AUTOFAGIE
de Valentina Jichici
În noaptea aceea îngerii au coborât pe pământ și și-au smuls aripile…dimineața ancestrală își ridica faldurile funeste și aștepta începutul noii lumi; oamenii se trezeau, încet, pe rând…în realitate.



Nu-mi plac mesajele sociale, nici măcar cele ce au un dram de talent…și ce ??!! parcă totul ar trebui să se conformeze gusturilor tale, îmi spuse ea, bizară și frumoasă; avea dreptate, eram un egoist…și încă unul absolut…dar nu era vina mea. Totul a început demult, cândva…când nu exista decât un om și…o femeie. Iar acum? oricum nu mai contează…Fericirea mea e alta, departe sau nicăieri. ADAM, îmi spuse, vino la mine! Ia-mă în brațe...ce-mi place când mă strângi așa...vocea TA e dulce și trupul meu se lichefiază alene în visul somnului tău...TU, DRAGUL MEU, sunt atât de FERICITÃ cu TINE!!! TU nici nu știi, nu??? sau știi?...Mă întreba adesea de ce sunt astfel, deși mă iubea așa cum eram, dar mereu, și am simțit-o, ceva o deranja, o îndepărta; un soi de amărăciune metafizică ce stăpânea trupul meu feroce...da! atunci eram feroce, eram vânătorul, iar ea....? ea era prada mea preferata-MARIA!!! De ce îmi faci asta?! nu știi că te iubesc, dar acum parcă nu mai pot suporta, parcă totul se prăbușește în jurul nostru și tu nu faci nimic, absolut nimic ca să ne salvezi....TU mă ucizi...ai rămas același individ egoist pe care l-am cunoscut și ...pe care îl iubesc...dar nu mai pot, totul se duce...Și-a plecat Maria. DA! Chiar a plecat, credeți-mă! Maria s-a sinucis crezând că-mi va atrage atenția și mă va face să sufăr...Maria și-a tăiat venele, Maria s-a spânzurat, Maria s-a aruncat în fața trenului, Maria s-a otrăvit, Maria s-a electrocutat... ca și creierul meu, de-altfel, ia te uită! chiar îmi scapa acest amănunt: într-o zi creierul meu s-a electrocutat, din greșeală. Nu știu cum a reușit, tot umbla el pe la tabloul electric, în încercarea disperată de a-mi demonstra că el e mai bun decât mine...și?...ha ha ha....și acum îmi vine să râd, vă vine să credeți??? a venit să-mi ceară ajutorul. El, Infailibilul Creier Uman, Macroanatomia Celestă, Coordonatorul Suprem al întregului program a venit la mine...adunare molatecă de carne. Toată încrengătura mea celulară îmi cerea să-l ajut, iar apoi nu puteam să-l refuz, nu? Ce-i drept, nu a vorbit cu mine câteva săptămâni, dar și-a revenit în cele din urmă. Dragule, nu vezi că vorbești aiurea...ce-i cu tine?...ce...ce spuneam?...Nu știu, ceva de mine și de creierul tău, destul de macabru, de-altfel...hm...nu-mi amintesc...da...mă gândeam la tine, la noi...nu știu de ce dar am impresia că tot ce trăim noi acum este atât de INDEPENDENT! De toată lumea asta, suntem atât de liberi și ne-am despărțit de tot, de absolut tot, suntem suspendați în neant, liberi, goi și fericiți; noi, draga mea suntem veșnici, știai? am fost dintotdeauna. Îmi aduc aminte de liceu, pe atunci nu te cunoșteam...eram tânăr și voiam să distrug lumea, eram un...nimic...”I will show fear in a handfull of dust”, asta eram și eu-o mână de cenușă...risipită în vânt. Atunci aveam încredere în mine, acum te cred doar pe tine; atunci eram puternic...și fals, adăugă ea plină de umor. Ce-i drept are dreptate, așa micuță și gingașă cum e ea...mă depășește. Da...Mircea Eliade-Romanul adolescentului miop, am plâns când l-am citit ...și mama...ea nu m-a crezut...Cu sau fără ea? Mi-e imposibil să-mi imaginez viitorul fără Maria...
Acum ea e TOTUL, MATER GENITRIX
îmi place vocea ei, are ceva androginic în ea, ceva de fetiță drăgălașă și de pirat beat și nervos, ceva delicat și rugos în același timp...ciudat nu? dar așa e ea toata...atipică și fascinantă. MARIA TU EȘTI A MEA!!!!!!...desigur că sunt a ta, dragul meu, numai a ta, pentru totdeauna!!!!!!! așa îmi spunea ea mereu și atunci sufletul meu se limpezea ca o lumină de soare...iarba verde și pură, pământ cu miros aspru și fericit, ploaia caldă ce-mi lovește sufletul...apa...apa...apa!!! Maria e lichidă, e translucidă, e o algă uriașă, albastră ce mă absoarbe prin cilii ei și mă consumă încet, integrându-mă substanței sale abisale. Maria, diluviul universal ce așteaptă să mă înghită. Iar eu sunt un surfer pe valul tâmplei tale, iubita mea...iar tu ești marea...profundă, amețitoare, murdară, marea pe care nu am văzut-o niciodată, dar pe care o presimt în ochii tăi verzi...ce ciudat! în ochii tăi eu aud glasul scoicilor, aud cum se mișcă cochiliile melcilor pe fundul apei, aud verdele și roșul, și albastrul, și azurul, mai ales azurul amurgului și...al nostru...mă tem, ce-i drept, ...de ce? de ce te temi, spune-mi! cred că de noi, de această clipă de fericire pură, mă tem că e prea unică! da, iubitul meu, dar toate clipele noastre vor fi unice...și știi de ce? pentru că te iubesc atât de mult!!!!!! spuse ea simplu și arogant, cu glasul ei de zeiță și monstru marin...vom face dragoste în serile de iarnă, când zăpada va fi topită ușor de norii aspri și străzile se vor umple de noroi, iar cizmele mele se vor afunda în vietățile minuscule, amorțite și uitate sub zăpada lui Andersen. Sună banal? poate. Dar nimeni nu va fi mai profund decât noi și nimeni nu va trăi mai intens decât noi...vreodată.
Acum Maria înoată alene în jurul meu, mă cuprinde cu brațele ei flasce și mă atinge cu ventuzele amețitoare...ce frumoase sunt! verde iridiscent, seamănă cu niște ciuperci otrăvitoare, simt nevoia să le dezlipesc de pe pielea mea și să le mănânc, dar nu pot, sunt prea strânse, Maria s-a lipit cu totul de mine și ciocul ei de calmar albastru-violet îmi distruge încet creierul. Din mine nu a mai rămas decât lichidul cefalo-rahidian, ce se absoarbe ușor în stomacul ei. Acesta era visul meu: s-o cunosc așa cum e ea, în străfundurile sale, în matca sa darwiniană...și am reușit, nu? Iar aici este atât de liniște și oceanul ne învăluie protector în inima sa...păcat că oamenii nu i-au văzut niciodată adâncurile pe care eu le văd acum prin ochii fascinant-uriași ai iubitei mele, Maria- calmarul uriaș ce m-a înghițit într-o zi de toamnă....eram trist atunci când am cunoscut-o..
Eram captiv într-un insectar cu geamul prăfuit, alături de alte insecte imbecile, ce începeau să se trezească încet la viață. Pe rând, ne-am scos unii altora acele din spate și-am început să ne rugăm: la Dumnezeul insectelor (știați că și insectele au un Dumnezeu?!).
Iar el ne-a răspuns: o rază de ploaie ne-a atins pe fiecare și, pe rând, am început să ne transformăm; lăcusta- într-un curcubeu, gândacul de bucătărie- într-o idilă de primăvară, scarabeul- într-o stea, iar eu, călugărița, într-un bărbat (ce ironie!) –ADAM.
Am ieșit în stradă și mi-am întins larg aripile, acum mâini.Totul mi se părea colosal, dar m-am obișnuit repede, capacitatea noastră de adaptare este, de-altfel, milenară. Am început să merg, să străbat străzile, orașul, apoi lumea...și-am mers, am mers mult...Dar într-o zi m-am oprit, într-o zi de toamnă, în noaptea în care îngerii au coborât pe pământ și au născut-o pe Maria. Când am văzut-o, am știut că ne cunoșteam dintotdeauna, dinaintea metamorfozelor pe care regnurile noastre le suferiseră. Și ne-am iubit, ne-am iubit mereu, așa cum nu se mai iubise nimeni până atunci...iar din așternuturile noastre molatice ne-am scufundat în apele obscure ale oceanului. Maria-calmarul translucid, iar eu, Adam-ochii săi fascinant-uriași, scrutam împreună adâncurile ireductibile ale oceanului, departe de înlănțuirile frenetice ale umanității. Ochi fosforescenți se dezvăluiau și făceau loc unor vietăți abisale, alb-albastre, complet transparente, ce purtau în spate aripile îngerilor. Oare aici s-a refugiat raiul?
În călătoria noastră milenară am sperat să-l întâlnim pe Dumnezeu și să-i spunem să nu se mai joace cu noi. Dar nu l-am întâlnit niciodată, deși am străbătut mii de kilometri; poate că-și trimisese doar curtea aici, iar el se scufundase o dată cu nava sa, ca un amiral bătrân și orb, în moarte și uitare, luând cu sine doar propria memorie. Da! poate că Dumnezeu s-a scufundat în propria memorie, iar noi am rămas singuri.
Nu știu cât a durat călătoria noastră, dar mi s-a părut o veșnicie. Când ne-am hotărât să ne întoarcem din nou în apartamentul nostru era seară si se auzeau clopotele unei biserici îndepărtate. Zorii creștinismului îmi trezesc auzul...Maria își întoarce privirea verde spre mine și mă sărută limpede: TE IUBESC!!!!!!
Aventura noastră a durat poate câteva secunde sau poate câteva ore, dar nici nu mai contează, de fapt...Pentru noi a fost o veșnicie, parcă toată materia, tot universul se recrea în spațiul infim al ființei noastre muritoare, iar toată umanitatea din noi regresa încet în adâncurile conștiinței noastre. Tot ceea ce trăisem preț de câteva secunde era atât de diferit de lumea în care trăiam, de apartamentul murdar ce ne învăluia existența, de datele zilnice ale vieții noastre de studenți săraci, încât mult timp m-am întrebat dacă totul nu a fost decât un vis. Dar pielea Mariei păstra încă gustul algelor marine, consistența lor gelatinoasă, fluiditatea divină a brațelor molatece...Nu am mai vorbit niciodată despre ceea ce s-a întâmplat atunci. Totul rămăsese implantat în memoria noastră pre-existențială, în memoria de dinainte de începuturi, când materia noastră nu se disociase încă, când eram doar o sumă de particule browniene, mișcări aleatorii, lipsite de discernământ, atunci când nu eram decât energie pură. În fond, de acolo a pornit totul, din energie. Și dragostea noastră este manifestarea cea mai pură a energiei universale. Nu am de gând să fac aici un elogiu al dragostei, cu toți iubim, cu toți ne îndrăgostim, fiecare individ, la un moment dat, simte că un eveniment banal pentru ceilalți poate deveni o celebrare a universului pentru sine. Așa a fost și cu noi, am început să iubim și din acel moment totul și-a schimbat sensul, chiar și noi. Și fiecare moment din viața noastră a devenit parte din mișcarea cosmotică, iar existența noastră a primit botezul pulsației stelare. Să simți că totul se topește în jurul tău, că lumea începe să se învârtă, și tu o dată cu ea, că nimic nu mai corespunde ordinii banale a lumii, de fapt că nu mai există nici o ordine, că totul se neantizează în miraculosul pur al dragostei...este mai mult decât o experiență divină, este mai mult decât cunoașterea lui Dumnezeu. Sau poate că dragostea este însuși Dumnezeu? Nu știu...nu-l pot concepe pe Dumnezeu decât prin datele pe care existența mi le oferă, deși știu că el este cu totul altceva, ceva ce nu poate fi asimilat de mintea umană. Pentru mine dragostea este Dumnezeu și tot ceea ce eu și Maria trăim este o experiență divină ( și spun asta fără riscul unei erezii sau al unei figuri de stil nereușite).
Poate că tot discursul meu despre dragostea noastră a devenit plictisitor, dar el nu se adresează nimănui, nu am spus toate acestea ca să fie citite de cineva, nu mi-am propus să scriu o carte despre mine și Maria, despre ceea ce noi trăim în apartamentul nostru minuscul și infect. Nu... Nu...Nu...... Suntem doar noi doi...și atât.
Când sunt cu ea nimic nu mai contează. Cu ea mă simt stăpânul lumii. Cu ea nimic nu îmi mai stă în cale, nici un om, nici un suflet, nici o instanță, nici o barieră, nimic. Totul se restrânge la noi. Totul suntem noi. E senzația pe care o ai când te afli în marginea unui gol, îi simți tentația, îi simți puterea care începe să te pătrundă, pune stăpânire pe sufletul tău, vrei să te arunci, vrei să îi cunoști și tu puterea, mai faci un pas, stai, privești în zare și în sufletul tău, și ști că un singur pas te desparte de acea pulsație organică a adâncurilor. Pasul următor pe care îl faci nu va fi însă înainte, ci înapoi, pentru că atunci conștientizezi cel mai bine cât de unică și măreață este viața ta, cât de puternică este ființa ta umilă de muritor efemer. Așa este și dragostea. Un sărut ucigător, metamorfoză subită, vrajă a sufletului, heroină a simțurilor, drog al conștiinței și al instinctului. Acum pielea sărată a Mariei mă îmbată cu fluidul dulce al dragostei ce se scurge din ea. Pe cearșaf încep să apară pete albastre, ca lumina lunii de vară, apoi verzi precum mirosul scoicilor moarte pe o plajă, galbene ca lacrima fetei ce plânge într-o după-amiază de vară după iubitul ei, și în cele din urmă purpurii, ca sângele egiptenilor scrijelit pe pereții criptelor macabre. Sunt culorile dragostei noastre. Cu toate încep să se amestece într-un vârtej amețitor al cromaticii bizantine, ca într-o lucrare a lui Gustav Klimt viața și moartea trec repede prin fața ochilor noștri, generații întregi de viețuitoare parcurg în fața noastră drumul miraculos al devenirii: foraminiferii, radiolarii, spongierii, celenteratele, plathelminții, coelachantul Latimeriei, anure, lacertilieni, pasiriforme, proboscidieni, edentate, chiroptere, monotreme, marsupialele, primate, toată scara evoluției se desfășoară în fața ochilor mei și ai Mariei. Priveam extaziați spectacolul vieții elementare, când toate culorile au început să se scurgă încet pe podea, fără oprire, au cuprins toată camera, iar acum pe covorul nostru apăruse imaginea noastră din ziua în care ne-am cunoscut. Apele creșteau neîncetat și ne-am seama că dacă nu plecăm acum vom muri înecați. Diluviul distrugea totul în calea lui. Abia am apucat să ieșim din apartament, când am văzut blocul de zece etaje prăbușindu-se brusc, și dispărând dintr-o dată, ca și cum nu ar fi existat niciodată. În urma lui rămăsese doar mirosul albastru al dragostei noastre. Mai bine că a dispărut, arhitectura din perioada comunistă este execrabilă, spuse Maria, niciodată nu mi-a plăcut....