Un urs în oraș
Capitolul IV


Radar- ist la G.A.

- Tovarășu colonel, sunt sergent major Tuteașcă, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!
...
De câteva săptămâni, Tuteașcă se căznea să repare un aparat sovietic de radiolocație. Se zicea că-l cumpărase armata de la ruși, sau că-l aruncaseră ei la gunoi, dar nu se știa precis. Șeful “de stat maior, maior Stroe” îl luase în primire cu eticheta “defect” și i-l pasase lui Tuteașcă:
- Bă, majorule, trebuie să repari chestia asta ... uite cartea tehnică, o citești și te familiarizezi cu radarul... vezi ce are, apoi faci un referat pentru piese de schimb.
Tot ce nu spusese Stroe, dar a descoperit curând Tuteașcă, era că toată documentația era în limba rusă. Ce-i drept, schemele tehnice reprezintă un limbaj internațional, de care tânărul sergent major nu era străin. Dar ce să facă cu instrucțiunile de folosire, multe pagini acoperite cu un scris neinteligibil? Nu se punea problema să raporteze superiorilor că nu știe rusește, parcă-l auzea pe căpitanul Miron, locțiitorul politic:
“- Nu știi rusește? Dar unde-ți este nivelul politic, tovarășe? Și mai zici că ai luptat cot la cot cu glorioasa Armată Roșie?!”
Precis i-ar fi servit un astfel de comentariu. Nici Stroe nu l-ar fi iertat:
“- De ce nu știi rusește? Păi atunci cum ai ajuns în armată?”
Replica lui Marica ar fi fost desigur:
“- Nu înțelegi documentația? O zi de arest la garnizoană! Executarea!”
Așa că făra să mai stea cu gândul la textul rusesc, Tuteașcă se apucase de lucru. În câteva ore, tot aparatul era demontat pe masă: zeci de tuburi electronice, kilometri de conductori, tone de componente, vagoane de șuruburi. Ca la orice aparat rusesc. Au urmat apoi nenumărate măsurători și testări, iar defectul – defectele - nu au întârziat să apară.
- Ei, majorule, cum merge? l-a întrebat a doua zi Stroe. Ai găsit buba?
- Raportez, tovarășu maior, am găsit câteva bube până acum, dar cred că mai sunt încă multe...
- Da?... Atunci ce mai stai, muncește, vreau urgent referatul pentru piese!
Din nou s-a scufundat Tuteașcă în aparat și alte belele și-au făcut apariția. După două zile, lista de piese era gata; cuprindea mai multe pagini.
Stroe, văzând-o, a încruntat din sprâncene:
- Bă, tu crezi că armata are fabrică? De unde să scot eu toate astea?
- Tovarășu maior, raportez, am făcut o listă minimă. Unele piese mai pot fi
reparate, dar astea sunt arse, trebuie neapărat să le înlocuiesc.
- Bine, eu trimit lista mai sus. Dar nu cred c-o să fie aprobată ...
Și totuși, minunea s-a produs. Marea unitate a probat imediat lista. Materialele aveau să fie comandate în Uniunea Sovietică și urmau să vină în cel mai scurt timp.
Până atunci, Tuteașcă nu se plictisea. A recuperat tot ce mai putea fi recuperat, a confecționat el însuși câte o piesă, vreun arc rupt, sau o bobină arsă, a mai obținut câte ceva de la uzinele din oraș ... După o vreme i-a putut raporta lui Stroe:
- Tovarășu maior, tot ce am putut face am făcut. Mai am doar să montez piesele noi, când or veni.
- Bine, majorule, dacă nu mai ai nimic de făcut la radarul ăla, ia vezi, că te caută tovarășu colonel.
...
De aceea se afla acum Tuteașcă în biroul Mareșalului, surprins că șeful avea nevoie de el,
Nu mai puțin surprins era însă și Marica.
- Da, da ... spunea el, căutând să-și aducă aminte de ce îl chemase. Bine ai făcut c-ai venit ... da ... cine ți-a transmis ordinul?
- Raportez, tovarășu maior Stroe.
- Stroe? Aha! făcu ofițerul, Stroe zici?
- “Oare ce-am vorbit eu cu Stroe? Dacă-l sun să-l întreb, râde de mine, iar dacă nu-i dau ăstuia nici un ordin, râde el. Ce naiba să-l pun să facă? ... A, știu!”
- Bă, Tuteașcă, tu ești de la țară, nu?
- Raportez, de la țară, da.
- E bine să fii de la țară. Ia zi, ai avut grădină acolo?
- Raportez, tata are un pic de loc pe lângă casă. Știți, o roșie, un ardei ...
- E clar, deci te pricepi la grădinărit. De azi ești șef la G.A.
- Am înțeles, tovarășu colonel, dar știți, eu mă pricep mai bine la reparații, partea tehnică...
- Bă, te duci la G.A. sau te trimit la garnizoană. Executarea!
Ce se mai putea spune? Sergentul-major salută și ieși, înjurându-l în gând pe Mareșal.
- “Cum naiba mă găsi ăsta bun de G.A.? Doar e Rommel acolo, și e de meserie ... ce chestie ... ajunsei din tehnician grădinar și porcar...”
Rommel, un sas dintr-un sat din apropierea Brașovului, era stăpân peste Gospodăria Anexă, adică grădină și animale, încă de când se terminase războiul, prietenia lui cu un tovarăș important îl scăpase de prigoana rușilor, mulți sași cu nume mai puțin faimoase decât al lui, erau acum în Siberia. Tot tovarășul acela îl angajase la armată ca grădinar și încă îl mai sprijinea. Tuteașcă îi știa toată povestea, de aceea nu-i venea la socoteală să-i spună așa, dintr-o dată:
- Nene Rommel, m-a trimis comandantul să fiu șeful matale.
Grădinarul însă primi vestea râzând.
- Lasă, tofarăș major, tumneata șef, eu afut grijă de tot cu soldați.
- Cum, nene Rommel, eu să fac pe șeful și matale să muncești?
- Tacă spun, tumneata merge la pirou și afut grijă de hârtii, să nu fii aici tofarăș colonel și să căsești stăm de forbă.
- “Oare să se fi păcălit colonelul? se întreabă Tuteașcă. Am impresia că nea Rommel ăsta e băiat de treabă, nu trebuie să pun mâna pe sapă și pe lopată”.
- Mulțumesc, nene Rommel. Dacă ai nevoie de mine, eu stau pe-aici.
În felul acesta deveni Tuteașcă moșier. Nu avea altceva de făcut toată ziua decât să însoțească doi soldați până la grădină să numere lădițele cu “producția”.
Dar fericirea nu dură mult. Spre surprinderea tuturor, într-o zi se opri la poartă un GAZ de la marele Stat Major, încărcat cu piese pentru radiolocator. Iar subofițerul primi imediat ordin să-și reia în stăpânire atelierul.
Curând reparația fu terminată, piesele erau corespunzătoare, know-how exista, deci aparatul fu pus în stare de funcționare. Dar, dar cum să-l încerci? Instrucțiunile rămăseseră la fel de inaccesibile pentru Tuteașcă.
Dilema era greu de rezolvat. Dacă mergea în fața superiorilor și se vedea că nu cunoaște limba rusă, s-ar fi ales cu comentariile lor acide. Dacă nu raporta că radarul merge și nu ar fi demonstrat, toți ar fi zis că nu-i în stare să-l facă.
- “Am găsit! se bucură Tuteașcă. Trimit un soldat să raporteze lui Marica, iar eu mă duc la grădină. Mari ofițeri cum sunt ei, trebuie să știe să opereze un locator, deci n-au nevoie de mine.”
A doua zi, imediat după raportul de dimineață, Marica află că radiolocatorul funcționează. Îi luă cu el pe toți ofițerii din comandament și luară cu asalt atelierul mecanic.
Aparatul îi aștepta. Nu avea nevoie decât de curent și de o mână pricepută.
- Dar știți că arată bine chestia asta? comentă colonelul. Ia, care te pricepi? Dați-i drumul, să văd și eu cum face.
Nici unul dintre ofițeri nu se mișcă. Fiecare se uita la ceilalți.
- Hai, bă, de ce nu-l porniți? se impacientă colonelul. Stroe, dă-i drumul!
- Tovarășu colonel, raportez, nu știu să umblu cu așa ceva.
- Cum, maiorule, să nu știi? Nici voi nu vă pricepeți? îi întrebă Marica
pe ceilalți.
- Tovarășu colonel, permiteți, dar de ce nu-l pornește Tuteașcă?
- Dar chiar, unde-i ăsta? se miră șeful.
- Vă rog să-mi permiteți să raportez, interveni soldatul, toa’major e la
grădină.
- Ce caută Tuteașcă la grădină? întrebă Stroe.
- L-am trimis eu săptămâna trecută să lucreze acolo, răspunse comandantul.
- Păi, știe el să grădinărească?
- Știe, nu știe, ce era să fac cu el dacă l-ai trimis pe capul meu?
- Eu?
- Dumneata, maiorule.
- Tovarășu, dar eu l-am trimis să vă repare aparatul de radio. Nu ziceați dumneavoastră că s-a stricat?
- Aparatul de ... am uitat. Bă, soldatule, du-te la grădină și adu-l pe Tuteașcă.
Soldatul plecă în pas alergător și tot așa veni, dar fără Tuteașcă.
- A zis toa’major că nu poate veni, că culege castraveții pentru popotă. Da’ a zis că scrie în instrucțiuni cum merge aparatul.
- Păi de ce nu zici așa, maiorule? Are dreptate Tuteașcă, vorba aia, suntem atâția ofițeri aicea și stăm dup’un tablagiu? Ia dă, bă, instructiunile alea încoace! ... aha, uite poza aparatului ... dar ce naiba scrie aici? paaap? Scrie rusește?
- E un aparat sovietic, tovarășe colonel, interveni căpitanul Miron.
- Daa? Atunci ia citește tu, Miroane, că știi mai bine.
Miron luă caietul și citi:
- R – a – d – a – r ... nu știu, tovarășe colonel.
- Cum nu știi., bă, mare locțiitor politic?
- Păi să vedeți, eu știu Saviețchi saiuz, Eseseser...
- Lasă, bă, asta știe orice prost. Ia vezi, maiorule.
Stroe lăsă caietul pe masă.
- Nu știu eu așa ceva, tovarășu colonel.
- Tu, mă, care ai făcut războiul alături de frații noștri sovietici?
- Da, dar de la ei am învățat doar davai ceas, davai rachiu, davai dengli... Tot dumneavoastră sunteți salvarea noastră, tovarășu colonel.
- Eu? Păi eu sunt colonel și comandant de unitate. Ce nevoie am eu să știu rusește când am subordonați? Miroane, notează-ți: de mâine, pe lângă cursurile de învățământ politic organizezi și ore de limba rusă. Executarea!
- Am înțeles, tovarășe colonel!
- Asta o rezolvăm, dar cu locatorul ce ne facem? se lamentă Marica.
- Tovarășu colonel, vă rog să-mi permiteți să raportez! interveni soldatul
care asistase la discuție.
- Ce vrei, bă?
- Tovarășu colonel, știu eu rusește, am învățat la școală. Cred că pot eu să vă traduc instrucțiunile.