Un urs în oraș
Capitolul III


Pregătiri de iarnă

O zi în cazarma unde muncește sergentul-major Tuteașcă începe așa:
- Tovarășu colonel, batalionul este gata pentru începerea programului! Raportează șef de stat maior, maior Stroe.
După care “maior maior Stroe” execută un pas lateral și o tentativă de întoarcere la stânga, iar batalionul face să se cutremure munții cu salutul regulementar, dar mincinos:
- Să trăiți to’așu colonel!
Apoi comandantul, cu o figură nemulțumită, inspectează frontul. Îndreaptă un nasture ici, colo reproșează unui militar în termen starea bocancilor, dă mâna cu unul sau doi dintre ofițerii superiori. Când toate subunitățile combatante au fost trecute în revistă, se oprește în fața sergentului major Tuteașcă, singurul membru al subunității sale, serviciul tehnic-întreținere. De câteva luni dialogul este invariabil:
- Ai grijă, bă majorule, sunt cu ochii pe tine!
- Am, înțeles, tovarașu colonel!
Dar astăzi, spre sfârșitul lui octombrie, “Mareșalul” (tot batalionul îi zice “Mareșalul” după vorba scăpată odată de Tuteașcă) iese din tipic:
- Tovarășilor, se adresă el militarilor, vine iarna. În cel mai scurt timp, cadrele vor trece la ținuta de iarnă. La raportul de dimineață veți veni în cizme, manta și căciulă. Soldații vor purta manta începând de mâine! Treceți la program!
Ordinul comandantului era clar. După amiază, în loc să execute programul de lectură a ziarului SCÂNTEIA, soldații trebuiau să-și pregătească mantaua. Vechi și ponosite, aceste accesorii ale ținutei ostășești fuseseră folosite toată vara drept așternut în lizieră. Acum trebuiau să fie curățate, călcate, nasturii “completați” ... O adevărată binecuvântare pentru ofițerul de serviciu, căci nimeni nu va avea timp să sară gardul și toți vor fi prezenți la apelul de seară.
Pentru mulți subofițeri, însă, vestea era destul de rea. Chiar dacă croitoria garnizoanei raportase către marea unitate că fusese asigurat întregul necesar de uniforme, doar gradele superioare aveau să le poarte la apropiata paradă de 7 Noiembrie; pentru ceilalți însă, și printre ei se număra și Tuteașcă, mantaua era un vis prea îndepărtat.
Dar ordinul era ordin. Trebuia să-și găsească o manta, ori Marica va avea în sfârșit pretextul pe care-l căuta în fiecare dimineață. Soluția era să împrumute una, sau s-o cumpere de la vreun subofițer mai norocos.
- Mă, Petrică, cunosc eu pe unul care are o manta de vânzare, spuse plutonierul Talabă auzind de necazul prietenului său.
- Pe cuvânt? Hai la el s-o văd și dacă e bună o iau, zise bucuros Tuteașcă.
- Mă, să știi că nu e chiar nouă, a mai purtat-o și el, dar e absolut perfectă.
- Gata, mergem la el!
- Ei, stai blând! Întâi mă duc să vorbesc cu omul, să-i spun de tine...
- Și ce mai aștepți?
- Păi, ce tu crezi că bați din palme și gata? Lasă, mă duc deseară.
Au trecut câteva zile, Tuteașcă cerea mereu vești de la vânzător, dar fie că Talabă nu-l găsise acasă, fie că omul nu se gândise încă la un preț, ori începuse să ezite ...
- Mă, nea Lambe, eu știu de ce nu mergem la ăla... Bine, după masă te iau la o bere, la Coroana.
- Păi vezi, mă, Petrică, că ești băiat deștept? Așa trebuia să zici tu de la început, și se rezolva mai repede.
În aceeași seară, după program, la restaurantul de pe strada Republicii intrau mai mulți subofițeri, în frunte cu Talabă și Tuteașcă. Acesta nu se putuse abține să nu-i șoptească prietenului său:
- Bine, bre, așa am vorbit noi? De unde să scot eu atâția bani? Nu știi că Dobrilă bea singur o ladă?
- Cum, n-ai bani? Mantaua cu ce vrei s-o cumperi?
- Am bani, bre, dar dacă mi-i beți voi ...
- N-ai tu treabă, eu sunt aici. Vorbesc cu el să ți-o dea pe datorie.
Mai trecură câteva zile. La raportul de dimineață, tot mai multe cadre apăreau în ținuta ordonată de colonel, dar de la omul lui Talabă, nici o veste. Tuteașcă începea să fie neliniștit.
- Bre, nea Lambe, îi spuse el lui Talabă, azi după amiază mergem la ăla.
- Cum să mergem, mă? Tu crezi că ăla stă acasă când vrei tu? Dacă nu-l găsim?
- Îl găsim, nu-l găsim, noi ne ducem. Nu vezi că aproape toți și-au schimbat ținuta?
La ora trei Tuteașcă era gata de plecare în misiune. Plutonierul nu mai găsi nici un pretext să scape de ele și porniră amândoi prin oraș.
- Unde șade, domne, omul ăla? întrebă Tuteașcă după un timp.
- Las’ că vezi tu când ajungem.
- Dar mai e mult? Deja umblăm de vreo oră!
- Uite-acum ajungem.
- Unde, bre?
- Colea, în Prund.
Deși era în Brașov de câteva luni, sergentul major nu reușise încă să-i cunoască toate cartierele. Știa că Prundul e pe undeva pe un munte, că era acolo o biserică mare și veche în care el, ca militar, nu avea ce să caute. Și mai auzise că oamenii de acolo, trocarii, cum îi botezase un coleg, erau foarte deosebiți de ceilalți brașoveni. De aceea simți o emoție când auzi că tocmai acolo urma să facă o afacere.
- Bă, Petrică, ai un noroc chior, bă! exclamă Talabă când ajunseră în piața Prundului.
- De ce, bre?
- Păi nu vezi? Ia uite, omul nostru e acasă și ne așteaptă. Are și mantaua la el.
- Unde-l vezi tu? La vreo fereastră?
- Ce fereastră, mă? Uite-l acolo, în centru, e cu mâna întinsă spre noi.
Tuteașcă își roti privirile. În zadar. Câteva mașini, o căruță, dar nu militarul pe care se aștepta el să-l vadă.
- Cum, mă, tot nu-l vezi? Hai la el. Salută-l pe tovarășul!
Abia acum înțelese Tuteașcă.
- Ãsta e?
În piață se afla într-adevăr un militar. Cu arma în mână, el părea gata să pornească la atac.
- Ei, îți place mantaua lui?
Era foarte bine realizată. Din bronz. Omul lui Talabă era un monument în memoria eroilor neamului...