timp, aruncate pe foile viitorului și ale trecutului ce se îmbină în prezent formând un manuscris rătăcit printre rândurile timpului. Am citit timpul și am văzut clipe ce aduceau rugi unui ceas stăpân pe visurile tale, o incursiune metodică către sensibilul retras într-un colț al întâmplării.
Adu-ți aminte creatorule, de pescărușii încătușați care își doreau zborul din tablourile încastrate în peretele așa zisului destin.
O cetate, mistuită de focurile unui iad pustiit de atatea probleme frumoase, cetatea sorții mântuită în chip și fel de toți mesagerii profani care idolatrizeaza sacralitatea banalității unei idei.
Adeseori căutând acel sensibil ne prăbușim rând pe rând în cele șapte păcate capitale din care trebuie să ne înălțăm pentru a împlini un întreg.
Arunc un nota bene în infinitul nostru pentru a da sens cicatricelor celor care au cazut în păcat și enumar grăbit : ura, pizma, repulsia, timiditatea, nervozitatea, lenevia și invidia.
Eu mă aflu de cealaltă parte și întrețin dialogul în oglindă. Un monolog supus unei acidități ce atrage auditoriul întruchipat în “el”și astfel devenind un solilocviu chinuit cu învățăminte dogmatice. Încercând să transmit esențialul, un amalgam de putere prin sete de cunoaștere ajung să impun concepții necrozate survolat de umbra croncănitoare a trecutului.
Dispersăm momentul conturând 3 falii temporale care ne prezintă, spre nefericirea noastră, evoluția către o dureroasă involuție.
Pornind din copilăria pălmuită de tact ne-au fost induse idei dezrădăcinate care ne-au constrâns a ne târî spre Golgota ca apoi ajungand în vârf să înviem categoric trezindu-ne a doua zi la acealași start.
Astfel conturăm rutina, o durere surdă ce o simțim în piept vrem să scăpăm de ea dar în același timp o vedem ca pe un rău necesar, încercăm să ne tratăm, facem tot posibilul să apelăm la diversitate, întindem mana aevea către un salvator indisponibil momentan, poate din cauza interferențelor în rețea.
Rutina incheie totul, de la nasturele la camașa la ciclul îmbucurător de scurt al vieții.



Capitolul II – De ce???


Îmbătat de cunoaștere și tremurând te scurgi pe 7 cărări, în minte cu numere fatidice ce joacă pe diferite arii ce nu pot să le ințeleg și ajung cu greu și cu teamă la destinație lovindu-mă de un zid rece și surd și pun lumea în balanță cu o simplă întrebare care ne leagă de secret, de cuvântul secret, de sursa cunoașterii, de începutul lumii, chiar de nimic, ne leagă de tot.

E dimineață. Telefonul vibrează pe marginea televizorului într-o disperare alarmantă. Lumina ce răzbate din display-ul telefonului îmi zgârie retina atât de îndrăgostită de întunericul liniștitor. Reușesc să apăs un buton la nimereală și să arunc telefonul pe undeva prin camera plină de cursuri, foi, carți deschise, clasici ce mă salută de pe jos. Totul începe să se contureze, inima începe să bată la ritmul ei normal, mușchii se încordează țipând a moale și ajung în poziția de șezut, ce masochism necesar.
Mă ridic ușor lăsând patul jerpelit să se piardă în întunericul ce se ascunde ca un copil în spatele meu. Ma uit în jos inconștient observ că l-am profanat pe marele Dante călcând-ul în picioare. Săracul Dante exilat din mirifica Florență să își trăiască veșnicia pe linoleumul rece din sordidul meu dormitor. O cauta pe Beatrice printre paginile altor volume și pe sub hainele aruncate într-un colț, cu ochii bulbucați și disperat că pe Vergiliu la pierdut, el s-a dus spre Paradis. Ridic piciorul lent și îi permit să își continue căutările în pacea nebuniei. Mă uit spre ușă, tot întuneric, tot negru văd, geamul mat nu reflectă nici un fluture de lumină oarbă. Întind mâna și simt lemnul bibliotecii grele ce stă de strajă pedepsită de decenii să își care povara. Un aghiotant de încredere în misiunile mele literare. Poate și Don Quijote dacă ar observa s-ar opri ar pune lancea jos și l-ar concedia pe Sancho Panza trimițându-l în comun și mi s-ar fi alăturat. Mă sprijin cu toată puterea mea de Atlas și reușesc să mă apropii de ușa, pun brațul drept pe clanța și apăs cu setea troienilor din cal sperand că poate dupa ușă e victoria.
Ușa deferecată și fără lăcăți o ușă simplă cu geam mat și fără zorzoane se crapa câte puțin, câte puțin și îmi permite să văd ce îmi ascunde de atât amar de timp, de atâtea ore. Sperând ca în fiecare zi când o deschid să aflu ceva nou în spate. Pășesc grăbit mă arunc cu capul înainte fără să privesc, nu țin cont de frică, și trag ușa după mine cu un sunet amar de fier ce se preschimbă din aliat în sabie.
Deschid ochii, …același lucru întuneric, nimic nou ,aveam așa-ceva și acolo, dar stai căci încep să se zărească raze de soare ce îmi permit să percep neantul așa cum e. Așa cum este, e un sat. Un sat uitat de însuși părintele Mileniu, azvârlit pe coasta aridă a unui deal precum o cocoașă din mănăstiri franceze.........































ț