poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5686 .



De veghe în lanul de secară
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Jerome_David_Salinger ]

2005-07-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Anda Andrieș




Capitolul 1

DACÃ VREÞI ÎNTR-ADEVÃR SÃ AFLAÞI CE S-A ÎNTÎMPLAT, probabil c-o să întrebați în primul rînd unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărîtă, cu ce s-au ocupat părinții înainte de nașterea mea și alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreți să știți, n-am nici un chef să le înșir pe toate. Mai întîi pentru că mă plictisește, pe urmă pentru că, dacă m-aș apuca să vorbesc cît de puțin de treburile lor intime, părinții mei ar face cîte două hemoragii fiecare. Sînt foarte sensibili cînd e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sînt ei drăguți și cumsecade ― nu spun nu ―, da'-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gînd să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întîmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor și să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― și, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, și Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărît unde mă aflu acum, așa că vine să mă vadă mai la flecare sfîrșit de săptămînă. Cînd m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu mașina. Și-a cumpărat de curînd un "Jaguar". O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Cînd locuia la părinți nu era decît un scriitor ca toți scriitorii. Dacă încă n-ați auzit de el, să știți c-a scris un volum de nuvele grozave: Peștișorul auriu. Dintre ele, cea mai reușită e aia care se cheamă tot Peștișorul auriu. O poveste despre un puști care nu lăsa pe nimeni să se uite la peștișorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sînt filmele. Să n-aud de ele!
Am să încep povestea din ziua în care am părăsit Pencey Prep. Pencey Prep e o școală la Agerstown, în Pennsylvania. Cred c-ați auzit de ea. Sau, în orice caz, i-ați văzut reclama. Apare în mii de reviste: o poză reprezentînd un tip strașnic, călare, sărind un obstacol. Ca și cum la Pencey toată ziua nu s-ar face altceva decît să se joace polo. Eu unul însă n-am văzut nici urmă de cal, nici acolo, nici prin împrejurimi. Pe poză, sub tipul călare, stă scris: "Din 1888, școala noastră formează tineri falnici, cu mintea clară". Asta să i-o spună lui mutu'. Nu formează niciodată pe nimeni la Pencey, în orice caz nu mai mult decît la orice altă școală. Eu unul n-am avut parte să cunosc acolo pe nimeni care să fie sănătos și cu mintea clară. Afară, poate, de doi tipi. Dacă au fost doi. Și aceia probabil că așa erau cînd au venit la Pencey.
Așadar, totul a început în sîmbăta meciului cu Saxon Hall. La Pencey, considerau meciul cu Saxon Hall drept un eveniment de seamă. Era ultimul meci al anului și se spunea că, dacă Pencey ar pierde, nu ne-ar mai rămîne altceva de făcut decît să ne sinucidem cu toții. Îmi amintesc că în după-masa aceea, pe la trei, mă aflam pe vîrful lui Thomsen Hill, lîngă tunul acela caraghios, din timpul Războiului de Independență. De acolo se vedea tot terenul, și echipele care se îmbrînceau și se cotonogeau de la un capăt la celălalt al gazonului. Tribuna n-o vedeam prea bine, dar auzeam galeria răcnind ― puternic și susținut de partea lui Pencey, căci, în afară de mine, toată școala se afla acolo, anemic și fără vlagă de partea lui Saxon Hall, căci echipa lor nu prea aducea popor.
La meciurile de fotbal nu prea veneau fete. Fete n-aveau voie să invite decît băieții din ultimul an. Îngrozitoare școală, din toate punctele de vedere. Mie unul îmi plac locurile unde mai poți vedea, măcar din cînd în cînd, cîte o fată, două, chiar dacă n-ar face altceva decît să se scarpine în cot, să-și sufle nasul sau numai să chicotească ori mai știu eu ce. E drept că Selma Thurmer ― fata directorului ― venea destul de des la meciuri, dar nu prea era genul de fată care să stîrnească pasiuni irezistibile. Cu toate că, de fapt, era destul de drăguță. A stat odată lîngă mine în autobuz, cînd veneam de la Agerstown, și am intrat în vorbă cu ea. Mi-a plăcut. Avea nasul mare și unghiile mîncate pînă-n carne ― aproape că-i dăduse sîngele ― și purta un sutien d-alea afurisitele căptușite cu burete, ca s-o facă să pară mai femeie, dar, totuși, nu se putea să nu-ți fie milă de ea. Ce-mi plăcea la ea era că nu-ți scotea ochii cu tat-su, ridicîndu-l în slăvi. Știa pesemne că-i un ipocrit și-un pisălog.
De fapt, motivul pentru care nu mă dusesem la meci și-l urmăream de aici, de pe Thomsen Hill, era că abia mă întorsesem de Ia New York cu echipa de scrimă. Căzuse beleaua pe mine să fiu căpitanul echipei. Pasămite o treabă foarte importantă. Plecasem la New York de dimineață ca să ne întîlnim cu echipa școlii McBurney. Mumai că întîlnirea n-a mai avut loc. Am uitat toate floretele, tot echipamentul și toate alea în păcătosul de metrou. Dar n-a fost numai vina mea. Trebuise să mă tot ridic de la locul meu, să cercetez planul orașului, ca să știu unde coborîm. Deci ne-am întors la Pencey pe la două și jumătate în loc să ne întoarcem seara. Și în tren, la întoarcere, băieții nu mi-au adresat nici măcar o vorbă. Într-un fel, a fost destul de nostim.
Al doilea motiv pentru care nu mă dusesem la meci era că voiam să mă duc să-mi iau rămas bun de la bătrînul Spencer, profesorul meu de istorie. Avea gripă și așa mai departe și m-am gîndit că poate n-o să mai am prilejul să-l văd înainte de vacanța de Crăciun. Îmi trimisese, de altfel, și un bilețel, în care-mi scrisese c-ar vrea să mă vadă înainte de-a pleca eu acasă. Știa că nu mă mai întorc la Pencey.
Am uitat să vă spun. Mă dăduseră afară. Îmi spuseseră să nu mă mai întorc după vacanță, fiindcă picasem la patru materii. Nu voiam deloc să învăț și toate celelalte. Îmi atrăseseră de multe ori atenția să fiu mai silitor ― mai ales la sfîrșit de trimestru, cînd veneau părinții să discute cu bătrînul Thurmer ― dar fusese în zadar. Așa că m-au dat afară. La Pencey nu e prea greu să te dea afară. E o școală cu nivel foarte înalt. Zău că da!
Așadar, cum vă spuneam, era decembrie și un ger de crăpau pietrele, mai cu seamă pe dealul acela afurisit. N-aveam pe mine decît impermeabilul, n-avem mănuși, n-aveam nimic. Cu o săptămînă înainte îmi furase cineva din cameră paltonul din păr de cămilă cu mănușile îmblănite în buzunar și tot restul. Școala era plină de hoți. Erau acolo mulți băieți cu părinți bogați, totuși școala era plină de hoți. O școală, cu cît e mai scumpă, cu atît găsești mai mulți hoți în ea, zău, nu glumesc. Stăteam, prin urmare, lîngă tunul ăla nenorocit și urmăream meciul. Aproape că-mi înghețase fundul. Și nici măcar nu eram cine știe ce atent la meci. Stăteam acolo pentru că, într-un fel, voiam să simt că-mi iau rămas bun. E drept c-am părăsit multe școli și multe locuri fără să simt că le părăsesc. Dar nu pot să sufăr asta. Nu-mi pasă dacă despărțirea e tristă sau neplăcută, dar cînd părăsesc un loc vreau să știu că plec. Altfel mă simt și mai rău.
Dar am avut noroc. Mi-am amintit deodată de ceva care m-a ajutat să simt că plec, că plec naibii de tot. Mi-am amintit cum jucasem într-o zi, în octombrie, fotbal în fața școlii cu Robert Tichener și Paul Campbell. Băieți de treabă amîndoi, dar mai ales Tichener. Mai era puțin pînă la masa de seară și începuse să se întunece, dar noi tot mai băteam mingea. Se întuneca din ce în ce mai tare, și mingea abia se mai vedea, dar nouă tot nu ne venea să ne oprim. Pînă la urmă, însă, n-am avut încotro. Profesorul de biologie, domnul Zambesi, a scos capul pe fereastră și ne-a spus să ne ducem în dormitor să ne pregătim pentru masă. Cînd am noroc și-mi amintesc întîmplări d-astea, nu-mi mai pare rău că plec ― cel puțin cu mine așa se întîmplă, de cele mai multe ori. Îndată ce mi-am amintit de povestea asta, m-am întors și am luat-o la fugă, coborînd pe versantul celălalt al dealului spre casa bătrînului Spencer. Nu locuia la școală. Locuia pe Anthony Wayne Avenue.
Am alergat tot drumul pînă la poarta principală a școlii, unde m-am oprit o clipă să-mi trag sufletul. Dacă vreți să știți, îmi pierd foarte repede suflul. Mai întîi pentru că fumez foarte mult ― adică fumam înainte. M-au silit să mă las. Și pe urmă pentru că în ultimul an am crescut cu vreo șase țoli și jumătate. D-asta, aproape c-am dat în tuberculoză și am venit aici să-mi fac toate analizele alea blestemate și așa mai departe. Totuși, una peste alta, sînt destul de sănătos.
După ce mi-am recăpătat suflul, am traversat alergînd șoseaua 204. Era un polei îngrozitor și a fost cît p-aci să cad. De fapt, nici nu știu de ce alergam. Cred c-aveam pur și simplu chef să alerg. Cînd am trecut drumul, am avut senzația că, așa, parcă dispar. Era o după-masă din acelea demente, cu ger năprasnic și fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzația că dispari.
Mamă, ce-am mai apăsat pe sonerie cînd am ajuns la bătrînul Spencer. Înghețasem pînă-n măduva oaselor. Mă dureau urechile și abia mai puteam să-mi mișc degetele. "Haideți, haideți mai repede, am spus aproape cu voce tare, deschideți careva ușa!" În cele din urmă, mi-a deschis bătrîna doamnă Spencer. N-aveau servitoare, n-aveau pe nimeni, așa că întotdeauna deschideau ei. Stăteau cam prost cu banii.
― Holden! a exclamat doamna Spencer. Ce bine-mi pare că te văd! Intră, dragul meu. Trebuie să fii mort de frig.
Cred că s-a bucurat cînd m-a văzut. Îi eram simpatic. Cel puțin, așa mi se părea.
Mamă, ce repede am intrat în casă!
― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o. Cum se mai simte domnul Spencer?
― Dă-mi haina, drăguțule, mi-a spus.
Nu auzise c-o întrebasem de domnul Spencer. Era cam surdă.
Mi-a atîrnat haina în vestiar, și eu am încercat să-mi netezesc puțin părul cu mîna. De obicei mă tund scurt, așa ca nu trebuie să mă pieptăn prea des.
― Ce mai faceți, doamnă Spencer? am întrebat-o din nou, de data asta mai tare, ca să m-audă.
― Foarte bine, Holden, spuse ea, închizînd ușa vestiarului. Dar tu ce mai faci?
După felul în care m-a întrebat, mi-am dat imediat seama că bătrînul Spencer îi spusese tot.
― Foarte bine, i-am răspuns. Da' domnul Spencer ce face? I-a trecut gripa?
― Dacă i-a trecut? Doamne, se poartă ca un adevărat... ca un nu știu ce...! E în camera lui, dragul meu. Intră la el fără să mai bați la ușă.


Capitolul 2

SOÞII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo șaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viață. Știu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gîndit. Voiam să spun că m-am gîndit destul de mult la bătrînul Spencer, și, dacă te gîndești prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăiește. Voiam să spun că-i cocîrjat de tot și abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mînă trebuie să iasă unul dintre băieții din rîndul întîi să i-o ridice. Și, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gîndești la el, cît trebuie și nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci cînd, împreună cu cîțiva băieți, am fost la el și ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo , veche și zdrențuită, pe care el și doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav cînd o cumpărase. Nu știu dacă mă înțelegeți. Uite, vezi pe cîte unul bătrîn ca naiba care totuși e în stare să se bucure cînd cumpără o pătură!
Ușa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, așa, în treacăt, de politețe. Îl vedeam foarte bine prin ușa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Cînd am bătut, s-a întors și s-a uitat la mine.
― Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! mi-a strigat.
Întotdeauna răcnea cînd nu era în clasă. Uneori te scotea pur și simplu din sărite.
Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a și părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly , și peste tot erau doctorii și hapuri și totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie și așa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrînul Spencer mai purta și halatul acela vechi, trist și ros, pe care cred că-l avea de cînd se născuse. Și mie nu prea-mi place să văd bătrîni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul și coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Ați văzut vreodată bătrîni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe și fără păr.
― Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră.
Vă mulțumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanță. Știa că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiți, că oricum veneam să vă spun la revedere!
― Ia loc acolo, băiete, spuse bătrînul Spencer.
"Acolo" însemna pe pat.
M-am așezat și am întrebat:
― Cum merge cu gripa?
― Dacă m-aș simți mai bine, răspunse bătrinul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebunește. Apoi, în cele din urmă, se potoli și întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.
― Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.
Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!
Domnul Spencer luă o mutră cît se poate de gravă. Știam c-așa o să se întîmple.
― Va să zică ne părăsești? spuse.
― Da, dom'le profesor, așa cred!
Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viața mea n-am văzut un om care să dea atîta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămurești dacă dădea din cap fiindcă se gîndea la ceva sau fiindcă era un bătrînel care, din ramoleală, nu-și mai deosebea fundul de cot.
― Ce ți-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că ați avut o discuție destul de lungă.
― Da, am avut. Așa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.
― Și ce ți-a spus?
― Păi... că viața e un joc de noroc și așa mai departe. Și că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu și-a ieșit din pepeni sau, mă rog... N-a făcut decît să-mi repete că viața-i un joc și așa mai departe. Știți dumneavoastră...
― Da, viața este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.
― Da, sir. Știu. Știu că-i așa.
Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimerești în tabăra în care sînt așii, atunci e un joc ― recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimerești de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!
― Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinților sau încă nu? m-a întrebat bătrînul Spencer.
― Mi-a spus că o să le scrie luni.
― Dar tu i-ai înștiințat?
― Nu, sir, nu i-am înștiințat, fiindcă m-am gîndit că miercuri seara tot mă întorc acasă.
― Și ce crezi c-au să spună cînd au s-audă?
― Păi... or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sînt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra școală la care am urmat.
Și am dat din cap. Mi se întîmplă destul de des să dau din cap.
― Mamă! am spus.
Mi se întîmplă destul de des să spun "Mamă!" Mai întîi pentru că am un vocabular păcătos, și pe urmă pentru că uneori mă port ca un puști. Pe atunci aveam șaisprezece ani, acum am șaptesprezece, și uneori mă port de parcă aș avea treisprezece. Și zău dacă nu-i caraghios, că doar am șase picioare și doi țoli juma și o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului ― în partea dreaptă ― am milioane de fire albe. Le am de cînd eram mic. Și totuși, cîteodată mă port de parcă n-aș avea decît doisprezece ani. Toți spun așa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii își închipuie întotdeauna că lucrurile sînt sută la sută cum spun ei. Mie puțin îmi pasă, dar uneori mă cam plictisește cînd mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aș fi mult mai mare decît sînt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-și dau seama niciodată. Dar ei nu-și dau seama de nimic.
Bătrînul Spencer începu din nou să dea din cap. Și să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt își vîrîse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gîndit că n-are importanță, fiindcă nu eram decît eu în cameră. Mie puțin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobește în nas.
După un timp, mi-a spus:
― Am avut cinstea să-ți cunosc părinții acum cîteva săptămîni, cînd au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sînt minunați.
― Da, sînt! Sînt foarte drăguți.
"Minunați." Âsta-i un cuvînt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De cîte ori îl aud mi se face greață.
Și, deodată, am avut impresia că bătrînul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu și păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decît să ia revista Atlantic Monthly din poală și să încerce s-o arunce lîngă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo cîțiva centimetri distanță, dar totuși n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos și am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simțeam că mă paște o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică și în același timp să mai suport și mirosul picăturilor Vick's și să-l văd pe bătrînul Spencer în pijama și-n halat. Zău că n-aveam chef.
Așa cum mă așteptam, începu:
― Ce se întîmplă cu tine, băiete? mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Cîte materii ai urmat în trimestrul ăsta?
― Cinci, domnule profesor.
― Cinci? Și la cîte ai căzut?
― La patru.
Îmi amorțise fundul stînd pe pat. În viața mea nu stătusem pe un pat atît de tare.
― La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveștile cu Beowulf și cu Lord Randal, fiul meu le-am învățat încă de pe vremea cînd eram la Whooton. Și, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decît să scriu din cînd în cînd cîte o compunere.
Bătrînul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată cînd îi vorbeai.
― Eu unul te-am trîntit la istorie fiindcă n-ai știut absolut nimic.
― Știu, domnule profesor, vă înțeleg. Ce era să faceți?
― Absolut nimic, repetă el.
Tare mă înfurie cînd oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Și pe urmă a mai spus-o și a treia oară.
― Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!
― Păi, știți, am răsfoit-o... de vreo două ori, am spus.
Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!
― A, ai răsfoit-o! spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.
Era o figură urîtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus și i-am adus-o. Pe urmă, m-am așezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu știți ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.
Þinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai știu eu ce.
― Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?
― Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.
Cu toate astea, începu să citească. Nu poți opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărît să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!

Egiptenii sînt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum știm cu toții, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.

Și eu eram obligat să stau și s-ascult toate tîmpeniile astea! Zău că era urît din partea lui.

Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Știința modernă n-a descoperit nici pînă azi ce substanțe misterioase întrebuințau cînd îmbălsămau morții, pentru ca fețele lor să nu putrezească secole la rînd. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru știința modernă a secolului XX.

Se opri și puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!
― Eseul tău, ca să-i zicem așa, se oprește aici, spuse cît se poate de ironic. N-ai crede că un tip atît de bătrîn poate fi atît de ironic și așa mai departe. Apoi adăugă: Și în josul paginii mi-ai scris și mie cîteva cuvinte.
― Știu, știu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.
Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.

Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce știu eu despre egipteni. Nu reușesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predați foarte frumos. Să știți totuși că nu mă supăr dacă mă trîntiți ― că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.

În sfîrșit, a pus jos lucrarea mea nenorocită și mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai știu eu ce. Cît oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aș fi citit niciodată. Zău că nu. Și, de fapt, nu-i scrisesem notița aia nenorocită decît ca să nu-i pară prea rău că mă trîntește.
― Mă condamni că te-am trîntit, băiete? m-a întrebat el.
― Nu, domnule profesor, zău că nu! i-am răspuns eu.
Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică "băiete"!
Nemaiavînd nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînțeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic și s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.
― Tu ce-ai fi făcut în locul meu? întrebă el. Spune drept, băiete!
Se vedea bine: îi părea rău că mă trîntise. Așa c-am început să-i trag niște bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sînt cam cretin și așa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aș fi procedat exact la fel și că oamenii nu-și dau seama ce greu e să fii profesor și așa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.
Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gîndeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York și mă gîndeam la lacul din Central Park , de lîngă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc înghețat cînd m-oi întoarce acasă și, dac-a înghețat, ce s-au făcut rațele? Mă întrebam unde se duc rațele cînd îngheață tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia și să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur și simplu într-altă parte.
Totuși am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrînului Spencer și în același timp să mă gîndesc la rațe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult cînd vorbești cu un profesor. Dar, cînd mă așteptam mai puțin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.
― Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să știu. Foarte mult.
― Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? l-am întrebat.
Tare aș fi vrut să-și acopere pieptul rahitic. Nu era o priveliște prea frumoasă.
― Dacă nu mă înșel, ai avut oarecare greutăți și la Whooton și la Elkton Hills.
Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.
― La Elkton Hills n-am prea avut greutăți, i-am spus. n-am rămas propriu-zis repetent sau așa ceva. Pur și simplu m-am retras.
― Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?
― De ce? E o poveste lungă. Și destul de complicată...
N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce și cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înțeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriți, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea așa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din cîte am întîlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrînul Thurmer. Duminica, bătrînul Haas strîngea mîna tuturor părinților care veneau cu mașina la școală să-și vadă copiii. Și era de o afabilitate că ți se făcea greață... În afară doar de cazul în care părinții vreunuia erau niște bătrîni mai pîrliți. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinții colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalți și pantofi ordinari, alb cu negru, bătrînul Haas le întindea doar două degete, zîmbea fals și apoi se ducea să stea de vorbă cu alți părinți, cu care stătea cîte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează pînă la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!
Tocmai atunci, bătrînul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gîndeam la bătrînul Haas.
― Ce-ați spus, sir? l-am întrebat.
― N-ai deloc remușcări că pleci de la Pencey?
― Ba da. Am unele remușcări. Sigur... da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puțin timp ca să-mi dau seama că mi se întîmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gîndesc decît că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, știți, cu mintea stau cam prost.
― Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?
― Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.
― Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrinul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea tîrziu.
Nu-mi plăcea să-l aud vorbind așa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai știu eu ce. Mă întrista îngrozitor.
― Se poate, i-am spus.
― Aș vrea să te fac să-nțelegi, băiete. Să-ți deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!
Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e!
― Știu că vreți să m-ajutați, i-am spus. Vă mulțumesc! Serios! Vă sînt recunoscător. Zău că da!
Și m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aș mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.
― Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strîng echipamentul și lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.
Bătrînul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă și a început din nou să dea din cap. Și, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Și, pe urmă, tot arunca mereu cîte ceva pe pat și nimerea alături, și mai era și halatul lui vechi și jalnic, prin care i se vedeau coastele, și mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.
― Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiți din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă... toți trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i așa?
― Nu știu, băiete, nu știu.
Tare mă enervează cînd cineva îmi răspunde în felul ăsta.
― Sînt sigur. Sînt sigur că așa se întîmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiți din pricina mea. Apoi i-am pus mîna pe umăr și l-am întrebat: Bine?
― N-ai vrea să bei o ceașcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte...
― Aș sta, zău c-aș sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuși, vă mulțumesc, domnule profesor. Vă mulțumesc foarte mult, sir.
Ne-am strîns mîna. Și alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.
― Am să vă scriu. Și îngrijiți-vă să scăpați de gripă!
― La revedere, băiete.
Închisesem ușa în urma mea și o pornisem spre hol cînd l-am auzit strigîndu-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: "Noroc!". Sper însă că nu. Sper totuși că nu. Eu unul n-aș striga niciodată cuiva "Noroc!". Sună absurd, dacă stai să te gîndești bine...


Capitolul 3

SÎNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AÞI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă și în drum mă întîlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sînt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Cînd i-am spus bătrînului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strîng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi țineam la sală echipamentul acela nenorocit.
La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii, într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decît cei din ultima și penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima. Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învățase la Pencey. După ce terminase școala, cîștigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese sucursale în toată țara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ți îngropi neamurile pe o nimica toată ― cinci dolari de căciulă. Păcat că n-ați văzut niciodată mutra lui Ossenburger. Sînt sigur că bagă morții pur și simplu într-un sac și îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani școlii, așa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia primului meci de fotbal, venea la școală în "Cadillac"-ul lui blestemat și trebuia să ne ridicăm toți drepți și să-l întîmpinâm cu ovații. După aceea, în dimineața următoare, la capelă, ne ținea un discurs care dura vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa' așa, ca să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne spună cum, de cîte ori se afla la ananghie, nu se sfia să cadă în genunchi și să se roage lui Dumnezeu. Ne îndemna și pe noi să facem la fel ― să vorbim cu Domnul, și mai știu eu ce ― oriunde am fi! Ne spunea să ne gîndim la Cristos ca la un Coleg! și așa mai departe. Ne spunea că el mereu vorbește cu Cristos. Chiar și atunci cînd e la volan. Îmi venea să mor de rîs. Îl și vedeam pe bătrînul pezevenghi băgînd motorul într-a-ntîia și rugîndu-se lui Cristos să-i mai trimită cîteva cadavre. Singurul lucru nostim s-a întîmplat pe la mijlocul discursului. Tocmai ne spunea ce tip grozav e el, ce tip bine și așa mai departe, cînd, deodată, un băiat, Edgar Marsalla, care stătea chiar în rîndul din fața mea, a făcut un zgomot cît se poate de nerușinat. Era o grosolănie să faci asta în biserică, dar, pe de altă parte, era foarte nostim. Bravo, Marsalla! A făcut un zgomot de era să se dărîme tavanul. Nimeni n-a rîs tare, și bătrînul Ossenburger s-a făcut că n-aude, dar bătrînul Thurmer, directorul nostru, stătea chiar lîngă el, la catedră, și s-a văzut cît de colo că dînsul auzise. Mamă, ce s-a mai înfuriat! Nu ne-a spus nimic atunci pe loc, dar a doua zi, seara, ne-a convocat Ia școală în timpul nostru liber și ne-a ținut un discurs. Ne-a spus că băiatul care făcuse măgăria aceea în biserică nu era vrednic să învețe la Pencey și așa mai departe. Am încercat cu toții să-l facem pe amicul Marsalla să tragă o salvă drept în mijlocul discursului, dar nu avea condiții. Deci, cum spuneam, acolo am locuit la Pencey. În dormitoarele noi din aripa Ossenburger.
Plecînd de la bătrînul Spencer, am fost foarte fericit, căci toți se duseseră la meci și în cameră era, ca niciodată, cald. Cald și plăcut. Mi-am scos haina și cravata și mi-am descheiat gulerul și pe urmă mi-am pus șapca pe care o cumpărasem de dimineață la New York. Era o șapcă roșie de vînătoare, cu un cozoroc foarte, foarte lat. O văzusem în vitrina unui magazin de sport cînd ieșisem din metrou, imediat după ce-mi dădusem seama că pierdusem blestematele alea de florete. Nu m-a costat decît un dolar. Am pus-o pe cap cu cozorocul la spate, era caraghios, recunosc, dar mie așa îmi plăcea. Așa îmi stătea bine! Pe urmă, mi-am luat cartea pe care începusem s-o citesc și m-am așezat în fotoliu. În fiecare cameră se aflau cîte două fotolii. Unul era al meu și celălalt al colegului meu de cameră, Ward Stradlater. Brațele ajunseseră într-o stare jalnică, fiindcă toți obișnuiau să se așeze pe ele, dar fotoliile erau destul de comode.
Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greșeală. Mă pomenisem cu altceva decît cerusem, și nu-mi dădusem seama de asta decît după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adîncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt, sînt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D.B., și după el, Ring Lardner . Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puțin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, niște piese foarte comice și foarte trăsnite, și cu o poveste despre un agent de circulație care se îndrăgostește de o fată frumoasă foc care depășea mereu viteza legală. Numai că el ― polițistul ― era însurat și nu putea să se însoare cu ea și așa mai departe. Și, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depășea mereu viteza.
Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărțile care, măcar din cînd în cînd, sînt comice. Citesc eu și cărți clasice, multe cărți clasice, ca Întoarcerea pe meleagurile natale și altele, și-mi plac; citesc și o grămadă de cărți de război și de romane polițiste și altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărțile care, după ce le isprăvești, simți c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău și să-l poți chema la telefon ori de cîte ori ai chef. Dar asta nu prea se întîmplă. I-aș fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Și lui Ring Lardner, numai că D.B. mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gînd să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu știu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ți vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aș telefona bătrînului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye .
Deci îmi pusesem șapca cea nouă și mă așezasem în fotoliu să citesc Din adîncurile Africii. O citisem o dată în întregime, și acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, cînd am auzit pe cineva dînd la o parte perdeaua cabinei de duș și intrînd în cameră. Mi-am dat imediat seama cine e, chiar și fără să ridic ochii de pe carte. Robert Ackley, un băiat care locuia în camera de alături. În aripa noastră era cîte un duș pentru fiecare două odăi, și Ackley ăsta venea pe capul meu cel puțin de optzeci și cinci de ori pe zi. În afară de mine, era probabil singurul băiat din toată clădirea care nu se dusese la meci. Dar e drept că nu se ducea aproape niciodată nicăieri. Un tip foarte ciudat. Era în ultimul an, și, cu toate că învăța de patru ani la Pencey, toți îi spuneau pe numele de familie: Ackley. Nimeni nu-i spusese niciodată "Bob" sau "Ack", nici chiar Herb Gale, colegul lui de cameră. Și dacă s-o însura vreodată, cred că nevastă-sa o să-i spună tot Ackley. Era un tip foarte, foarte înalt și adus din umeri ― avea șase picioare și patru țoii ― și avea dinții stricați. Cît timp am fost vecini, nu l-am văzut niciodată spălîndu-se pe dinți. Păreau veșnic putrezi și murdari, și, cînd îl vedeai la masă cu gura plină de piure de cartofi sau de mazăre, ți se întorcea stomacul pe dos. Și unde mai pui că era și plin de coșuri. Nu numai pe frunte sau pe bărbie, ca mai toți băieții, ci pe toată fața. Și, în plus, avea și un caracter infect. Și mai era și cam răutăcios. Așa că, la drept vorbind, nu prea mă înnebuneam după el.
Îl simțeam cum stă în pragul cabinei de duș, drept în spatele fotoliului meu, și cum se uită să vadă dacă nu cumva e și Stradlater în odaie. Îl ura pe Stradlater și nu venea niciodată cînd știa că-i acolo. De fapt, ura aproape pe toată lumea...
Coborî de pe pragul cabinei de duș și intră în cameră.
― Bună! îmi spuse.
Vorbea întotdeauna de parc-ar fi fost obosit sau plictisit la culme, nu voia să crezi cumva că vine să-ți facă o vizită sau, mă rog... Voia să-ți dea impresia c-a venit așa, din greșeală. Doamne, ce tip.
― Bună, i-am zis, fără să ridic ochii de pe carte.
Cu un tip ca Ackley, dacă ridicai ochii de pe carte erai pierdut. Erai pierdut oricum, dar, dacă nu ridicai ochii imediat, pierdeai mai încet.
Începu să se plimbe prin cameră, încet, tacticos, așa cum obișnuia întotdeauna, punînd mîna pe toate lucrurile mele de pe birou sau de pe scrin și uitindu-se la ele. Întotdeauna făcea așa. Mamă, ce mă călca pe nervi.
― Cum a fost la scrimă? m-a întrebat.
Voia cu tot dinadinsul să mă împiedice să citesc și să-mi strice tot cheful. De scrimă nici nu-i păsa!
― Cine a cîștigat, noi sau ăilalți?
― Nimeni! i-am răspuns, fără să ridic capul.
― Cee?
Întotdeauna te silea să repeți lucrurile.
― N-a cîștigat nimeni, i-am spus, aruncîndu-i o privire pe furiș, ca să văd ce tot făcea în dreptul scrinului.
Se uita la poza fetei cu care umblam la Hew York, Sally Hayes. De cînd o primisem, cred că se uitase la nenorocita aia de fotografie de cel puțin cinci mii de ori. Și, de cîte ori o punea la loc, greșea și o punea într-altă parte. O făcea dinadins. Se vedea cît de colo.
― N-a cîștigat nimeni? Cum asta?
― Am uitat blestematele alea de florete și tot echipamentul în metrou.
Continuam să stau cu ochii pe carte.
― În metrou, Dumnezeule! Vrei să spui că le-ai pierdut?
― Ne-am urcat greșit într-alt metrou și a trebuit să mă scol mereu și să mă tot uit la o hartă nenorocită de pe perete!
Se apropie de mine și se așeză în dreptul ferestrei, luîndu-mi lumina.
― Ascultă, i-am zis. De cînd ai intrat, am citit de douăzeci de ori aceeași frază.
Oricine, în afară de Ackley, ar fi înțeles naibii aluzia. Oricine, dar el nu.
― Crezi c-o să te pună să le plătești?
― Nu știu, și nu-mi pasă! Dar ce-ar fi să te așezi pe un scaun sau undeva, Ackley, puștiule? Îmi iei toată lumina.
Nu-i plăcea cînd i se spunea "puștiule". Mie mereu îmi spunea că sînt un puști nenorocit, fiindcă aveam șaisprezece ani, și el avea optsprezece. Dar, cînd îi spuneam eu "puștiule", se înfuria îngrozitor.
Rămăsese țintuit în mijlocul camerei. Era exact genul de om care nu se dădea la o parte din lumină cînd îl rugai. Pînă la urmă tot se dădea, dar cînd îl rugai se lăsa mult mai greu.
― Ce naiba citești acolo? mă întrebă el.
― Nu vezi? O carte!
Puse mîna pe carte, întorcînd-o ca să-i vadă titlul.
― E bună?
― Fraza pe care o citesc acum e grozavă.
Cînd vreau, pot să fiu foarte ironic. Totuși, n-a simțit aluzia. A început din nou sâ se plimbe prin cameră și să apuce toate lucrurile mele și ale lui Stradlater. În cele din urmă, am pus cartea jos pe podea. Degeaba încercai să citești. În prezența unui tip ca Ackley era imposibil.
M-am lăsat cît am putut în fotoliu și am început să-l privesc pe amicul Ackley cum se instalează comod, cum pune stăpînire pe camera mea. Călătoria la New York și tot ce se întîmplase mă cam obosise, așa că am început să casc. Apoi am început să fac pe nebunul. Mi se întîmplă uneori să fac pe nebunul, așa, ca s-alung plictiseala. Mi-am întors șapca cu cozorocul în față și pe urmă am tras-o peste ochi. Nu mai vedeam absolut nimic.
― Auleu, mi se pare că orbesc! am strigat cu glas răgușit. Vai, mamă, ce întuneric e aici înăuntru!
― Dumnezeule! Ai înnebunit? mormăi Ackley.
― Mamă, măicuță, dă-mi mîna! De ce nu-mi dai mîna?
― Pentru Dumnezeu, lasă puștismele!
Am început să bîjbîi primprejur ca un orb, dar fără să mă scol de pe scaun. Și tot timpul spuneam:
― Mamă, măicuță, de ce nu-mi întinzi mîna?
Făceam pe nebunul, bineînțeles. Uneori îmi place grozav să fac pe nebunul. Și, pe urmă, știam că-l scot din sărite pe Ackley. Ackley mă făcea întotdeauna să devin sadic, chiar foarte sadic. În cele din urmă însă, m-am lăsat păgubaș. Mi-am întors din nou șapca cu cozorocul la spate și m-am potolit.
― A cui e asta? spuse Ackley.
Þinea în mînă genunchiera colegului meu de cameră. Era în stare să pună mîna pe orice. Chiar și pe un suspensor sau altceva. I-am spus că-i a lui Stradlater. Așa că a aruncat-o pe pat. O luase de pe scrin, așa că era normal s-o arunce pe pat.
Apoi s-a așezat pe brațul fotoliului lui Stradlater. Nu se așeza niciodată în fotoliu, ci întotdeauna pe brațul fotoliului.
― Unde naiba ai găsit șapca asta? întrebă el.
― La New York.
― Cît?
― Un dolar.
― Te-au jecmănit, îmi zise și începu să-și curețe unghiile păcătoase cu un capăt de chibrit.
Își curăța mereu unghiile. De fapt, era nostim! Avea întotdeauna dinții împuțiți și urechile îngrozitor de murdare, dar în schimb își curăța mereu unghiile. Pesemne își închipuia că asta-l făcea să pară foarte îngrijit. Pe cînd își curăța unghiile, se mai uită o dată la șapca mea.
― Ce Dumnezeu, acasă purtăm pălării d-astea la vînătorile de cerbi. E o pălărie pentru vînâtorii de cerbi!
― Pe dracu, i-am răspuns.
Apoi mi-am scos-o și m-am uitat la ea. Am închis un ochi, de parc-aș fi vrut să ochesc ceva.
― E o pălărie pentru vînătoarea de oameni, i-am spus, eu o pun cînd vînez oameni.
― Bătrînii tăi știu că te-a dat afară?
― Nu.
― Da' unde naiba-i Stradlater?
― La meci. Are întîlnire cu o fată.
Am căscat. Căscam tot timpul. În primul rînd pentru că era mult prea cald în cameră, și căldura asta te toropea. La Pencey ori înghețai de frig, ori mureai de cald.
― Marele Stradlater, zise Ackley. Hei, ia dă-mi puțin foarfecă ta! O ai la îndemînă?
― Nu, am împachetat-o. E tocmai sus în dulap.
― Scoate-o puțin! stărui Ackley. Am o pieliță care mă supără și vreau s-o tai!
Puțin îi păsa dacă un lucru era împachetat sau dacă era sus în dulap. Totuși, am scos-o și i-am dat-o. Numai că, scoțînd-o, era cît pe-aci să rămîn lat. Cînd am deschis ușa dulapului, racheta de tenis a lui Stradlater, cu presă de lemn cu tot, mi-a căzut drept în cap. A făcut zdrang și m-a durut de-am văzut stele verzi. Ackley, în schimb, s-a prăpădit de rîs. Rîdea cu vocea lui pițigăiată și falsă și a continuat să rîdă tot timpul pînă am dat jos valiza și am scos foarfecă. Așa era Ackley, cînd vedea cîte un tip căruia îi cădea un bolovan sau altceva în cap, făcea pe el de ris.
― Da' știi c-ai umor, nu glumă, puștiule, i-am zis. Știai? I-am întins foarfecă. Nu vrei să mă iei ca impresar? Dacă nu te vîr într-o emisie la radio, să-mi spui mie ce-oi vrea!
M-am așezat din nou în fotoliu, și el a început să-și taie ghearele.
― Ce-ar fi să faci treaba asta deasupra mesei? i-am spus. Taie-le deasupra mesei, auzi? N-am nici un chef, la noapte, să mă înțep în unghiile tale împuțite.
Dar a continuat să le semene pe jos. Halal educație, n-am ce zice!
― Cu cine are întîlnire Stradlater? m-a întrebat el.
Îi ținea întotdeauna cont cu cine se întîlnește, cu toate că nu putea să-l sufere.
― Nu știu. Da' de ce?
― Fără nici un motiv. Mamă, ce silă mi-e de porcu' ăsta. Nu pot să-l sufăr!
― În schimb, el pe tine te iubește la nebunie. Mi-a spus că, după părerea lui, ești un prinț!
Cînd fac pe nebunul, mi se întîmplă destul de des să numesc oamenii "prinți". Mă distrează. Și, mă rog...
― Se uită de sus la oameni, dădu să explice Ackley. Nu pot să-l sufăr. E un porc! Își închipuie că...
― Ascultă, poate totuși te hotărăști să-ți tai unghiile deasupra mesei? i-am spus. Pîn-acum te-am rugat de cel puțin cincizeci de ori să...
― Umblă mereu cu nasul pe sus, spuse Ackley. După mine, porcu' nici măcar nu-i deștept. Dar se crede. Crede că-i cel mai...
― Ackley! Pentru Dumnezeu, fii, te rog, amabil și taie-ți unghiile deasupra mesei! Te-am rugat de cincizeci de ori!
Și într-adevăr, ca variație, începu să-și taie unghiile deasupra mesei. Dar nu se supunea niciodată decît după ce răcneai la el.
L-am privit un timp. Apoi i-am spus:
― Ești furios pe Stradlater fiindcă ți-a spus c-ar fi bine să te mai speli din cînd în cînd pe dinți. N-a vrut să te jignească. nu e bine că ți-a spus-o în gura mare, dar de jignit, n-a vrut să te jignească. A vrut doar să te facă să înțelegi că ai arăta și te-ai simți mai bine dacă ai încerca să te speli măcar din cînd în cînd pe dinți.
― Mă spăl! Nu mă lua cu d-astea!
― Nu, nu te speli. Te-am urmărit și am văzut că nu te speli! i-am spus.
Dar nu i-am spus-o cu răutate. Într-un fel, mi-era chiar milă de el. Adică înțeleg foarte bine că nu e plăcut să ți se spună că nu te speli pe dinți.
― Stradlater e simpatic. E mai simpatic decît ți se pare, i-am spus eu. Tu nu-l cunoști. Asta-i nenorocirea!
― Dar tot spun că-i un porc! Un porc încrezut!
― E încrezut, dar în unele privințe e foarte generos. Zău că e! Uite, să zicem de exemplu că Stradlater poartă într-o zi o cravată sau ceva care-ți place ție. Hai să zicem o cravată. Și ție îți place cravata asta la nebunie... Îți dau doar un exemplu... Știi ce-i în stare să facă? S-o ia de la gît și să ți-o dea ție. Zău că da. Sau... știi ce-ar fi în stare să facă? Ar lăsa-o pe patul tău sau, mă rog, undeva... În orice caz, ți-ar dărui-o. Pe cînd alții s-ar mulțumi să...
― Aiurea! spuse Ackley, dac-aș avea banii lui, aș face și eu la fel.
― Ba n-ai face-o, i-am spus, dînd din cap. N-ai face-o, Ackley, puștiule. Dac-ai avea banii lui ai fi cel mai mare...
― Isprăvește o dată cu "puștiule". Ce dracu'! Sînt destul de bătrîn să-ți fiu tată.
― Ba nu ești.
Mamă, tare mă mai enerva uneori, nu scăpa niciodată prilejul să-ți aducă aminte că are optsprezece ani și tu n-ai decît șaisprezece.
― În primul rind că nici nu te-aș lăsa să intri în familia mea, i-am spus.
― În orice caz să nu te mai prind că-mi spui...
În clipa aceea, se deschise ușa și amicul Stradlater dădu buzna în odaie. Părea foarte grăbit. Întotdeauna era foarte grăbit. Totul la el avea o importanță capitală. S-a apropiat de mine și mi-a dat, cică în glumă, o palmă pe fiecare obraz, ceea ce te poate scoate din sărite.
― Ascultă, m-a întrebat, te duci undeva astă-searâ?
― Nu știu. S-ar putea. Dar ce naiba se întîmplă afară, ninge?
Era plin de zăpadă pe haine.
― Ninge! Ascultă, dacă nu te duci nicăieri, ce-ar fi să-mi împrumuți scurta ta?
― Cine a cîștigat? am întrebat eu.
― Abia s-a terminat prima repriză! Dar plecăm. Spune drept, ai nevoie de scurtă, sau nu? Pe a mea, aia de flanelă gri, am pătat-o. Am vărsat nu știu ce pe ea.
― Nu, dar nu vreau să mi-o lărgești cu umerii tăi păcătoși, am spus eu.
Era înalt cam cît mine, dar cîntărea de două ori mai mult și era foarte lat în umeri.
― Nu ți-o lărgesc, spuse, repezindu-se la dulap. Ce se mai aude, băiete? îl întrebă el pe Ackley.
Era, cel puțin, amabil, nu era el chiar sută-n sută sincer cînd se arăta prietenos față de Ackley, dar măcar spunea întotdeauna bună ziua și așa mai departe.
Ackley, auzind întrebarea lui Stradlater, scoase un soi de mormăit. N-avea nici un chef să-i răspundă, dar era prea laș să nu mormăie ceva. Apoi mi-a spus:
― Plec. Ne mai vedem noi.
― Bine, i-am răspuns.
N-aș putea spune că plîngea nimeni cînd se hotăra în sfîrșit să se care de undeva.
Stradlater își scoase haina și cravata și tot.
― Poate c-ar fi bine să mă bărbieresc la iuțeală, îmi zise.
Avea o barbă destul de deasă. Zău că avea.
― Unde-ai lăsat fata? îl întrebai.
― Așteaptă în clădirea de alături.
Ieși din cameră, cu aparatul de ras și prosopul în mînă. Fără cămașă, în pielea goală. Întotdeauna umbla așa, căci se credea foarte bine făcut. Și chiar era. Asta trebuie s-o recunosc.


Capitolul 4

N-AVEAM NIMIC SPECIAL DE FÃCUT, AȘA CÃ M-AM DUS JOS la spălător și am stat cu el de vorbă în timp ce se bărbierea. Eram singuri, căci ceilalți se aflau încă la meci. Era o căldură ca-n iad, și toate ferestrele se aburiseră. De-a lungul peretelui erau vreo zece chiuvete. Stradlater se rădea la cea din mijloc. M-am cocoțat pe cea de lîngă el și am început să deschid și să-nchid robinetul de apă rece ― ăsta-i un tic nervos de-al meu. Stradlater se bărbierea fluierînd Song of India. Fluiera întotdeauna strident și fals și alegea întotdeauna bucăți grele, chiar și pentru cei care fluieră bine, cum ar fi Song of India sau Slaughter on Tenth Avenue. Era în stare să nenorocească orice cîntec.
Vă amintiți că vă spuneam de Ackley că era îngrozitor de neglijent. Ei bine, așa era și Stradlater, dar în alt sens. La Stradlater murdăria era mai ascunsă. Așa, pe dinafară, arăta foarte bine. Dar să fi văzut de exemplu aparatul lui de ras. Era veșnic ruginit și plin de spumă uscată, de firișoare de păr și de murdărie. Nu-l curăța niciodată. E drept c-arăta întotdeauna bine, după ce se aranja, dar dacă ajungeai să-l cunoști cum îl cunoșteam eu, îți dădeai seama că, de fapt, era neglijent și murdar. Motivul pentru care se ferchezuia și ținea să arate cît mai bine era că se iubea la nebunie. Se credea tipul cel mai bine din toată emisfera vestică. Era frumos ― adevărat ―, dar avea genul acela de frumusețe care-i făcea pe părinți, atunci cînd îi vedeau poza în albumul de fotografii, să te întrebe: "Băiatul ăsta cine-i?" Vreau să spun că frumusețea lui era o frumusețe de album. Cunoșteam o grămadă de băieți la Pencey care, după părerea mea, erau mult mai frumoși decît Stradlater, dar în poze nu ieșeau atît de bine ca el. Păreau c-au nasul mare sau urechile blege. Lucrul acesta l-am băgat de seamă de mii de ori.
Stăteam deci pe chiuvetă lîngă Stradlater, care se bărbierea, și tot deschideam și închideam robinetul. Îmi păstram șapca roșie de vînătoare pe cap, cu cozorocul la spate... Tare-mi plăcea șapca asta! Îmi plăcea la nebunie!...
― Ascultă, spuse Stradlater. Vrei să-mi faci un mare serviciu?
― Ce serviciu? l-am întrebat fără prea mare entuziasm.
Mereu te ruga să-i faci cîte un mare serviciu. Tipii ăștia frumoși, care se cred buricul pămîntului, te roagă tot timpul să le faci cîte un mare serviciu. Și asta numai și numai pentru că se iubesc la nebunie și își închipuie că nu se poate să nu-i iubești și tu și că mori să le faci servicii. Într-un fel, e amuzant!
― Te duci undeva astă-seară? m-a întrebat el.
― Poate că da, poate că nu. Nu știu. Dar de ce?
― Pînă luni trebuie să citesc vreo sută de pagini la istorie. Ce-ar fi să-mi scrii tu compunerea la engleză? Dacă nu predau porcăria asta pînă luni sînt în pom, d-asta te și rog! Ce zici?
Adevărată ironie a soartei. Zău că da.
― Cînd te gîndești că pe mine m-au dat afară din școala asta blestemată, i-am spus, și tu vrei să-ți scriu o blestemată de compunere?
― Da, ai dreptate. Dar totuși, dacă nu mi-o scrii sînt în pom. Fii băiat bun. Fii un băiat de zahăr! Hai zău! O scrii?
Nu i-am răspuns imediat. Pe leprele astea, cum e Stradlater, e bine să le ții puțin în șah.
― Despre ce trebuie să scrii? l-am întrebat.
― Despre orice. Numai descriere să fie. Descrie o cameră, o casă. Sau un loc unde ai stat odată sau orice lucru pe care-l cunoști. Știi tu... Numa' să fie cît mai descriptiv!
Și-n timp ce vorbea trase un căscat, de-am crezut c-o să i se rupă fălcile. Și ăsta-i unul din lucrurile care mă scîrbesc îngrozitor. Adică, vine unul și-ți cere un blestemat de serviciu, și, în timp ce ți-l cere, cască.
― Numai să n-o faci prea bună, adăugă el, asta-i tot. Porcul de Hartzell e de părere că ești un as la engleză și știe că stăm în aceeași cameră. Deci, nu pune chiar toate virgulele și punctele unde trebuie.
Ãsta-i alt lucru care mă scîrbește. Tu ai talent la scris și vine unul și începe să-ți vorbească despre virgule, Stradlater proceda întotdeauna așa. Voia să te facă să crezi că singurul motiv pentru care compunerile lui erau proaste era pentru că punea toate virgulele aiurea. Din punctul ăsta de vedere, semăna puțin cu Ackley. Am stat odată lîngâ Ackley la un meci de baschet. Aveam un tip grozav în echipă, unul Howie Coyle, care băga mingea-n coș de la mijlocul terenului, și nici măcar nu atingea panoul sau mai știu eu ce. Ei bine, tot timpul meciului, Ackley mi-a repetat că Howie Coyle avea exact statura potrivită pentru baschet. Doamne, ce silă mi-e de lucrurile astea!
După un timp, m-am săturat să stau pe chiuvetă, așa că m-am dat jos și-am început să bat step, numai așa, de banc. Mă distra. De fapt, nu prea știu să bat step, dar spălătorul era pardosit cu piatră, și era potrivită pentru step. Am început să imit un actor pe care-l văzusem într-un film. Într-o comedie muzicală. Pentru mine, filmele-s ca sarea-n ochi, dar mă distrează grozav să-i imit pe actori. Stradlater mă privea prin oglindă în timp ce se rădea. Mie atît mi-a trebuit. Îmi place să am public. Sînt un exhibiționist.
― Sînt fiul afurisitului de guvernator, i-am zis. Și băteam step ca un nebun prin spălător. Și nu vrea să mă lase să mă fac dansator, vrea să mă trimită la Oxford. Dar stepul ăsta blestemat mi-a intrat în sînge.
Stradlater începu să rîdă. Nu se poate spune că n-avea oarecare simț al umorului.
― Astă-seară e premieră la Ziegfeld Follies . Începusem să-mi pierd suflul. De fapt, am răsuflarea foarte scurtă. Actorul care joacă rolul principal nu mai poate continua. E beat ca un porc! Atunci pe cine să-l pună în locul lui? Pe mine! Pe fiul afurisitului de guvernator.
― Unde ai găsit șapca asta? întrebă Stradlater.
Se referea la șapca mea de vînătoare. O vedea atunci pentru prima dată.
Oricum, îmi pierdusem suflul, așa că am renunțat să mai fac pe nebunul. Mi-am scos șapca și m-am uitat la ea pentru a nouăzecea oară.
― La Mew York, azi-dimineață. Am dat un dolar pe ea. Îți place?
Stradlater dădu din cap și zise:
― Lux.
Voia doar să mă lingușească, fiindcă îndată după aceea a adăugat:
― Ascultă. Îmi scrii compunerea sau nu? Trebuie să știu.
― Dac-am timp o scriu, dacă nu, nu.
Apoi m-am dus și m-am așezat din nou pe chiuvetă.
― Cine-i fata? l-am întrebat. Fitzgerald?
― Aș! Þi-am spus c-am rupt-o cu vaca aia!
― Da? Atunci dă-mi-o mie. Vorbesc serios. E genul meu.
― Ia-o... Da-i prea bătrînă pentru tine.
Și deodată ― fără nici un motiv, doar așa, de banc ― mi-a venit să sar de pe chiuvetă și să-i fac lui Stradlater un dublu nelson. Vreau să vă spun, în caz că nu știți, că dublul nelson e o figură de luptă în care îți cuprinzi partenerul pe după gît și, dacă ai chef, îl sugrumi. Așa că i-am făcut un dublu nelson. M-am aruncat asupra lui ca o panteră.
― Isprăvește, Holden, pentru Dumnezeu! strigă Stradlater.
N-avea chef dejoacă. Se bărbierea și așa mai departe.
― Ce, vrei... vrei să-mi tai beregata?
Dar nu i-am dat drumul. Îl țineam strîns.
― Liberează-te din strînsoarea mea de clește, i-am spus.
― Ah, Doamne.
Și-a pus jos aparatul de ras și apoi, ridicînd brusc brațele, m-a făcut să-i dau drumul. Era un tip foarte puternic, iar eu sînt foarte slab.
― Acum lasă aiurelile astea, mi-a spus, începînd să se săpunească încă o dată.
Ca să fie superb, se bărbierea întotdeauna de două ori cu aparatul lui cel împuțit.
― Dar dacă nu ești cu Fitzgerald, atunci cu cine ești? l-am întrebat și m-am așezat din nou pe chiuvetă. Cu păpușica de Phyllis Smith?
― Nu. Trebuia să mă întîlnesc cu ea, dar a căzut totul baltă. E vorba de colega de cameră a fetei cu care umblă Bud Thaw... A, da. Era să uit. Spune că te cunoaște.
― Cine mă cunoaște?
― Fata asta a mea.
― Zău? Cum o cheamă?
Începuse să devină interesant.
― Stai să mă gîndesc... A, da, Jean Gallagher.
Mamă, era să cad jos cînd am auzit numele ăsta.
― Jane Gallagher, am zis și m-am dat jos de pe chiuvetă.
Zău că era să-mi vie rău. Păi sigur c-o cunosc. Am fost chiar vecini, acu' două veri. Avea un blestemat de doberman imens. Așa ne-am cunoscut. Cîinele ăsta își tot făcea drum pe la noi.
― Pentru Dumnezeu, Holden, îmi stai în lumină, spuse Stradlater. Alt loc nu ți-ai găsit?
Mamă, ce emoționat eram. Zău!
― Unde e? l-am întrebat. Ar trebui să mă duc jos să-i dau bună ziua sau, mă rog, să-i spun ceva... Unde e? În clădirea de alături?
― Îhî.
― Cum de-a pomenit de mine? Învață la B.M. ? Îmi spunea că s-ar putea să se ducă acolo. Acolo sau la Shipley. Credeam că-i la Shipley. Cum de-a pomenit de mine?
Eram emoționat. Zău că eram.
― Să mor dacă știu. Ridică-te puțin, ce Dumnezeu, că stai pe prosopul meu, îmi zise Stradlater.
Mă așezasem pe afurisitul lui de prosop.
― Jane Qallagher, am repetat eu, căci nu puteam să-mi revin. Doamne Isuse Cristoase!
Stradlater își dădea pe păr cu "Vitalis". Cu "Vitalis" din tubul meu.
― E dansatoare. Face balet și așa mai departe. Făcea cîte două ore de exerciții pe zi, chiar și pe căldura cea mai mare. Era îngrijorată că asta o să-i pocească picioarele, că o să se îngroașe și așa mai departe. Jucam mereu dame cu ea.
― Ce jucai cu ea?
― Dame.
― Dame, Dumnezeule!
― Da. Nu voia niciodată să-și mute regii. Cînd reușea să-și facă un rege, nu-l mai muta. Îl lăsa în ultimul rind. Își alinia toți regii în ultimul rînd. Și nu-i folosea niciodată. Îi plăcea să-i vadă cum arătau aliniați acolo.
Stradlater n-a mai zis nimic. Asemenea lucruri nu prea interesează pe nimeni.
― Maică-sa era membră la același club cu noi, am urmat eu. Și eu, din cînd în cînd, ca să scot ceva bani, căram bastoanele și mingile jucătorilor de golf. Și, o dată sau de două ori, mi s-a întîmplat să car și bastoanele maică-si. Din nouă găuri a reușit să marcheze vreo sută șaptezeci de puncte.
Stradlater aproape că nu asculta. Își pieptăna podoaba capilară.
― Ar trebui să mă duc jos, să-i spun măcar bună ziua.
― De ce nu te duci?
― Mă duc imediat.
Începu să-și facă din nou cărarea. Îi trebuia cam o oră ca să se pieptene.
― Părinții ei erau divorțați, i-am povestit eu mai departe. Maică-sa se recăsătorise cu un porc bețiv. Unul uscățiv, cu picioare păroase. Parcă-l văd. Purta tot timpul pantaloni scurți. Jane spunea că era un fel de scriitor, scenarist sau nu știu ce naiba, dar nu l-am văzut niciodată făcînd altceva decît să pilească și să asculte piesele alea polițiste cretine de la radio și să se învîrtească gol prin casă. În fața lui Jane și a tuturor.
― Nu zău? exclamă Stradlater.
Asta îl interesa. Povestea cu bețivul învîrtindu-se gol prin casă, în fața lui Jane. Stradlater ăsta era obsedat de problemele sexuale.
― A avut o copilărie îngrozitoare. Serios.
Asta însă nu-l mai interesa pe Stradlater. Nu-l interesau decît poveștile obscene.
― Jane Gallagher. Doamne.
Nu reușeam să-mi revin. Zău că nu.
― Ar trebui măcar să cobor să-i spun bună ziua.
― De-ce naiba nu te duci, în loc să stai aici și să mă bați la cap!
M-am dus la fereastră, dar nu puteam să văd nimic, că era aburită de căldură.
― N-am chef acum, i-am spus. Și nici n-aveam. Îți trebuie o dispoziție specială pentru asemenea lucruri. Credeam că învață la Shipley. Aș fi putut să jur că învață la Shipley.
Am început să mă plimb în sus și în jos prin spălător. Nici n-aveam altceva de făcut.
― I-a plăcut meciul? am întrebat.
― Da, cred că da. Nu știu exact!
― Þi-a povestit cum jucam dame toată ziulica, și așa mai departe?
― Nu mai știu. Ce Dumnezeu, abia am făcut cunoștință, îmi zise Stradlater.
Isprăvise cu pieptănatul podoabei capilare și începuse să-și strîngă împuțitele obiecte de toaletă.
― Ascultă. Să-i transmiți complimente din partea mea. Îi transmiți?
― Da, zise Stradlater, dar știam că n-o să-i transmită nimic.
Tipii de felul lui Stradlater nu transmit niciodată complimente nimănui.
El s-a dus sus în cameră, dar eu am mai rămas un timp în spălător, gîndindu-mă la Jane. Apoi m-am dus și eu în cameră.
Cînd am intrat, Stradlater își potrivea cravata în fața oglinzii. Își petrecea aproape jumătate din viață în fața oglinzii. M-am așezat în fotoliu și m-am uitat la el.
― Ascultă, să nu-i spui că m-au dat afară.
― Bine.
Stradlater avea totuși o calitate. Nu trebuia să-i explici fiecare fleac cîte o jumătate de oră, cum trebuia sâ-i explici lui Ackley. Poate pentru că nu prea-l interesa nimic. D-asta. Pe cînd cu Ackley era altă poveste. Măgarul de Ackley băga nasul peste tot.
Stradlater își puse scurta mea.
― Pentru Dumnezeu, vezi să nu mi-o lărgești, i-am zis. N-am apucat s-o pun decît de vreo două ori.
― Fii liniștit. Da' unde naiba-s țigările mele?
― Pe birou.
Nu știa niciodată unde-și punea lucrurile.
― Sub fular.
Luă țigările și le vîrî în buzunarul scurtei ― scurta mea.
Și deodată, așa, ca să fac ceva, am întors șapca de vînătoare cu cozorocul în față. Începusem să mă enervez. Sînt un tip foarte nervos.
― Ia spune-mi, unde te duci cu ea? l-am întrebat. Te-ai hotărît?
― Nu știu. Dac-om avea timp, o duc la New York. Dar nu știu de ce naiba nu s-a învoit decît pînă la nouă și jumătate.
Nu mi-a plăcut cum a zis asta, așa că i-am spus și eu:
― Nu s-a învoit decît pînă la nouă și jumătate fiindcă nu știa ce cuceritor și ce frumos ești. Dac-ar fi știut, s-ar fi învoit pînă la nouă și jumătate dimineața!
― Să știi că ai dreptate, mi-a răspuns el.
Nu reușeai să-l scoți din sărite cu una, cu două. Era prea încrezut.
― Lasă gluma și fă-mi compunerea, mi-a zis.
Își pusese haina și era gata de plecare.
― Nu te omorî, numai vezi să fie descriptivă, cît se poate de descriptivă. Ne-am înțeles?
Nu i-am răspuns. N-aveam chef. I-am spus doar atît:
― Întreab-o dacă-și mai lasă regii în ultimul rînd.
― Bine, am s-o întreb, mi-a răspuns, dar eram convins că n-are s-o întrebe. Ai grijă ce faci ― și ieși trîntind ușa.
Am rămas locului vreo jumătate de oră. Vreau să spun c-am rămas în fotoliu, fără să fac nimic. Mă tot gîndeam la Jane, la întîlnirea ei cu Stradlater și la tot restul. Și asta m-a enervat atît de tare, încît am simțit că-mi ies din minți. Că doar v-am spus ce măgar libidinos era Stradlater.
Și, deodată, Ackley apăru din nou, scoțînd capul printre perdelele de la duș, ca de obicei, nepoftit de nimeni. Pentru prima dată în viața mea stupidă mă bucuram că-l văd. Mă împiedica să mă mai gîndesc la celelalte lucruri.
A rămas cu mine pînă la ora cinci și mi-a vorbit despre toți băieții de la Pencey, spunînd că nu poate să-i sufere, și și-a stors un coș enorm pe care-l avea în bărbie. Nici măcar nu s-a folosit de batistă. Și, la drept vorbind, cred că nenorocitul nici măcar n-avea batistă. În orice caz, eu nu l-am văzut niciodată folosind asa ceva.


Capitolul 5

SÎMBÃTÂ SEARA LA PENCEY SE SERVEA ÎNTOTDEAUNA aceeași mîncare. Și mesele astea treceau drept un adevărat festin, pentru că ne dădeau biftec. Aș putea face prinsoare pe o mie de dolari că ne hrăneau cu biftec numai pentru că duminica veneau o grămadă de părinți la școală și bătrînul Thurmer își închipuia probabil că fiecare mamă își va întreba odorul ce mîncase în seara din ajun și odorul va răspunde "biftec". Ce escrocherie. Păcat că n-ați văzut biftecurile. Erau mici, tari și atît de uscate, încît abia reușeai să le tai. La biftec ne dădea piure de cartofi prost striviți și, ca desert, ceva care se chema "Betty cea roșcovană", o prăjitură pe care n-o mînca nimeni, în afară, poate, de puștii din cursul inferior care erau proști și de tipii ca Ackley, care mîncau orice le dădeai.
Dar cînd am ieșit din sufragerie, ne-am dus în curte, unde era grozav. Se așternuse un strat de zăpadă de vreo trei țoli și continua să ningă în disperare. Era nemaipomenit de frumos. Am început să ne jucăm și să ne batem cu zăpadă. Eram ca niște puști, dar ne distram grozav.
N-aveam întîlnire cu nici o fată, așa că am hotărît cu un prieten de-al meu, unul Mal Brossard, care făcea parte din echipa de lupte, să mergem cu autobuzul pînă la Agerstown să mîncăm chifteluțe calde și eventual să ne ducem să vedem o porcărie de film. N-aveam nici unul, nici altul chef să stăm toată seara să clocim acasă. L-am întrebat pe Mal dacă are ceva împotrivă să vină și Ackley cu noi. L-am întrebat pentru că Ackley n-avea niciodată program sîmbăta seara. Stătea în cameră și-și storcea coșurile. Mal mi-a răspuns că n-are nimic împotrivă, dar că nici nu-i vine să sară în sus de bucurie. Nu-i prea plăcea Ackley. Ne-am dus deci în camerele noastre să ne îmbrăcăm și așa mai departe și, în timp ce-mi puneam galoșii și alte rahaturi de-astea, l-am strigat pe Ackley și l-am întrebat dacă vrea să vină cu noi la cinema. M-a auzit perfect prin draperia de la duș, dar nu mi-a răspuns imediat. Era genul de tip căruia nu-i plăcea să răspundă imediat. În cele din urmă, însă, tot a apărut; dînd draperia aia blestemată la o parte și stînd așa pe pragul dușului, m-a întrebat cine mai merge cu noi. Întotdeauna trebuia să știe cine, ce și cum! Aș putea să jur că dac-ar naufragia într-o zi undeva și ai vrea să-l salvezi de la înec luîndu-l într-o nenorocită de barcă, înainte de a se urca te-ar întreba cine e tipul care vîslește. I-am spus că merge și Mal Brossard.
― Măgaru' ăla! a spus Ackley. Bine... Așteaptă-mă o clipă.
Ai fi zis că-ți face o mare favoare.
I-au trebuit vreo cinci ceasuri ca să fie gata. În timp ce se îmbrăca, m-am dus la fereastră, am deschis-o și cu mîna goală am făcut un bulgăre de zăpadă. Zăpada era bună de bulgări. Dar n-am azvîrlit bulgărele, cu toate că eram gata-gata să-l azvîrl într-o mașină parcată pe partea cealaltă a străzii. Dar m-am răzgîndit. Mașina era prea frumoasă și albă. Pe urmă, am vrut să țintesc într-o gură de apă, dar și asta părea prea frumoasă și albă. Pînâ la urmă, nu l-am mai aruncat deloc. Am închis fereastra și am început să mă plimb prin odaie, îndesînd bulgărele tot mai tare. Și ceva mai tîrziu, cînd m-am urcat în autobuz cu Brossard și cu Ackley, tot îl mai țineam în mînă. Șoferul a deschis ușile și m-a silit să-l arunc afară. I-am spus eu că n-am de gînd să lovesc pe nimeni, dar n-a vrut să mă creadă. Oamenii nu te cred niciodată.
Brossard și Ackley văzuseră amîndoi filmul care se dădea în oraș, așa c-am mîncat doar cîteva chiftele și, după ce am jucat un timp biliard la automat, am luat autobuzul și ne-am întors la Pencey. De fapt, nu prea îmi părea rău că nu m-am dus la cinema. Era, pare-se, o comedie cu Cary Grant, un rahat. Și, pe urmă, mai fusesem la cinema cu Brossard și cu Ackley. Rîdeau întotdeauna ca hienele de niște lucruri care nu erau deloc de rîs. Și, în afară de asta, nici măcar nu-mi făcea plăcere să stau lîngă ei la cinema.
Nu era decît vreo nouă fără un sfert cînd ne-am întors. Brossard, fiind mare amator de bridge, s-a dus să-și caute niște parteneri. Ackley a tras bineînțeles la mine-n cameră, că tot nu mai fusese de mult. numai că, în loc să se așeze pe brațul fotoliului lui Stradlater, s-a întins pe patul meu cu capul pe pernă. Apoi, în timp ce-și storcea coșurile, a început să vorbească cu glasul lui monoton. I-am făcut o mie de aluzii, dar n-am reușit să mă descotorosesc de el. Continua să-mi povestească, cu vocea lui monotonă, despre o fată cu care, cică, se culcase vara trecută. Cunoșteam povestea. Mi-o spusese cel puțin de o sută de ori. Numai că de fiecare dată era altfel. O dată spunea că se culcase cu ea în "Buick"-ul lui văr-su, altă dată, că faptul se-ntîmplase într-un gang. Dar bineînțeles că totul era aiureală! Puteam să pun mîna în foc că Ackley era fată mare. Se vedea cît de colo. Cred că nici măcar n-a pipăit vreodată o femeie. În cele din urmă, am fost nevoit să-i spun clar că am de scris o compunere pentru Stradlater și să-l rog s-o șteargă naibii, ca să-mi pot aduna gîndurile. Ca de obicei, a mai tărăgănat puțin lucrurile, dar pînă la urmă tot a plecat. După ce a plecat, mi-am pus pijamaua, halatul și șapca de vînătoare și am început să scriu compunerea.
Din păcate, nu-mi venea în minte nici o cameră, nici o casă, nici un obiect pe care să-l descriu, cum îmi ceruse Stradlater, și, pe urmă, mie nici nu-mi place să descriu case sau odăi. Așa că știți ce-am făcut? M-am apucat să scriu despre mănușa de baseball a fratelui meu Allie. Era un subiect foarte potrivit pentru o descriere. Zău că era. Frate-meu Allie avea o mănușă de baseball pentru mîna stîngă . Era stîngaci. Partea interesantă era că Allie scrisese versuri pe toată mănușa, pe degete, pe manșetă, peste tot. Versuri scrise cu cerneală verde. Le scrisese ca să aibă ce citi cînd era în careu și stătea degeaba, că nu era nimeni care să zvîrle mingea. Dar frate-meu Allie a murit. A avut leucemie și-a murit la 18 iulie 1946, pe cînd ne aflam în Maine . V-ar fi plăcut dacă l-ați fi cunoscut. Era cu vreo doi ani mai mic decît mine, dar de cincizeci de ori mai deștept, nemaipomenit de deștept. Profesorii lui îi scriau mereu mamei ce plăcere e să ai un elev ca Allie. N-o spuneau numai așa, de barbă. Era adevărat. Dar Allie nu era numai cel mai deștept membru al familiei noastre, era și cel mai drăguț, în multe privințe. Nu se certa niciodată cu nimeni. Se spune că oamenii cu părul roșu se înfurie din te miri ce, dar Allie nu se înfuria niciodată, și totuși avea părul roșu, roșu de tot. Dar să vă spun cît de roșu era. Eu joc golf de la zece ani și mi-aduc aminte că odată, într-o vară, cînd aveam doisprezece ani, tot loveam mingea cu crosa, mergeam după ea și așa mai departe, cînd, deodată, am avut senzația că dacă mă întorc îl văd pe Allie, și chiar așa a și fost. Stătea la vreo sută cincizeci de metri în spatele meu, călare pe bicicletă, dincolo de gard ― era un gard mare care înconjura tot terenul ― și se uita la mine cum joc. Ãsta-i genul de păr roșu pe care-l avea. Doamne, tare mai era drăguț. Uneori, la masă, își amintea de cîte ceva și rîdea atît de tare, încît aproape că pica de pe scaun. Aveam doar vreo treisprezece ani, și voiau să mă ducă la psihanalist fiindcă spărsesem toate geamurile de la garaj. Îi înțeleg. Zău că da. În noaptea în care a murit Allie, am dormit în garaj și am spart toate nenorocitele alea de geamuri cu pumnul, numai așa, de furie. Am încercat să sparg și geamurile station wagon-ului pe care-l aveam în vara aceea, dar mă tăiasem rău la mînă, așa c-a trebuit să renunț. M-am purtat ca un idiot. Recunosc, dar aproape că nu mi-am dat seama ce fac, și pe urmă dumneavoastră nu l-ați cunoscut pe Allie. Mîna tot mă mai doare cîteodată, cînd plouă sau mai știu eu ce, și nu mai pot strînge pumnul ― în orice caz nu prea tare ―, dar în afară de asta nu prea-mi pasă. Că tot n-am de gînd să mă fac nici chirurg, nici violonist, nici altceva.
În orice caz, despre asta am scris în compunerea lui Stradlater. Despre mănușa de baseball a lui Allie. O aveam întîmplător în valiză, așa c-am scos-o și am copiat versurile. A trebuit doar să schimb numele lui Allie, ca să nu se știe că era vorba de fratele meu și nu de al lui Stradlater. Nu prea aveam chef s-o fac, dar nu mi-a venit nimic mai interesant în minte, și, în definitiv, îmi făcea plăcere să scriu despre asta. Mi-a trebuit vreo oră ca să scriu compunerea, fiindcă am bătut-o la mașina lui Stradlater, care era o rablă și se tot bloca. Pe a mea o împrumutasem unui băiat dintr-altă cameră.
Cînd am isprăvit, cred că era vreo zece și jumătate. Totuși, nu eram obosit, așa că m-am uitat un timp pe fereastră. Nu mai ningea, dar din cînd în cînd se auzea undeva departe cîte o mașină care se chinuia să pornească. Și se mai auzea și sforăitul lui Ackley prin draperia păcătoasă de la duș. Suferea de sinuzită și nu prea respira bine cînd dormea. Tipul ăsta avea de toate. Sinuzită, coșuri, dinți stricați, gura îi mirosea, unghiile i se rupeau. Îți făcea milă bietul nepricopsit.


Capitolul 6

DE ANUMITE LUCRURI SE ÎNTÎMPLÃ CÎTEODATÂ SÃ-ÞI amintești mai greu. Nu mai știu cînd s-a întors Stradlater de la întîlnirea cu Jane. Vreau să spun că nu-mi amintesc exact ce făceam cînd i-am auzit pașii lui afurisiți pe coridor. Probabil că tot mă mai uitam pe fereastră, dar zău că nu-mi aduc aminte precis. Eram îngrozitor de îngrijorat. Cînd sînt într-adevăr îngrijorat de ceva, să știți că nu umblu de colo pînă colo. Cînd sînt îngrijorat, îmi vine chiar să mă duc la toaletă. Dar nu mă duc. Prea sînt îngrijorat ca să mă duc. Nu vreau să mă întrerup. Dacă l-ați fi cunoscut pe Stradlater, ați fi fost și dumneavoastră îngrijorați. Am ieșit de cîteva ori în oraș cu el și cu fete și știu foarte bine de ce e-n stare. N-are nici un scrupul. Nici unul.
În orice caz, coridorul era tot acoperit cu linoleum, așa că pașii lui bestemați se auzeau cînd se apropia de cameră. Nici măcar nu-mi mai amintesc unde stăteam cînd a intrat ― la fereastră, în fotoliul meu sau într-al lui. Zău că nu-mi amintesc.
A intrat văitîndu-se de frigul de afară. Apoi a întrebat:
― Unde naiba-i toată lumea? Parcă am fi la morgă!
Nici nu m-am sinchisit să-i răspund. Dacă era atît de cretin încît să nu-și dea seama că-i sîmbătă seară și că băieții se aflau fie în oraș, fie în pat, fie acasă la părinți pentru week-end, n-aveam de ce mă obosi să-i explic! Începu să se dezbrace. Despre Jane, nici un cuvînt. Mici măcar unul! De altfel, nici eu nu i-am spus nimic. Stăteam și mă uitam la el. Mi-a mulțumit doar că-i împrumutasem scurta. A pus-o pe un umeraș și a agățat-o în dulap.
Apoi, pe cînd își scotea cravata, m-a întrebat dacă scrisesem nenorocita aia de compunere. I-am răspuns că era gata și că i-o lăsasem pe pat. S-a dus și a început s-o citească în timp ce-și descheia cămașa. Stătea și citea, în timp ce-și mîngîia pieptul gol și stomacul, cu expresia lui cretină. Mereu se mîngîia pe piept sau pe stomac. Tare se mai iubea.
Deodată izbucni:
― Dumnezeule, Holden. Ai scris despre o nenorocită mănușă de baseball!
― Ei și? i-am răspuns glacial.
― Cum adică ei și? Þi-am spus să scrii despre o cameră, despre o casă sau despre așa ceva...
― Mi-ai spus să Fie o descriere. Ce importanță are dacă-i despre o mănușă de baseball?
― Dă-o dracului de mănușă!
Era îngrozitor de furios, zău că era.
― Toate le faci pe dos.
Apoi, uitîndu-se la mine, mi-a zis:
― Nu-i de mirare că ți-au dat un picior în fund. Nu faci nimic cum trebuie. Nimic. Niciodată.
― Bine, atunci dă-mi-o înapoi!
M-am apropiat de el, i-am smuls hîrtia din mînă și am rupt-o în bucățele.
― De ce dracu ai făcut asta? mi-a spus.
Nici nu i-am răspuns. Am aruncat doar bucățelele de hîrtie la coș. Apoi m-am întins pe pat și multă vreme n-am mai spus nici unul, nici altul nimic. Stradlater s-a dezbrăcat și a rămas în chiloți, și eu, așa cum eram, întins pe pat, mi-am aprins o țigară. Nu aveam voie să fumăm în dormitor, dar noaptea, cînd toți ceilalți dormeau sau erau în oraș și nu simțea nimeni mirosul, mai puteai să aprinzi cîte o țigară. Și în afară de asta, fumam ca să-l enervez pe Stradlater. Își ieșea din minți ori de cîte ori se întîmpla să calci regulamentul. El nu fuma niciodată în dormitor. Numai eu.
Și despre Jane continuă să nu scoată nici o vorbă. În cele din urmă, i-am zis:
― Te-ai întors îngrozitor de tîrziu, dacă spui că s-a învoit doar pîn' la nouă și jumătate. Nu cumva ai făcut-o să întîrzie?
Stătea pe marginea patului și-și tăia nenorocitele de unghii de la picioare.
― Cîteva minute, mi-a răspuns Stradlater. Dar cine naiba se mai învoiește sîmbătă seara doar pînă la nouă jumătate!
Doamne, ce-l mai uram!
― Ați fost la New York? l-am întrebat.
― Ce, ai înnebunit? Cum naiba era să mergem la New York cînd s-a învoit doar pîn' la nouă și jumătate!
― Păcat!
― Ascultă, spuse el, ridicîndu-și privirea, dacă ai de gînd să fumezi, ce-ar fi să te duci jos la spălător? Tu te cari din școală, dar eu trebuie să zac aici pînă oi absolvi!
M-am făcut că n-aud. Zău că da. Am continuat să fumez ca turbat. Un singur lucru am făcut totuși, m-am întors pe o parte și m-am uitat cum își tăia unghiile lui nenorocite. Ce școală! Veșnic trebuia să suporți pe cîte unul care-și tăia unghiile, sau își storcea coșurile, sau mai știu eu ce.
― I-ai transmis complimente din partea mea? l-am întrebat.
― Îhî.
Îi transmisese pe naiba, măgaru'!
― Și ce-a spus? Ai întrebat-o dacă tot își mai ține regii în ultimul rînd?
― Nu, n-am întrebat-o! Ce dracu' îți închipui c-am făcut toată noaptea, crezi c-am jucat dame? Ce Dumnezeu!
Nici nu i-am răspuns. Doamne, ce-l uram!
― Dar dacă nu v-ați dus la New York, unde ați fost? l-am întrebat după un timp.
Cu greu reușeam să mă stăpînesc, să nu-mi tremure vocea. Mamă, ce mă enerva! Parcă simțeam că se întîmplase ceva!
Isprăvise cu tăiatul unghiilor. Așa în chiloți cum se afla, se ridică de pe pat. I se făcuse de glume. S-a apropiat de patul meu, s-a aplecat peste mine și a început să-mi care pumni în umăr, cică așa, în joacă.
― Isprăvește, i-am spus. Unde ai dus-o, dacă n-ați fost la New York?
― Nicăieri. Am stat într-o mașină nenorocită.
Și spunînd asta, mi-a mai dat un pumn, tot în joacă.
― Isprăvește! am repetat. A cui era mașina?
― A lui Ed Banky.
Ed Banky era antrenorul de baschet de la Pencey. Amicul Stradlater era una din simpatiile lui, fiindcă juca centru în echipă, și Ed Banky îi împrumuta mașina de cîte ori i-o cerea. De fapt, elevii n-aveau voie să împrumute mașini de la personalul școlii, dar măgarii ăștia de sportivi sînt foarte uniți. Prin toate școlile pe unde am trecut, măgarii de sportivi făceau întotdeauna front comun.
Stradlater continua să-mi care pumni în umăr. Peria de dinți pe care o ținea într-o mînă și-o băgase în gură.
― Ce-ați făcut? l-am întrebat. Amor în mașina lui Ed Banky?
Vocea îmi tremura îngrozitor.
― Ce-ți veni să spui asta! Vrei să-ți frec ridichea?
― Asta ați făcut?
― Secret profesional.
Ce s-a întîmplat mai departe, nu-mi amintesc prea bine. Știu doar că m-am sculat de pe pat de parc-aș fi vrut să mă duc la spălător sau mai știu eu unde și am dat să-l pocnesc cu toată puterea peste peria de dinți, ca să i-o împing pe gît, să-i sfîrtec beregata. Numai că n-am nimerit. Am reușit doar să-l ating într-o parte a capului. Probabil că l-a durut puțin, dar nu cît aș fi vrut eu. L-ar fi durut mult mai tare dacă nu l-aș fi lovit cu dreapta, căci pumnul drept nu pot să-l strîng prea bine, din cauza rănii de care v-am povestit.
În orice caz, după o clipă, m-am trezit pe blestemata aia de podea, cu Stradlater, roșu de furie, așezat pe pieptul meu. Adică mă apăsa pe piept cu genunchii lui blestemați și cîntărea aproape o tonă. Ca să nu-l mai lovesc, mă ținea de mîini. Aș fi fost în stare să-l ucid.
― Ce naiba te-a apucat? mă tot întreba, și fața lui de cretin se făcea din ce în ce mai roșie.
― Ia-ți genunchii împuțiți de pe pieptul meu, i-am zis.
Aproape că urlam. Zău că da.
― Dă-te jos de pe mine, stîrpitură nenorocită.
Dar n-a vrut. Mă ținea strîns de mîini, și eu continuam să-l înjur, și asta a mers așa vreo zece ore la rînd. Nici nu mai știu bine tot ce i-am spus. I-am spus că-și închipuie că se poate culca cu orice fată vrea. I-am spus că nici măcar nu-i păsa dacă fata își păstrează toți regii în ultimul rînd, și că nu-i păsa pentru că era un idiot și un cretin. Se înfuria groaznic cînd îl făcea cineva cretin. De altfel, toți cretinii se înfurie cînd le spui că sînt cretini.
― Taci naibii din gură, Holden, îmi spunea, în timp ce fața lui mare și tîmpită se roșea din ce în ce mai tare. Taci!
― Nici măcar nu știi dacă o cheamă Jane sau Jean, cretinule, păcătosule!
― Ascultă, Holden. Taci. Asta-i ultima dată că te previn.
Reușisem să-l scot din sărite.
― Dacă nu taci, te trăsnesc de nu te vezi.
― Ia-ți genunchii împuțiți de cretin de pe pieptul meu.
― Dacă te las să te ridici, taci?
Nici nu i-am răspuns.
Atunci m-a întrebat din nou:
― Holden, dacă te las să te ridici, taci?
― Da.
S-a ridicat, și eu m-am sculat în picioare. Din cauza genunchilor lui împuțiți mă durea tot pieptul.
― Ești un porc și un cretin împuțit, i-am zis.
Asta îl înfurie de-a binelea. M-a amenințat cu degetul lui mare și prost.
― Holden, te previn. Pentru ultima dată. Dacă nu-ți ții cloanța, te...
― De ce s-o țiu? i-am spus, răcnind. Asta-i nenorocirea cu voi, cretinii, niciodată nu vreți să discutați nimic. După asta se recunoaște un cretin. Nu vrea să discute niciodată nimic intelig...
M-a pocnit cu toată puterea, și-n clipa următoare m-am trezit din nou pe podea. Nu mi-aduc aminte dacă m-a făcut sau nu knock-out, dar nu cred. E foarte greu să faci un tip knock-out. E ușor numai în păcătoasele alea de filme. Sîngele îmi curgea din nas șiroaie. Cînd am ridicat privirea, Stradlater stătea aplecat asupra mea. Þinea sub braț afurisita aia de trusă de toaletă.
― De ce dracu' n-ai tăcut cînd ți-am spus?
Părea cam speriat. Pesemne că-i era frică să nu-mi fi spart capul sau mai știu eu ce cînd căzusem. Păcat că nu mi-l spărsese!
― E vina ta, ce naiba, mi-a zis.
Mamă, ce speriat părea!
Nici măcar nu m-am ridicat de jos. Zăceam acolo pe podea înjurîndu-l, făcîndu-l cretin și măgar. Eram atît de furios, încît urlam.
― Ascultă, du-te și te spală pe față, mi-a spus Stradlater. M-auzi?
I-am răspuns să se ducă el să-și spele fața de cretin, ceea ce era o copilărie, dar eram îngrozitor de furios. I-am spus că în drum spre spălător să se oprească să facă amor cu doamna Schmidt. Doamna Schmidt era nevasta portarului. Avea vreo șaizeci și cinci de ani.
Am rămas acolo jos pe podea pînă cînd l-am auzit ieșind și închizînd ușa în urma lui, apoi i-am auzit pașii pe coridor, în timp ce se îndrepta spre spălător.
Abia atunci m-am ridicat. Nu reușeam să-mi găsesc șapca aia blestemată. În cele din urmă, am găsit-o. Era sub pat. Mi-am pus-o pe cap, am întors-o cu cozorocul la spate ― așa cum îmi plăcea mie ―, apoi m-am dus să-mi privesc mutra mea tîmpitâ în oglindă. În viața mea n-am văzut așa masacru. Gura și bărbia mi-erau pline de sînge, și mă mîn-jisem chiar și pe pijama și pe halat. Pe de o parte, mă cam speria, dar pe de alta, mă fascina. Tot sîngele ăsta mă făcea să par puternic. Nu mă bătusem decît de vreo două ori pînă atunci, și în amîndouă rîndurile mîncasem bătaie. Nu sînt cine știe ce puternic. Și, dacă vreți să știți, de fapt sînt un pacifist.
Aveam o bănuială că Ackley auzise tot tărăboiul și era treaz. Așa că am trecut pe la duș și am intrat la el să văd ce naiba face. Mi se întîmpla foarte rar să mă duc în camera lui. La el în odaie era întotdeauna un miros urît, din pricină că era atît de murdar.


Capitolul 7

PRIN DRAPERIA DE LA DUȘ STRÃBÃTEA PUÞINÃ LUMINÃ DIN camera noastră, așa că l-am văzut cum stătea întins pe pat. Știam bine că e treaz.
― Ackley! Dormi? l-am întrebat.
― Nu.
Era cam întuneric; m-am împiedicat de un pantof și era gata-gata să cad în cap.
Ackley se ridică de pe pernă și se sprijini într-un cot. Avea un fel de unsoare albă pe față, pentru coșuri. În întuneric arăta ca un strigoi.
― Ce naiba faci? i-am zis.
― Cum adică, ce naiba fac? Am încercat să dorm, dar ați făcut un zgomot îngrozitor! De la ce naiba v-ați luat?
― Unde s-aprinde lumina?
Nu reușeam să găsesc comutatorul. Bîjbîiam cu mîna pe perete.
― Ce-ai nevoie de lumină?... Vezi că-i acolo, chiar lîngă mîna ta.
În cele din urmă, am găsit întrerupătorul și am aprins. Ackley și-a acoperit fața cu mîna, ca să nu-l supere lumina.
― Cristoase! zise el. Ce naiba ți s-a întîmplat?
Se referea la urmele de sînge și la tot restul.
― Am avut o mică discuție cu Stradlater, i-am răspuns.
Apoi m-am așezat pe podea. N-aveau niciodată scaune în camera asta. Nu știu ce naiba făceau cu ele.
― Ascultă, i-am zis, nu vrei să faci o canastă?
Era mare amator de canastă.
― Dar, pentru Dumnezeu, îți curge sîngele șiroaie! Mai bine ți-ai pune ceva să se oprească!
― Las' că se oprește de la sine. Ei, facem o canastă, sau nu?
― O canastă, aiurea! Știi cît e ceasul?
― Nu-i tîrziu. Trebuie să fie unsprezece, unsprezece și jumătate.
― Și asta nu-i tîrziu! Ascultă: eu mîine trebuie să mă scol devreme să mă duc la liturghie, ce naiba. Începeți să zbierați și să vă bateți în mijlocul... Da', la urma urmei, din ce v-ați luat?
― E o poveste lungă. Nu vreau să te plictisesc, Ackley. Mă gîndesc la binele tău! i-am zis.
Cu el nu vorbeam niciodată despre viața mea intimă. În primul rînd pentru că era și mai tîmpit decît Stradlater. În comparație cu Ackley, Stradlater era un adevărat geniu.
― Ascultă, i-am spus, pot să dorm noaptea asta în patul lui Ely? Că tot nu se întoarce pînă mîine seară.
Știam bine că nu se întoarce, că doar se ducea acasă aproape la fiecare sfîrșit de săptămînă.
― Nu știu cînd se-ntoarce, spuse Ackley.
Mamă, ce mă plictisea.
― Cum adică nu știi cînd se întoarce? Nu se întoarce niciodată înainte de duminică seara, nu?
― Dar, pentru Dumnezeu, înțelege că nu pot lăsa pe cineva să doarmă în patul lui numai fiindcă are chef.
Asta m-a amuzat. Am întins mîna, de unde stăteam, și l-am bătut pe umăr.
― Ești un prinț, Ackley, puștiule, i-am zis. Știai?
― Nu, da' zău c-am dreptate... nu pot lăsa pe cineva să doarmă în...
― Ești un prinț adevărat. Ești un domn și un învățat, puștiule, i-am zis.
Și chiar era.
― Nu cumva ai vreo țigară? Dacă n-ai, mor în clipa asta.
― Nu, de fapt chiar că n-am. Dar ascultă, de ce naiba v-ați bătut?
Nu i-am răspuns. M-am ridicat doar, m-am dus la fereastră și m-am uitat afară. Mă simțeam deodată atît de singur, încît aproape c-aș fi vrut să mor.
― Dar totuși, de ce naiba v-ați bătut? m-a întrebat Ackley, poate pentru a cincizecea oară.
Tare mai era pisălog!
― Din cauza ta! i-am zis.
― Din cauza mea! Dumnezeule!
― Da. Þi-am apărat onoarea ta păcătoasă. Stradlater a spus că ai un caracter infect. Și ce, voiai să înghit una ca asta?
― Nu zău! Chiar așa a zis?
I-am spus că am glumit, apoi m-am dus și m-am întins pe patul lui Ely. Mamă, ce rău mi-era! Și ce singur mă simțeam!
― În camera asta pute, i-am zis. Simt mirosul ciorapilor tăi de la distanță! Nu-i dai niciodată la spălat?
― Dacă nu-ți place, știi ce-ai de făcut, îmi zise Ackley.
Deștept băiat, n-am ce zice.
― Ce-ar fi să stingi lumina? Ce naiba!
Totuși, nu m-am grăbit s-o sting. Stăteam întins pe patul lui Ely și mă gîndeam la Jane și la tot restul. Cînd mă gîndeam la Jane și mi-o închipuiam stînd undeva cu Stradlater, în mașina nemernicului de Ed Banky, simțeam că turbez. De cîte ori îmi aduceam aminte de asta, îmi venea să săr pe fereastră. Dumneavoastră nu-l cunoașteți pe Stradlater. Eu îl cunosc. Mai toți băieții de la Pencey se laudă tot timpul că se culcă cu fete ― ca Ackley, de exemplu ―, dar Stradlater chiar se culca. Zău că da.
― Ackley, puiule, i-am zis, spune-mi povestea vieții tale: trebuie să fie pasionantă.
― Ce-ar fi să stingi naibii lumina? Trebuie să mă scol mîine devreme să mă duc la biserică!
M-am ridicat și, fiindcă ținea neapărat, am stins lumina. Apoi m-am întins din nou pe patul lui Ely.
― Ce-ai de gînd? Să dormi în patul lui Ely? mi-a zis.
Ackley ăsta era ospitalitatea în persoană.
― Poate că da. Poate că nu. Nu-ți face probleme...
― Nu-mi fac, dar nu mi-ar plăcea să se întoarcă Ely pe neașteptate și să găsească pe cineva...
― Liniștește-te, că nu dorm aici! Nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta generoasă.
Cîteva clipe mai tîrziu, sforăia ca nebunul. Iar eu am rămas așa, întins în întuneric, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc la Jane și la Stradlater în mașina păcătosului de Ed Banky. Dar era aproape imposibil. Din nenorocire, cunoșteam metodele amicului Stradlater. Și asta mă înnebunea și mai tare. Mi s-a întîmplat odată să avem amîndoi întîlnire cu cîte o fată și să stăm toți patru în mașina lui Ed Banky. Stradlater cu fata lui stăteau în spate, și eu în față. Nici nu vă închipuiți ce tehnică avea tipul. Începea să vrăjească fata cu o voce joasă, caldă, sinceră, de parcă ar fi vrut să-i arate că nu-i numai un tip bine, ci și un băiat bun și sincer. Mi se întorcea stomacul pe dos auzindu-l cum vorbea. Fata tot spunea mereu: "Nu...te rog... nu trebuie... Te rog". Dar Stradlater continua s-o vrăjească cu o voce sinceră, de parc-ar fi fost Abraham Lincoln, și în cele din urmă nu se mai auzea nimic. O liniște îngrozitoare. Era jenant! Nu cred că s-a culcat cu ea atunci ― dar, în orice caz, puțin i-a lipsit. Foarte puțin.
Și, cum stăteam așa, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc, l-am auzit pe Stradlater venind de la spălător și întorcîndu-se în camera noastră. L-am auzit cum își strînge lucrurile lui împuțite de toaletă și tot restul și cum deschide fereastra. Era mort după aer curat. Apoi, puțin mai tîrziu, a stins lumina. Nici măcar nu se uitase să vadă unde sînt.
Chiar și afară pe stradă era trist. Nu mai trecea nici o mașină, nu se mai auzea nici un zgomot. Mă simțeam atît de singur și de nenorocit, încît am simțit nevoia să-l trezesc pe Ackley.
― Hei, Ackley, i-am spus, aproape în șoaptă, ca să nu mă audă Stradlater prin draperia de la duș.
Dar Ackley nu m-a auzit.
― Hei, Ackley!
Nu m-a auzit nici a doua oară. Dormea buștean.
― Hei, Ackley!
De astă dată m-a auzit.
― Ce dracu vrei? mi-a spus. Dormeam, pentru Dumnezeu!
― Ascultă. Ce formalități trebuie să faci ca să intri la mînăstire? l-am întrebat.
Mă gîndeam așa, într-o doară, să mă călugăresc.
― Trebuie să fii catolic, și toate alea?
― Sigur că trebuie să fii catolic. Nenorocitule, m-ai trezit numai ca să-mi pui întrebarea asta idioată...
― Hai, culcă-te la loc. Oricum, n-am să mă călugăresc! Cu ghinionul pe care-l am, te pomenești că nimeresc undeva unde-s cine știe ce călugări. Numai cretini și lepădături... Sau pur și simplu, numai lepădături...
Auzind asta, Ackley a sărit în sus.
― Ascultă, zise, despre mine n-ai decît să spui orice, nu-mi pasă, dar dacă te apuci să faci bancuri în legătură cu religia mea, atunci...
― Liniștește-te, i-am răspuns, că nu-și bate nimeni joc de religia ta blestemată.
M-am ridicat de pe patul lui Ely și am pornit-o spre ușă. Mă săturasem de atmosfera asta cretină. Voiam să ies. Totuși, în drum spre ușă m-am oprit și ― așa, de banc ― i-am strîns foarte solemn mîna. Dar și-a tras-o repede înapoi.
― Ce te-a apucat? m-a întrebat.
― Nimic. Voiam doar să-ți mulțumesc că te-ai purtat ca un prinț, asta-i tot, i-am spus. I-am spus-o pe un ton foarte sincer. Ești un tip a-ntîia, puștiule, i-am zis. Știai?
― Faci tu pe deșteptu'. Da' într-o bună zi tot ți se înfundă.
Mici măcar n-am găsit de cuviință să-l ascult. Am închis ușa și am ieșit naibii pe culoar.
Dormeau cu toții, sau erau la plimbare, sau plecaseră să-și petreacă week-end-ul acasă, așa că pe culoar era o liniște sinistră. În dreptul ușii lui Leahy și a lui Hoffman am găsit o cutie goală de pastă de dinți "Kolynos", pe care am împins-o cu vîrful pantofului căptușit cu blană de oaie pînă în dreptul scării. Mă gîndeam să cobor să văd ce mai face Mal Brossard. Dar, deodată, m-am răzgîndit. M-am hotărît s-o șterg naibii de la Pencey, chiar în noaptea aia. Adică să nu mai aștept pînă miercuri, să nu mai aștept deloc. Nu voiam să mai zac aici. Și gata! Prea mă simțeam trist și singur. Așa c-am luat o hotărîre: m-am decis să iau o cameră la un hotel din New York ― la un hotel foarte ieftin și așa mai departe ― și să mă distrez pînă miercuri, și pe urmă, miercuri, să mă întorc acasă, odihnit și bine dispus. După socotelile mele, părinții n-aveau să primească decît marți sau miercuri scrisoarea prin care bătrînul Thurmer îi anunța că fusesem dat afară. Nu voiam s-ajung acasă înaintea scrisorii, și înainte ca ei s-o fi digerat bine. Nu voiam să fiu acolo în clipa cînd o primeau. Mama poate deveni uneori foarte isterică. În schimb, după ce se obișnuiește cu o idee, e chiar drăguță. Și, pe urmă, aveam nevoie de o mică vacanță. Nervii mei erau în batistă. Zău că erau.
În orice caz, asta am hotărît să fac. Așa că m-am întors în cameră, am aprins lumina și am început să-mi strîng lucrurile, și așa mai departe! O bună parte erau gata împachetate. Stradlater nici nu s-a trezit. Am aprins o țigară, m-am îmbrăcat și pe urmă am făcut cele două valize. Nu mi-a trebuit mai mult de două minute. Sînt foarte operativ la împachetat.
Totuși, un lucru m-a cam întristat. Am împachetat și patinele noi pe care mi le trimisese mama doar cu vreo două zile în urmă. Și asta m-a întristat. Mi-o închipuiam pe mama intrînd la Spaulding și asaltîndu-l pe vînzător cu un milion de întrebări naive ― în timp ce pe mine mă dăduseră din nou afară de la școală. Asta mă întrista! De fapt, mama nici nu-mi cumpărase patinele de care aveam nevoie ― eu aveam nevoie de patine de viteză și ea îmi cumpărase patine de hochei ―, dar oricum, tot m-a întristat. Aproape întotdeauna, cînd îmi dă cineva un cadou, pînă la urmă mă întristez.
După ce am isprăvit cu împachetatul, m-am apucat să-mi număr banii. Nu-mi mai amintesc exact cîți erau, dar știu că eram destul de bine căptușit. Tocmai primisem cu vreo săptămînă înainte o sumă serioasă de la mama-mare. Mama-mare e foarte generoasă. S-a cam ramolit ― e a naibii de bătrînă ―, așa că-mi trimite bani de ziua mea de naștere, cel puțin de patru ori pe an. Dar, cu toate că eram destul de bine căptușit, m-am gîndit că un dolar, doi în plus nu strică, nu se știe niciodată. Așa c-am ieșit pe coridor și m-am dus să-l trezesc pe Frederick Woodruff, tipul căruia îi împrumutasem mașina de scris. L-am întrebat cît îmi dă pe ea. Era destul de bogat. Mi-a spus că nu știe cît să-mi dea. Și că nici nu prea are chef s-o cumpere. Dar, pînă la urmă, tot a cumpărat-o. Costase vreo nouăzeci de dolari, dar el nu mi-a dat decît douăzeci. Era supărat că-l trezisem.
Cînd în sfîrșit am fost gata de plecare, cu valizele în mînă și tot, m-am oprit în capul scării și m-am uitat pentru ultima dată de-a lungul blestematului de coridor. Aproape că plîngeam. Nu știu de ce, Mi-am pus pe cap șapca roșie de vînătoare cu cozorocul la spate, așa cum îmi plăcea mie, și am strigat cu toată puterea, așa, de-al naibii:
― Somn ușor, cretinilor!
Pun rămășag că am trezit toți măgarii de pe etaj. Apoi am ieșit naibii, cît am putut mai repede. Un tîmpit aruncase coji de alune americane pe scară și era cît pe ce să-mi rup gîtul.


Capitolul 8

ERA PREA TÎRZIU CA SÃ TELEFONEZ DUPÃ UN TAXI AȘA C-A trebuit s-o întind pe jos pînă la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii și se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuși că sînt afară la aer curat și așa mai departe. Singura nenorocire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul și locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinți și mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald și bine. Șapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, așa că le-am dat drumul ― nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toți erau în cîrpe.
Cînd am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aștept trenul decît vreo zece minute. În timp ce așteptam, am luat puțină zăpadă cu mîna și m-am spălat cu ea pe față. Eram încă plin de sînge.
De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, cînd înăuntru e lumină și geamurile sînt negre de întunericul de afară, și prin vagoane circulă cîte un tip care vinde cafele, sandvișuri și reviste. De obicei, cumpăr un sandviș cu șuncă și vreo patru reviste. Și cînd călătoresc noaptea cu trenul, reușesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tîmpite de prin reviste. Știți de care. D-alea cu o grămadă de tipi artificiali cu fața uscată, pe care-i cheamă David, și o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaților ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reușesc să citesc chiar și porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stăteam așa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar șapca de vînătoare și am vîrît-o în buzunar.
Și deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a așezat lîngă mine. Fiind cam tîrziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se așeze pe o banchetă goală, s-a așezat lîngă mine, fiindcă avea un geamantan mare, și eu stăteam pe bancheta din față. Și-a trîntit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în așa fel încît conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea niște orhidee prinse în piept ca și cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci și cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi plac. Nu vreau să spun că sînt un obsedat sexualul sau mai știu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac așa, pur și simplu. Veșnic își lasă valizele în mijlocul drumului. Așadar, stăteam unul lîngă altul, cînd deodată mi-a zis:
― Vă rog să mă scuzați, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?
Se uita la geamantanele mele, așezate sus în plasă.
― Ba da, i-am răspuns.
Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.
― A, va să zică înveți la Pencey?
Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.
― Da, i-am răspuns.
― Vai, ce bine. Poate că-l cunoști și pe fiul meu. Ernest Morrow? Învață tot la Pencey.
― Da, îl cunosc. E în aceeași clasă cu mine.
Fiul ei era cel mai mare porc din cîți urmaseră vreodată la Pencey de cînd s-a înființat școala asta împuțită. De cîte ori venea pe culoar de la duș, plesnea băieții peste fund cu prosopul ud. Ãsta era tipul.
― Vai, ce bine-mi pare! mi-a spus doamna.
Nu era vulgară. Era simpatică și drăguță.
― Am să-i spun lui Ernest că ne-am întîlnit. Cum te cheamă, drăguțule?
― Rudolph Schmidt, i-am răspuns.
N-aveam nici un chef să-i înșir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.
― Îți place la Pencey? m-a întrebat.
― Nu e rău! Nu e raiul pe pămînt, dar nu e mai rău ca la alte școli. Unii dintre profesori sînt destul de conștiincioși.
― Lui Ernest îi place la nebunie.
― Știu, i-am spus.
Apoi am început să-i trag bărbi.
― Se adaptează foarte ușor. Zău că da. Vreau să spun că știe să se adapteze.
― Crezi? m-a întrebat.
Părea c-o interesează grozav problema.
― Ernest? Sigur! i-am zis.
Apoi m-am uitat la ea în timp ce-și scotea mănușile. Mamă, ce briliante avea.
― Mi-am rupt o unghie cînd am coborît din taxi, mi-a spus.
Și-a ridicat privirea și mi-a zîmbit. Avea un zîmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zîmbesc sau, cînd zîmbesc, au un zîmbet antipatic.
― Taică-su și cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.
― Cum adică?
― Păi, el e un băiat foarte sensibil și nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalți băieți. Poate că ia lucrurile puțin prea în serios pentru vîrsta lui.
Sensibil. Să mor de rîs, nu alta. Era tot atît de sensibil ca un scaun de toaletă.
M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-și dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poți fi niciodată, vreau să spun, cînd e vorba de mame. Mamele sînt toate cam nebune. Totuși, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.
― Nu vreți o țigară? am întrebat-o
S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:
― Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!
Rudolph. Să mor de rîs, nu alta!
― Nu-i nimic. Fumăm pînă încep să țipe la noi, i-am spus.
I-am oferit o țigară, apoi i-am aprins-o.
Arăta bine cînd fuma. Trăgea bineînțeles în piept și-așa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vîrsta ei. Avea foarte mult farmec. Și, dacă vreți să știți, avea și sex appeal, cu carul.
S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:
― Poate mă înșel, dar am impresia că-ți curge sînge din nas, drăguțule!
Am dat din cap și mi-am scos batista din buzunar.
― M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă ― un bulgăre înghețat.
I-aș fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.
― Ernie, i-am zis, e unul dintre băieții cei mai iubiți de la Pencey. Știați?
― Nu. nu știam.
Am dat din cap.
― E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajungem să-l cunoaștem. E un tip curios. Are și el ciudățeniile lui. Știți și dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, cînd l-am întîlnit prima dată, cînd l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Așa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, și îți trebuie timp ca să-l cunoști.
Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Așa-s mamele, nu le trebuie altceva decît s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.
Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.
― V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?
Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.
― Cîțiva dintre noi voiam ca Ernie să fie șeful clasei. Vreau să spun că asta era dorința unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.
Mamă, ce-o duceam.
― Dar l-au ales pe altul ― unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atît de timid și de modest. A refuzat... E groaznic de timid. Ar trebui să încercați să-l dezbărați de asta!
M-am uitat la ea.
― Nu v-a povestit nimic de toate astea?
― Nu, nu mi-a povestit nimic.
Am dat din cap.
― Așa-i Ernie! Așa-i el. Ãsta-i singurul lui cusur ― e prea timid și prea modest. Zău c-ar trebui să încercați să-l convingeți să mai renunțe din cînd în cînd la toate astea.
Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, și am lăsat totul baltă. Totuși, îmi părea bine că-i trăsesem cîteva bărbi. Tipii ăștia ca Morrow, care-i plesnesc pe alții peste fund cu prosopul ud ― dorind să-i lovească cît mai tare ca să-i doară ― sînt niște javre, nu numai în copilărie, ci toată viața. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest și timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales șeful clasei. E posibil. Nu se știe niciodată. Mamele sînt cam fraiere cînd e vorba de lucruri d-astea.
― Ce-ați zice de-un cocktail? am întrebat-o.
Simțeam nevoia să beau.
― Putem merge la vagon-restaurant. Vreți?
― Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.
N-a vrut să fie antipatică, sau să-și dea aere de superioritate. Era prea drăguță pentru asta.
― Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Și, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.
Am întors capul într-o parte și i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur și simplu a fascinat-o.
― Haideți cu mine. De ce nu vreți? i-am zis.
Mi-ar fi făcut plăcere să vină.
― Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îți mulțumesc foarte mult, drăguțule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte tîrziu!
Avea dreptate. Uitasem cu totul cît era ceasul.
Apoi s-a uitat la mine și m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:
― Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanța de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.
Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai așa, ca să fie indiscretă.
― Nu, acasă-s toți sănătoși, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.
― Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.
Și chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spusesem asta, dar era prea tîrziu.
― Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.
― Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducîndu-și mîna la gură.
― N-aveți nici o grijă! E superficială. Și e foarte mică. Se poate scoate în două minute.
Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Cînd încep să mint și am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.
După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, și eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborît la Newark . Mi-a urat noroc la operație și numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă și un teren de tenis, și așa mai departe. Dar i-am mulțumit și i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decît poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai știu eu ce. Dar nu m-aș fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toți banii din lume, nici dac-aș fi fost în pragul disperării.


Capitolul 9

PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FÃCUT CÎND AM COBORÎT ÎN gara Pennsylvania a fost să mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele afară, chiar în fața cabinei, ca să le pot vedea. Cînd am pus mîna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe cine să sun. Frate-meu D.B. era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se culcă pe la nouă, așa că nu puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aș fi trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau bătrînii. Prin urmare, a trebuit să renunț. M-am gîndit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher și s-o întreb cînd începe Jane vacanța. Dar nu prea aveam chef. Și, afară de asta, era prea tîrziu ca să telefonez. M-am gîndit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care ieșeam eu de obicei, mai ales că știam că intrase în vacanță ― fiindcă-mi scrisese o scrisoare lungă și sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul Crăciunului s-o ajut să împodobească pomul și așa mai departe ― dar mi-era teamă că răspunde maică-sa la telefon. Maică-sa o cunoștea pe mama, și parc-o vedeam alergînd, cu riscul să-și rupă un picior, ca să-i telefoneze că sînt la New York. Și, pe urmă, nu prea mă încînta ideea să vorbesc cu bâtrîna doamnă Hayes. I-a spus odată lui Sally că sînt un stricat. Că sînt un stricat și că n-am nici un scop în viață. Pe urmă m-am gîndit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăța pe vremea mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic. Așa că, în cele din urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Am ieșit din cabină, după ce stătusem acolo vreo douăzeci de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau taxiurile și am luat un taxi.
Tare mai sînt distrat. I-am dat șoferului adresa mea de acasă, numai așa, din obișnuință ― vreau să spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două zile la hotel și să nu mă duc acasă decît cînd începea vacanța. Nu mi-am amintit decît cînd am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus șoferului:
― Te rog să întorci cum ai ocazia. Þi-am dat o adresă greșită, vreau să ajung înapoi în centru.
Dar șoferul voia să facă pe deșteptul.
― Mu pot să întorc aici, Mac , e sens unic. Trebuie să merg pînă la strada 90.
Nu voiam să mă cert cu el.
― Bine, i-am spus.
Apoi, deodată, mi-a venit o idee:
― Ascultă, știi rațele alea de pe lac, la ieșirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva știi unde se duc rațele cînd îngheață apa? Nu cumva știi?
Îmi dădeam seama că există o șansă la un milion să știe. S-a întors și s-a uitat la mine ca la un nebun.
― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ți bați joc de mine?
― Nu. Voiam să știu, asta-i tot.
Nu mi-a mai spus nimic, așa că nu i-am mai spus nici eu. Cînd am ieșit din Central Park, în dreptul străzii 90 mi-a spus:
― Ei, amice, acum încotro?
― Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side , că s-ar putea să mă întîlnesc cu cunoștințe, și eu călătoresc incognito, i-am zis.
Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: "călătoresc incognito". Dar cînd sînt cu un tip de prost-gust mă port și eu ca atare.
― Nu cumva știi ce orchestră cîntă la "Taft" sau la "New Yorker"?
― N-am idee, Mac.
― Bine, atunci du-mă la "Edmont", i-am spus. Nu vrei să te oprești în drum să bei ceva cu mine? Te invit. Sînt plin de bani.
― Nu pot, șefule. Îmi pare rău!
Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.
M-am dus la "Edmont Hotel", unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi pusesem șapca roșie de vînătoare ― numai așa, de plăcere ―, dar am scos-o înainte de a mă duce la recepție, nu voiam s-arăt ca un trăsnit sau mai știu eu ce. Culmea ironiei e că atunci nu știam că hotelul ăla păcătos era plin de perverși și de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopați.
Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe fereastră nu se vedea decît cealaltă aripă a hotelului. Asta era perspectiva pe care o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărît să-mi pese dacă am o vedere frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrîn, să fi avut vreo șaizeci și cinci de ani. Era și mai jalnic decît camera. Unul dintre tipii ăia cheli, care-și aduc tot părul dintr-o parte ca să-și acopere chelia. Decît să fac una ca asta, aș prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă slujbă pentru un bătrîn de șaizeci și cinci de ani. Să cari valize și s-aștepți să-ți pice cîte un bacșiș. Îmi închipui că prea deștept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.
După ce-a ieșit, am rămas un timp cu paltonul și cu toate cele pe mine, uitîndu-mă pe fereastră. N-aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteți închipui ce se petrecea în aripa cealaltă. Și nici nu se sinchiseau să lase storurile. Am văzut un tip cu părul cărunt și cu un aer respectabil, în izmene, făcînd lucruri pe care, dacă vi le-aș spune, nu le-ați crede. Întîi și-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos o întreagă garderobă de femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi cu toc înalt, sutien și o centură, din alea de care atîrnau elastice, și așa mai departe. Pe urmă, și-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră cu pași mărunți, cum umblă femeile, și să fumeze și să se admire în oglindă. Și era singur. Dacă nu cumva mai era cineva în baie ― dar, de unde stăteam eu, nu se vedea baia. Un etaj mai sus, am văzut un bărbat și o femeie împroșcîndu-se cu apă, pe care o luau în gură. Se poate să nu fi fost apă, ci alcool, că n-am putut să-mi dau seama ce aveau în pahare. În orice caz, întîi a luat el o gură și a stropit-o pe ea, și pe urmă a făcut și ea la fel, împroșcîndu-l pe el ― făceau cu schimbul, lua-i-ar naiba! Păcat că nu i-ați văzut! Rîdeau ca istericii, de parc-ar fi făcut lucrul cel mai cu haz de pe lume. Nu glumesc, hotelul colcăia de perverși. Cred că eram singurul tip normal din tot hotelul ― și asta nu înseamnă mare lucru. Era cît pe-aci să-i trimit o telegramă amicului Stradlater, să vină la New York cu primul tren. Cred c-ar fi domnit în hotelul ăsta.
Nenorocirea e că atunci cînd te uiți la porcăriile astea nu-ți mai poți lua ochii de la ele. Și, pe urmă, fata aia cu apa arăta destul de bine. Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sînt cel mai mare obsedat sexual. Uneori îmi vin în minte niște ticăloșii foarte mari, de la care nu m-aș da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia. Înțeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parșiv, să te-mbeți cu o fată și s-o împroști cu apă sau cu alcool pe față și ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai și te gîndești bine, e o porcărie. Cred că, dacă nu-ți place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiurești cu ea, iar dacă într-adevăr îți place, înseamnă că-ți place și fața ei, și atunci nu se poate să faci porcării d-astea și s-o împroști cu apă. Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar cînd încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu' vreo doi ani o fată care era și mai stricată decît mine! Mamă, ce stricată era! Totuși, un timp ne-am distrat destul de bine, așa, într-un fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu știu niciodată ce naiba se întîmplă cu mine. Îmi tot impun reguli de conduită și le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunț să mă mai aiuresc cu fete de care, de fapt, dacă stau și mă gîndesc bine, mi-e silă. Și totuși, nu m-am ținut de legămînt. L-am călcat în aceeași săptămînă ― de fapt, în aceeași seară. Am petrecut toată noaptea sărutîndu-mă cu o fată îngrozitor de artificială, una Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înțelege. Zău că nu!
În timp ce stăteam așa la fereastră, am început să mă gîndesc ce-ar fi să-i dau un telefon drăguței Jane ― vreau să spun, să-i dau un telefon interurban, la B.M., unde învăța, în loc s-o chem pe maică-sa, și să aflu cînd se întoarce acasă. Bineînțeles că nu era frumos să telefonezi studentelor noaptea, dar aveam un plan. Voiam să spun oricui mi-ar fi răspuns că sînt unchiul ei și că mătușă-sa tocmai suferise un accident mortal de mașină și trebuie să vorbesc imediat cu Jane. Totul ar fi mers ca pe roate. Singurul motiv pentru care n-am chemat-o e că n-aveam chef. Și dacă n-ai chef, nu poți trage bărbi cum trebuie.
După un timp, m-am așezat într-un fotoliu și am fumat vreo cîteva țigări. Trebuie să recunosc că mă simțeam ca musca-n lapte. Apoi, deodată, mi-a venit o idee. Mi-am scos portofelul și am început să caut o adresă primită de la un tip, unul de la Princeton pe care-l cunoscusem la o petrecere în vară. În cele din urmă, am găsit-o. Prinsese o culoare ciudată de la portofelul meu, dar scrisul tot se mai deslușea. Era adresa unei fete, care ― după spusele amicului de la Princeton ―, fără să fie ceea ce se cheamă o damă, călca pe de lături din cînd în cînd. O adusese odată la o petrecere la Princeton, și după aia aproape că-l dăduseră afară din școală. Era un fel de dansatoare care făcea striptease, sau ceva asemănător. În orice caz, m-am dus la telefon și am chemat-o. O chema Faith Cavendish și locuia pe strada 65 colț cu Broadway, la "Stanford Arms Hotel", care trebuie să fi fost o cloacă.
O clipă am crezut că nu-i acasă sau mai știu eu ce. Nu răspundea nimeni. Apoi, în cele din urmă, cineva a ridicat receptorul.
― Alo? am zis.
Mi-am îngroșat vocea cît am putut, ca să nu-și dea seama ce vîrstă am. De altfel, vocea mea era și așa destul de groasă.
― Alo, mi-a răspuns o voce de femeie, nu prea prietenoasă.
― Domnișoara Faith Cavendish?
― Cine-ntreabă? a răspuns ea. Cine naiba mă cheamă la ora asta?
M-am cam speriat.
― Știu că-i tîrziu, i-am zis cu o voce de om matur. Dar sper c-o să mă iertați. Eram foarte dornic să dau de dumneavoastră.
I-am spus toate astea pe un ton cît se poate de politicos. Zău că da!
― Dar cine e la telefon?
― Dumneavoastră nu mă cunoașteți. Sînt un prieten de-al lui Eddie Birdsell. Eddie mi-a spus că dacă vin la New York să mă întîlnesc neapărat cu dumneavoastră, să bem un pahar împreună.
― Cine? Cum zici că-l cheamă pe prietenul dumitale?
Mamă, era ca o panteră! Aproape că urla la mine!
― Edmund Birdsell. Eddie Birdsell... i-am spus.
Nu-mi mai aminteam dacă numele lui era Edmund sau Edward. Îl întîlnisem o singură dată la o petrecere nenorocită.
― Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, Jack ! Și dacă-ți închipui că-mi face plăcere să mă trezească cineva din somn în mijlocul...
― Eddie Birdsell. De la Princeton, i-am spus.
Se vedea clar că repeta în gînd numele, căutînd să și-l amintească.
― Birdsell, Birdsell... de la Princeton... de la colegiul Princeton?
― Da, i-am spus.
― Ești de la Princeton?
― Mai mult sau mai puțin!
― A... Și ce mai face Eddie? m-a întrebat. Să știi că-i o oră foarte curioasă să dai cuiva telefon. Auzi la ce oră să sune!
― E bine. M-a rugat să vă transmit toate cele bune din partea lui.
― Mulțumesc. Transmite-i și dumneata toate cele bune din partea mea. E un băiat drăguț. Ce mai face?
Devenise, brusc, nemaipomenit de prietenoasă.
― Păi, știți... Tot aia și tot aia! i-am răspuns.
De unde naiba să știu eu ce face? Abia îl cunoșteam. Mici măcar nu știam dacă mai e la Princeton.
― N-ați vrea să ne întîlnim să luăm un cocktail împreună?
― Dumneata ai idee cît e ceasul? mi-a replicat. Dar, în orice caz, îmi dai voie să te întreb cum te cheamă? Căpătase brusc un accent britanic. După voce pari mai degrabă tînăr.
Am rîs.
― Mulțumesc de compliment, i-am zis cît se poate de amabil. Mumele meu e Holden Caulfield.
Ar fi trebuit să-i dau un nume fals, dar nu mi-a venit nici unul în minte.
― Ascultă, domnule Cawffle, n-am obiceiul să fixez întîlniri în mijlocul nopții. Sînt o fată care muncește!
― Mîine-i duminică, i-am spus.
― Bine, dar oricum. Trebuie să mă odihnesc. Să fiu frumoasă ! Știi cum e!
― Și eu care credeam c-o să bem măcar un cocktail împreună. Nu e chiar atît de tîrziu!
― Ești foarte drăguț, mi-a spus. De unde suni? Unde ești?
― Eu? Într-o cabină telefonică!
― Așa! a spus ea, după care a urmat o lungă pauză. Ascultă, mi-ar face mare plăcere să ne întîlnim odată, domnule Cawffle. Ai o voce foarte simpatică. Dar acum e tîrziu.
― Aș putea să vin la dumneavoastră.
― În mod normal aș fi răspuns: perfect. Vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să vii să bem un pahar, dar colega mea de cameră e bolnavă. A zăcut toată seara fără să poată închide ochii. Și abia acum a adormit. Și, mă rog...
― Vai, îmi pare rău!
― Unde ai tras? Poate că putem să ne întîlnim mîine să luăm un cocktail împreună.
― Nu, mîine nu pot, i-am spus. Nu puteam decît azi.
Ce cretin am fost. Nu trebuia să spun asta.
― Îmi pare rău.
― Am să-i transmit lui Eddie salutări din partea dumneavoastră.
― Da? Sper c-o să te distrezi la new York. E un oraș măreț!
― Știu asta. Mulțumesc, noapte bună!
Și am închis telefonul.
Mamă, de data asta chiar c-am ratat o ocazie. Aș fi putut măcar s-aranjez să luăm un cocktail împreună sau altceva.


Capitolul 10

ERA ÎNCÂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ȘTIU EXACT CÎT ERA ceasul, dar în orice caz nu prea tîrziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc cînd nu sînt obosit. Așa că am deschis geamantanele, am scos o cămașă curată, apoi m-am dus în baie și m-am spălat și mi-am schimbat cămașa. Știți ce voiam să fac? Aveam de gînd să mă duc jos și să văd ce naiba se petrecea în "Salonul albastru". "Salonul albastru" era numele barului din hotel.
În timp ce-mi schimbam cămașa, era cît pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap și bun-simț. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era mică și oricum n-ar fi fost trează și, cu atît mai puțin, lîngă telefon. M-am gîndit că, dacă răspundea unul dintre părinți, aș fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Și-ar fi dat seama că sînt eu. Mama știe întotdeauna cînd sînt eu. Are un al șaselea simț. Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puțin de vorbă cu Phoebe.
Păcat că n-o cunoașteți, nu cred c-ați văzut niciodată o fetiță mai frumoasă sau mai isteață ca ea. E isteață foc! Vreau să spun că, de cînd a început să meargă la școală, a luat mereu numai note mari pe toată linia. De fapt, eu sînt singurul imbecil din familie. Frate-meu D.B. e scriitor și așa mai departe, iar frate-meu Allie ― ăla care a murit și de care v-am povestit ― era un geniu. Eu sînt într-adevăr singurul imbecil. Dar ar trebui s-o cunoașteți pe Phoebe. Are păr roșu, cam cum avea Allie, și vara îl poartă foarte scurt. Și îl dă după urechi. Are urechi mici și frumoase. Iarna îl lasă să crească, și uneori mama îi face codițe, alteori îl poartă așa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam țîr, ca mine, dar e frumoasă și-i stă bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central Park, și era, așa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sînt sigur că v-ar plăcea. Vreau să spun că, dacă-i vorbești despre ceva, înțelege exact ce vrei să spui. Adică poți s-o iei oriunde. Dacă, de pildă, o duci la un film prost, își dă imediat seama că-i prost. Și dac-o duci la unul bun, își dă seama că-i bun. Odată, D.B. și cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Știe tot filmul pe dinafară, pentru că am dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Și uite, de exemplu, cînd Donat, încercînd să se ascundă de polițiști și așa mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoția, Phoebe întreabă în gura mare, în același timp cu scoțianul din film: "Poți înghiți scrumbia?" Știe tot dialogul pe dinafară. Și cînd profesorul din film, care de fapt e un spion neamț, ridică degetul mic, căruia îi lipsește o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe i-o ia înainte și ridică degetul ei mic și mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei cusur este că uneori e puțin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Și știți ce mai face? Scrie întruna cărți, numai că le lasă la jumătate. Toate sînt despre o puștoaică pe care o cheamă Hazel Weatherfied ― dar Phoebe scrie "Hazle". Hazle Weatherfield e o fetiță-detectiv. La început s-ar părea că e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin și e întotdeauna "un domn înalt, frumos și are vreo 20 de ani". Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plăcea și dumneavoastră. Era deșteaptă chiar și cînd era numai de-o șchioapă! Cînd era mică, mică de tot, și mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi, mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pînze și-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam și pe Phoebe cu noi. Își punea mănuși albe și mergea între noi ca o doamnă adevărată. Și cînd discutam cîte ceva cu Allie, despre vreun lucru, așa, în general, Phoebe asculta. Cîteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar ne amintea imediat că-i cu noi. Me întrerupea, dîndu-i lui Allie sau mie un ghiont, și ne spunea: "Cine? Cine a spus asta? Bobby sau doamna?" Și noi îi spuneam cine și ea făcea: "Aha!" și pe urmă continua să asculte și așa mai departe. Și pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că și Allie era topit după ea. Acum are zece ani și nu mai e chiar atît de mică, dar toți sînt nebuni după ea, toți cei care au cap.
În orice caz, e un om cu care îți face plăcere oricînd să vorbești la telefon. Dar mi-era prea frică să nu răspundă bătrînii și să afle că sînt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, și așa mai departe. Mi-am pus deci cămașa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul și am coborît în hol, să văd care-i situația.
Dar holul era aproape gol, cu excepția unor tipi care semănau a codoși și a unor blonde care semănau a dame.
Dar se auzea orchestra în "Salonul albastru", așa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuși, mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La New York, cînd ai bani, ai orice. Zău că da.
Orchestra era o porcărie. Formația Buddy Singer. Suflători mulți, dar proști. Afară de asta, în local se aflau foarte puțini clienți de vîrsta mea. De fapt, de vîrsta mea nu era nici unul. Majoritatea erau niște bătrîni, care încercau să facă impresie, și damele lor. Masa de lîngă mine, însă, făcea excepție. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urîte și purtau niște pălării după care se vedea cît de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blondă, nu arăta chiar atît de rău. Într-un fel, era chiar drăguță blonda. Dar, tocmai cînd începusem s-o fixez, a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky și sifon și i-am spus să mi le servească separat, l-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codești și te bîlbîi, simte imediat că n-ai douăzeci și unu de ani și refuză să-ți servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.
― Vă rog să mă scuzați, mi-a zis, nu cumva aveți vreo legitimație pe care să scrie vîrsta? Poate un permis de conducere sau altceva?
M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, și i-am spus:
― Vrei să spui că par minor?
― Vă rog să mă scuzați, dar avem dispoziții care...
― Bine, bine, i-am zis, înjurînd în sinea mea. Adu-mi o coca-cola.
Dădu să plece, dar l-am oprit:
― N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?
L-am rugat foarte frumos.
― Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o picătură de rom sau de orice?
― Îmi pare foarte rău... mi-a zis și a șters-o.
N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alcoolice minorilor, își pierd slujba. Și eu sînt un amărît de minor.
Am început din nou să fixez zîneie de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două erau crimă și pedeapsă. Nu m-am uitat totuși prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indiferent. Și totuși, știți ce-au făcut cînd m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar fi fost sărmane cu duhul. Probabil își închipuiau că sînt prea tînăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat îngrozitor ― ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai știu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sînt zile, așa, cînd am un chef nebun să dansez, și asta era una din ele. Așa că, deodată, m-am aplecat puțin spre masa lor și am întrebat:
― Nu vreți să dansați, fetelor?
Nu le-am întrebat golănește, sau mai știu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Și din nou au început să chicotească. Pe cuvîntul meu dacă nu erau tîmpite din naștere.
― Haideți, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rînd. Ei? Ce părere aveți? Haideți!
Zău că aveam chef să dansez.
În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, și ne-am îndreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leșinat de rîs. Trebuie să fi fost la mare ananghie să-mi bat capul cu asemenea femei.
Dar, pînă la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mîna întîi. Nu știu dacă avusesem vreodată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc. Proastele astea dansează uneori dumnezeiește! Și, pe de altă parte, dansezi cu cîte o fată într-adevăr deșteaptă și tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atît de prost, că mai bine râmîi cu ea la masă și bei pîn' te-mbeți.
― Bine mai dansezi! i-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios. Am dansat odată cu o dansatoare și pot să-ți spun că dansezi de o mie de ori mai bine decît ea. Ai auzit vreodată de Marco și Miranda?
― Cum?
Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.
― Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco și Miranda?
― Nu cred. Nu. Nu știu...
― Sînt dansatori. Ea e dansatoare. Da' nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoare, dar nimic mai mult. Știi cînd poți spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Ce-ai spus?
Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.
― Știi cum poți să-ți dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?
― Îhî.
― Uite, așa, punînd mîna pe spatele ei. Dacă uiți că are fund, șolduri, picioare sau mai știu eu ce ― atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.
Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Așa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar, și atîta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer și orchestra lui împuțită cîntau "E ceva ce nu se poate explica..." și nici chiar ei nu reușeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dansam fără figuri ― nu pot să sufăr tipii care se dau în spectacol pe ringul de dans ―, dar variam totuși destul de mult pașii și ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închipuiam că și ei îi place dansul, pînă cînd mi-a spus o tîmpenie cît capul ei de mare:
― Aseară l-am văzut pe Peter Lorre , actorul de cinema, în carne și oase. Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaș!
― Ați avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.
Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abține să n-o sărut în creștetul capului ei pătrat ― chiar lîngă cărare. Dar s-a supărat foc.
― Hei! Ce te-a apucat?
― Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a patra, fir-ar a naibii de clasă! Și dansezi aproape tot atît de bine ca ea, care dansează mai bine decît oricine, viu sau mort.
― Bagă, te rog, de seamă cum vorbești!
Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.
― De unde sînteți, fetelor? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.
― De unde sînteți voi, fetelor? am întrebat-o din nou.
― Cum?
― De unde sînteți? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.
― De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns.
Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.
― Conversația cu dumneata e pasionantă! i-am spus. Știi?
― Ce?
Am renunțat. Oricum, n-ar fi înțeles. Era prea subtil pentru ea.
― Vrei să dansăm un jitterbug , dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără țopăială sau mai știu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cîntă una mai iute, în afară de babalîci și de grași, toți se întorc la mese, așa că o s-avem destul loc, ce zici?
― Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, cîți ani ai?
Nu știu de ce, dar asta m-a cam enervat
― Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sînt înalt pentru vîrsta mea.
― Ascultă. Þi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbești! Dacă mai vorbești așa, să știi că mă întorc la prietenele mele la masă.
M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cînte, și bucata era iute. Am început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, ușor, nu țopăia, era grozavă. Nu trebuia decît s-o atingi și te urma întocmai. Iar cînd se rotea, își rotea fundul de ți-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea mea. Cînd s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Așa-i cu fetele. De cîte ori se întîmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgostești puțin de ele, și pe urmă nu mai știi ce-i cu tine. Ah, fetele astea. Dumnezeule. Uneori te scot din minți. Zău că da.
Nu m-au invitat să stau la masa lor ― din lipsă de educație, desigur ―, dar tot m-am așezat. Pe blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai știu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urîte le chema Marty și Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai așa, de banc. Apoi am încercat să duc o conversație cît de cît inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le sucești o mînă și tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă ― era una mai proastă ca alta. Și toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi așteptat să apară dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil își închipuiau că vedetele, cînd vin la New York, trag direct la "Salonul albastru", în loc să se ducă la "Stork Club" sau la "El Morocco" sau într-alta parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle și, mă rog, tot restul. Lucrau toate trei la același birou de asigurare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă puteai să scoți un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urîte, Marty și Laverne, erau surori, dar cînd le-am întrebat s-au simțit groaznic de jignite. Era clar că nici una nu voia să semene cu cealaltă și, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.
Am dansat cu fiecare, pe rînd. Una din urîte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă, Marty, era crimă și pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că tîrai după tine Statuia Libertății, totuna era. Mă gîndeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi să-mi bat puțin joc de ea, așa încît i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.
― Unde? m-a întrebat emoționată la culme. Unde?
― Ei, l-ai pierdut! A ieșit chiar acum. De ce nu te-ai uitat cînd ți-am spus?
S-a oprit din dans și a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.
― Ei, taci! a exclamat ea.
O amărîsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sînt unii oameni de care n-ar trebui să-ți bați joc nici chiar dacă merită.
Totuși, cînd ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Cooper tocmai ieșise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite. Și o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de rîs, nu alta.
Se apropia ora închiderii, așa că, pînă să nu se închidă, am comandat repede două pahare de alcool pentru fiecare din ele și două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuțită și plină de pahare. Urîta ― cea pe care o chema Laverne ― tot făcea bancuri că nu beau decît coca-cola. Avea un umor grozav. Ea și Marty beau Tom Collins ― și încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne nu știau că există băuturi mai bune! Blonda ― Bernice ― bea bourbon cu apă. Și trebuie să vă spun că trăgea serios la măsea! Și toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema. Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuși mai mult decît celelalte două, dar spunea numai lucruri vulgare și plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta "camera fetițelor" și că bietul clarinetist amărit și bătrîn din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales cînd se ridică în picioare și începe să sufle, scoțînd niște acute tăioase. Și numea clarinetul lui "bețișor de lemn dulce". Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urîtâ, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii și să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo țipă. De patru ori m-a întrebat ― spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De cîte ori o întrebam cîte ceva, exclama: "Cum?" Și asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.
Deodată, după ce și-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentație la Radio City . Am încercat să le conving să mai stea puțin, dar n-au vrut. Așa că le-am spus la revedere și le-am promis c-am să le caut la Seattle, dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.
Cu țigările și tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propune să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă așeza la masa lor. Bineînțeles că nu le-aș fi lăsat să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuși, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neștiutoare și, pe urmă, aveau pălării atît de caraghioase, atît de jalnice. Și faptul că voiau să se trezească în zori ca să apuce prima reprezentație la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de cîte ori văd pe cineva, o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington, pînă la New York și pînă la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentația aia nenorocită de la Radio City ― și încă prima reprezentație ―, mă apucă disperarea și-mi vine să urlu. Le-aș fi plătit și o sută de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.
Am părăsit "Salonul albastru" imediat după ele. Oricum închideau, și orchestra plecase de mult. Și, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictisești de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi sau dacă nu-ți dau băuturi adevărate și te țin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde să poți sta la nesfîrșit fără să comanzi de băut și să bei pînă te faci arșice sau fără să ai lîngă tine o fată care să te facă să-ți pierzi mințile.

Capitolul 11

DEODATÃ, PE CÎND MÃ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HOTELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit în minte și n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am așezat pe unul din fotoliile grețoase din hol și am început să mă gîndesc la ea și la Stradlater în mașina ticălosului de Ed Banky și, cu toate că eram cît se poate de convins că nu se întîmplase nimic între ei ― doar o cunoșteam bine pe Jane ―, tot nu reușeam să mă gîndesc la altceva. O cunoșteam foarte bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame, îi plăceau grozav și celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, și, după ce am ajuns să ne cunoaștem mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineață și golf aproape în fiecare după-masă, toată vara. Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai știu eu ce ― nu, asta nu ―, dar ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapărat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoști.
Știți cum ne cunoscusem? Cîinele ei doberman venea mereu să-și facă nevoile în grădina noastră și mama se enerva grozav. Așa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane și a făcut un tărăboi nemaipomenit. Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare cînd e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întîmplat că, după cîteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lîngă bazinul de înot, și am salutat-o. Știam că locuiește lîngă noi, dar pînă atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, și-așa mai departe. În orice caz, în ziua aceea cînd am salutat-o, m-a tratat cu o indiferență totală. Mi-au ieșit ochii încercînd s-o conving că mi-e absolut egal unde-și face cîinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să și le facă și în salon, că totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit și, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor pînă am reușit s-o conving să deschidă măcar ochii cînd lovește mingea. În orice caz, pînă la urmă, datorită mie a făcut mari progrese. Sînt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aș spune de ce performanțe sînt în stare, probabil că nici nu m-ați crede. Odată, era cît pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgîndit în ultima clipă. Am socotit că, urînd filmele cum le urăsc, aș fi un ipocrit dacă i-aș lăsa să mă vîre într-un documentar.
Jane era o fată curioasă, n-aș putea spune că era propriu-zis frumoasă. Și totuși, mă înnebunea. E drept c-avea o gură pe care o mișca prea mult, adică atunci cînd vorbea și o emoționa cîte ceva gura ei părea că se dezlănțuie în cincizeci de direcții deodată ― gura, cu buze cu tot. Și asta mă distra grozav. Și n-o închidea niciodată de tot, gura, vreau să spun. O ținea tot timpul întredeschisă, dar mai ales cînd juca golf și se pregătea să dea o lovitură sau cînd citea cîte o carte. De altfel citea mereu cărți foarte bune. Poezii și tot felul de lucruri de-astea. E singura persoană, în afară de familia mea, căreia îi arătasem mănușa aceea de baseball a lui Allie cu poeziile. Nu-l cunoștea pe Allie, nu-l întîlnise niciodată, căci asta era prima vacanță pe care o petrecea în Maine ― înainte de asta fusese mereu la Cape Cod ―, dar i-am povestit multe despre el. O interesau lucrurile de felul ăsta.
Mama n-o prea plăcea, vreau să spun că mamei i se păruse întotdeauna că Jane și cu mama ei se uită de sus la ea, și mai știu eu ce, și d-asta n-o salutau niciodată. Mama se întîlnea mereu cu ele prin oraș, fiindcă Jane venea foarte des cu maică-sa la piață, în "La Salle"-ul lor decapotabil. Mama nici măcar n-o găsea frumoasă. Eu însă da. Mie îmi plăcea cum arăta. Asta e!
Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată cînd era cît pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sîmbătă, afară ploua cu găleata și eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din cînd în cînd fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-și miște regii din ultimul rînd. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ți venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, cînd se ivește ocazia, îmi place să tachinez fetele pînă le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci cînd îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, știu că le place ―, dar îți vine greu să începi, cînd le cunoști de mult și nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cît pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata și noi stăteam pe verandă și, deodată, bețivul cu care era măritată maică-sa a ieșit pe verandă și-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo țigară prin casă. Nu-l cunoșteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbește cu tine decît dacă vrea să-ți ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă cînd a întrebat-o dacă nu știa unde erau țigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întîmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puțin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului, și așa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrățelele roșii, mamă, parc-o văd și acum. Apoi a șters lacrima, frecînd tabla cu degetul. Doar atît. Nu știu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Așa că m-am ridicat, m-am dus lîngă ea și am silit-o să-mi facă puțin loc pe balansoar, ca să mă pot așeza și eu alături. De fapt, m-am așezat pe genunchii ei. Atunci a început să plîngă de-a binelea, și, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste tot, chiar și pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea și parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, și-a pus puloverul acela alb cu roșu care mă dădea gata și ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele bețivanului ― încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tînără, dar foarte bine făcută și n-aș fi pus mîna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuși, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întîmpla acolo. Sînt fete așa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întîmplă.
N-aș vrea să vă închipuiți că Jane ar fi fost un sloi de gheață sau mai știu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat și nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne țineam mereu de mînă. Îmi dau seama că asta nu pare cine știe ce, și totuși era minunat să te ții cu ea de mînă. Cu alte fete, cînd te ții de mînă, ai impresia că mîna lor parc-ar muri într-a ta sau își închipuie că tot timpul trebuie să-și miște mîna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai știu eu ce. Jane era altfel. Ne duceam la cîte o porcărie de film și, de îndată ce ne așezam, ne luam de mînă și nu ne mai dădeam drumul pînă la sfîrșit, cînd se isprăvea filmul. Și fără să schimbăm poziția sau să facem mare caz de asta. Cu Jane nici măcar nu-ți făceai probleme dacă mîna ți-e transpirată sau nu. Singurul lucru de care-ți dădeai seama era că ești fericit. Zău că da.
Și mi-am mai adus aminte de ceva. În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat gata. Rula jurnalul de actualități sau ceva asemănător și, deodată, am simțit o mînă pe ceafă, mîna ei. Era un gest foarte neașteptat. Vreau să spun că era foarte tînără și așa mai departe și aproape toate fetele pe care le vezi mîngîind pe cineva pe ceafă au douăzeci și cinci sau treizeci de ani și, de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac așa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tînără de tot și te apucă de ceafă, e un gest atît de frumos, că te dă gata.
În orice caz, la asta mă gîndeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla grețos din hol. Da, la Jane. Și de cîte ori îmi aminteam că ieșise cu Stradlater în mașina blestematului de Ed Banky, simțeam că-mi pierd mințile. Știam că n-o să-l lase să-și atingă scopul, dar totuși simțeam că înnebunesc. Și, dacă vreți să știți, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.
În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Și deodată am simțit nevoia imperioasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, și eu nu eram obosit deloc. Așa că m-am urcat în cameră și mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverșii de peste drum, dar nu mai era nici o lumină nicăieri. Am coborît cu ascensorul, am luat un taxi și i-am spus șoferului să mă ducă la "Ernie". "Ernie" e un cabaret din Greenwich Village pe care-l frecventa destul de des frate-meu D.B. înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obișnuia să mă ia și pe mine din cînd în cînd. Ernie e un negru mare și gras care cîntă la pian. E îngrozitor de snob și aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu ești un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cîntat, cîntă grozav. Cîntă atît de bine, că uneori te și enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cîntă la pian, dar uneori parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, cînd cîntă, se simte în felul lui de a cînta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decît dacă ești cineva.


Capitolul 12

TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ȘI mirosea de parcă și-ar fi vărsat cineva mațele în el. De cîte ori mă duc undeva tîrziu noaptea, dau de cîte un taxi grețos. Și, în plus, cu toate că era sîmbătă seară, pe stradă era o liniște și o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din cînd în cînd, foarte rar, vedeai cîte un băiat și o fată, care treceau strada ținîndu-se îmbrățișați, sau cîte un grup de scandalagii cu tipele lor, rîzînd ca nebunii de ceva care aș fi putut face prinsoare că nu era deloc de rîs. New York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu știu cîte mile distanță și te simți singur și trist. Tare aș fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu șoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Și m-am gîndit că el poate știe ce s-a întîmplat cu rațele.
― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieșirea dinspre sud a parcului?
― Cum? Ce?
― Balta. Balta aia mititică, unde sînt rațele. Nu se poate să n-o știi.
― A, da. Și ce-i cu asta?
― Păi, știi rațele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva știi unde se duc iarna?
― Unde să se ducă, cine?
― Rațele. Nu cumva știi? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?
Horwitz s-a întors și s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.
― De unde naiba să știu? mi-a răspuns. De unde naiba să știu o tîmpenie ca asta?
― Te rog nu te supăra, i-am zis.
Se supărase sau, mă rog...
― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.
Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea țandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuția. S-a întors din nou către mine și mi-a spus:
― Peștii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.
― Bine, dar cu peștii e altceva! E o mare deosebire. Peștii-s pești. Eu vorbesc de rațe, i-am explicat.
― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.
De cîte ori vorbea, părea supărat pe ceva.
― Iarna-i mai grea pentru pești decît pentru rațe, ce Dumnezeu! Gîndește-te! Ce Dumnezeu!
Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:
― Bine, dar ce fac toți, peștii și celelalte vietăți, cînd îngheață lacul bocnă și vin oamenii să patineze pe el?
― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce Dumnezeu, nu înțelegi?!
― Dar nu se poate să nu simtă gheața. Nu se poate să n-o simtă.
― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.
Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu mașina într-un stîlp sau mai știu eu ce.
― Stau și trăiesc acolo în gheața asta blestemată! Așa-s făcuți, ce Dumnezeu! Îngheață într-o anumită poziție și rămîn așa toată iarna.
― Da? Și atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinși în gheață nu mai pot înota să-și caute hrană, și tot restul.
―Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înțelegi? Trupul lor își trage hrana din ierburi și rahaturile alea care se găsesc în gheață. Au porii deschiși tot timpul. Așa sînt ei făcuți. Înțelegi?
Și din nou se întoarse să se uite la mine.
― Aha, i-am spus.
Am renunțat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de mașină. Și pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuți cu el.
― N-ai vrea să oprești să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.
Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la pești. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic și de amuzant.
― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîți ani ai? De ce nu ești acasă în pat?
― Nu mi-e somn!
Cînd am coborît în față la "Ernie" și am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre pești. Era clar că problema îl frămînta.
― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost pește, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i așa? Este? Doar nu-ți închipui că toți peștii mor ― așa, de cum vine iarna!"
― Nu, dar...
― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din pușcă și dispărînd în noapte.
Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din cîți am întîlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.
Cu toate că se făcuse atît de tîrziu, la "Ernie" era o înghesuială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papițoi, elevi de pe la școlile pregătitoare și studenți. Aproape toate școlile din lume iau vacanța de Crăciun mai devreme decît școlile pe care le frecventez eu. Localul era atît de plin, încît aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuși, era liniște, fiindcă Ernie cînta la pian. Și cînd se așeza el la pian, era lucru sfînt, zău că da. Nimeni nu cînta ca el. Lîngă mine erau vreo trei perechi care așteptau să se libereze o masă și se tot înghesuiau și se ridicau pe vîrfuri, să-l vadă pe Ernie cîntînd. În fața pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, și un reflector care îl lumina în așa fel, încît toată lumea să-i poată vedea fața cînd cînta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deșteaptă figură, nu mai știu exact ce bucată cînta cînd am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cînta notele de sus cu niște triluri tîmpite și spectaculoase, și mai făcea și alte șmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Și totuși, să fi văzut publicul la sfîrșit. Greață să ți se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiași cretini care rîd ca nebunii la cinema cînd nu-i nimic de rîs. Dac-aș fi pianist sau actor sau mai știu eu ce, și toți cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aș fi furios. N-aș vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aș fi pianist, aș cînta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit și au început să aplaude toți ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet și s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e și un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, avînd în vedere că era îngrozitor de snob. Și totuși, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-și dă seama cînd cîntă bine sau nu. Și nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau și nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ãștia, dacă au ocazia, sînt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful și m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atît de devreme și nu m-ar fi îngrozit gîndul să rămîn iar singur, mi-aș fi luat haina de la vestiar și m-aș fi întors naibii la hotel.
În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stîlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, și, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci ― și nu se ridică niciodată, măgarii ―, trebuia să te cațări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La "Ernie" îți dădeau de băut chiar dacă aveai numai șase ani, că era întuneric și, oricum, tot nu le păsa cîți ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă ești morfinoman.


În jurul meu erau numai papițoi. Vorbesc serios. La măsuța din stînga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amîndoi foarte nasol. Păreau de vîrsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-și bea porția prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesioniști la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din cîți am auzit vreodată. Și se vedea de la o poștă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărît, dar era groaznic de nasoală, și mai urîtă decît el, așa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales cînd sînt cu cîte un nătărău care le povestește în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversația era și mai groaznică. La masa din dreapta ședea un tip care se vedea cît de colo că vine de la Yale ― purta un costum de flanel gri și o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toți măgarii ăia snobi din Ivy League seamănă de nu-i poți deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aș duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student la Yale era cu o fată "a-ntîia". Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rînd că erau amîndoi cam ciupiți. O pipăia pe sub masă și, în același timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghițise un tub întreg de aspirină și aproape că se sinucisese. Și fata repeta întruna: "Vai, ce groaznic... Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici." Ce părere aveți despre un tip care pipăie o fată și în același timp îi povestește de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.
Începusem să mă simt deprimat, stînd așa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decît să beau și să fumez. Totuși, am făcut ceva, și anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sînt fratele lui D.B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăștia nu transmit niciodată nimic.
Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:
― HoldenCaulfield!
O chema Lillian Simmons. Frate-meu D.B. îi făcuse cîndva curte. Avea sîni imenși.
― Bună, i-am zis.
Am încercat, bineînțeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofițer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.
― Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons.
Nu credea, bineînțeles, nici o vorbă din ce spunea.
― Ce mai face fratele tău cel mare?
Asta era de fapt tot ce voia să știe.
― Bine. E la Hollywood.
― La Hollywood? Minunat! Ce învîrtește acolo?
― Nu știu. Scrie, i-am spus.
N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cît de colo că i se părea nemaipomenit că D.B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toți judecă așa, și majoritatea sînt oameni care în viața lor n-au citit nici măcar un rînd din ce a scris D.B., și asta mă-nfurie.
― Pasionant, spuse Lillian.
Apoi m-a prezentat ofițerului de marină. Îl chema Blop, sau așa ceva, și era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ți rup cel puțin patruzeci de degete cînd dau mîna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.
― Ești singur, puiule? m-a întrebat Lillian.
Blocase toată circulația, dar se vedea cît de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aștepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenție. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieșise cu ea în oraș, și nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ți-era milă de ea.
― Ești singur, puiule? m-a întrebat din nou.
Stăteam în picioare, dar ea nici gînd să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ține ore întregi în picioare.
― Nu-i așa că-i frumușel? l-a întrebat pe ofițerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguț.
Ofițerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.
― Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ți paharul.
― Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întîlnire.
Era clar că nu voia altceva decît să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D.B. ce drăguț se purtase.
― Bine, șmecherule. Bravo ție. Cînd l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.
Și a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoștință, și eu i-am spus același lucru. Politețile astea mă ucid. Veșnic mă trezesc spunînd "Îmi pare bine de cunoștință" unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuși, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăiești.
Fiindcă i-am spus c-am o întîlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aștept pînă ce Ernie va cînta ceva cît de cît cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons și cu marinarul ei și să mă plictisesc de moarte. Așa c-am plecat. Dar, cînd mi-am luat haina, am simțit că m-apucă furia. Există oameni d-ăștia care-ți strică toată plăcerea.


Capitolul 13

M-AM ÎNTORS PE JOS LA HOTEL. PATRUZECI ȘI UNA DE STRÃZI. O plăcere! Și să nu credeți c-am luat-o pe jos fiindcă aveam chef să umblu, sau mai știu eu ce. Nu voiam să mă mai urc în taxi. Uneori te apucă sila de taxiuri, așa cum te apucă sila de ascensoare. Și simți deodată nevoia să mergi pe jos, oricît de departe te-ai duce sau oricît de sus te-ai urca. Pe vremea cînd eram puști, mi se întîmpla foarte des să urc pe jos douăsprezece etaje pînă la apartamentul nostru. Douăsprezece etaje.
Nici nu se mai vedea că ninsese. Nu era aproape nici un pic de zăpadă pe trotuar. Dar era ger, așa că mi-am scos din buzunar șapca roșie de vînătoare și mi-am pus-o pe cap fără să-mi pese cum arăt. Am lăsat chiar și clapele peste urechi. Tare aș fi vrut să știu cine-mi șterpelise mănușile la Pencey, că-mi înghețaseră mîinile de tot. Nu c-aș fi făcut mare lucru dac-aș fi știut. Sînt un tip foarte laș. Fac tot ce pot ca să nu se vadă, dar sînt laș. Uite, de pildă, dac-aș fi descoperit cine-mi furase mănușile, probabil că m-aș fi dus în camera hoțului și i-aș fi spus: "Ce-ar fi să-mi dai mănușile înapoi?" Și hoțul care le furase ar fi spus, probabil, cu o voce cît se poate de nevinovată: "Care mănuși?" Și atunci știți ce aș fi făcut? M-aș fi dus, probabil, la dulapul lui și-aș fi găsit mănușile. Ascunse undeva în niște afurisiți de galoși sau într-altă parte. Le-aș fi scos, le-aș fi arătat tipului și aș fi spus: "Vrei să spui că astea sînt mănușile tale?" Și hoțul mi-ar fi aruncat o privire mieroasă, care s-ar fi vrut plină de nevinovăție, și ar fi spus: "N-am văzut mănușile astea în viața mea. Dacă-s ale tale, ia-le. N-am nevoie de scîrbele astea." Și pe urmă probabil c-aș fi stat acolo încă cinci minute cu mănușile alea blestemate în mînă și cu sentimentul că ar fi trebuit să-i dau un pumn, să-i mut falca. Numai că n-aș fi avut curajul s-o fac. Aș fi stat acolo ca un prost, străduindu-mă să par puternic. Și, în loc să-i ard una să mă țină minte, i-aș fi spus, poate, ca să-l enervez, ceva foarte usturător și plin de dispreț. În orice caz, să admitem că i-aș fi spus ceva foarte usturător și plin de dispreț, probabil că s-ar fi ridicat, s-ar fi apropiat de mine și mi-ar fi spus: "Ascultă, Caulfield, vrei să spui că sînt hoț?" Și atunci, în loc să-i spun: "Ai dreptate, ești un hoț, un măgar și un împuțit", nu i-aș fi spus probabil decît: "Știu un singur lucru, că mi-am găsit afurisitele alea de mănuși în galoșii tăi". Și tipul și-ar fi dat imediat seama că n-am de gînd să-l mardesc și probabil c-ar fi spus: "Ascultă, să fim clari. Ai spus că sînt hoț sau nu?" Și atunci, probabil c-aș fi spus: "Nimeni n-a pronunțat cuvîntul hoț. Știu doar că mi-am găsit mănușile în galoșii tăi nenorociți." Și asta ar fi putut să meargă așa ore în șir. Pînă la urmă, aș fi ieșit din cameră fără să-i dau nici măcar un pumn, și probabil că m-aș fi dus jos, la spălător, unde aș fi fumat pe ascuns o țigară și aș fi încercat în fața oglinzii să iau un aer dur. În orice caz, la asta m-am gîndit tot drumul pînă la hotel. N-are nici un haz să fii laș. Dar poate că nu sînt chiar sută la sută laș. Nu știu. Cred că sînt laș doar într-o anumită măsură, fiind un tip căruia puțin îi pasă dacă-și pierde mănușile. Din păcate, nu sînt rău de pagubă și asta, cînd eram puști, o înnebunea pe mama. Unii caută zile întregi cîte un lucru pe care l-au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să țin atît de mult, încît, dacă l-aș pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sînt laș decît într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laș deloc. Dacă e cazul și ai poftă să-l pocnești pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i-aș da unuia brînci pe fereastră sau i-aș tăia capul cu toporul decît să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atît să încasez ― deși bineînțeles că nu-mi face plăcere ―, dar ce mă sperie cînd mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amîndoi la ochi, sau mai știu eu ce, ar mai merge. Cînd stai și te gîndești bine, e o lașitate cam ciudată, dar tot lașitate e. Să nu credeți că mă amăgesc. Cu cît mă gîndeam mai mult la mănușile și la lașitatea mea, cu atît mă întristam mai tare, așa că pe drum am hotărît să mă opresc să mai beau ceva. La "Ernie" nu băusem decît trei pahare, și ultimul nici măcar nu-l băusem tot. De fapt, dacă am o calitate e că beau bine. Pot să beau o noapte întreagă, și nici măcar nu se vede, mai ales cînd am chef de băut. Odată, pe cînd eram la școală la Whooton, am cumpărat împreună cu un alt băiat, unul Raymond Goldfarb, o jumătate de litru de scotch și l-am băut sîmbătâ noapte în capelă, unde nu ne vedea nimeni. El s-a făcut praf, dar la mine nici nu s-a văzut. Doar că am devenit foarte calm și indiferent. E drept că, înainte de a mă culca, am vărsat. Dar n-am făcut-o fiindcă simțeam neapărat nevoia. M-am forțat.
În orice caz, înainte de a ajunge la hotel, am vrut să intru într-un bar care avea un aspect cam jalnic, dar tocmai atunci au ieșit doi tipi beți morți, care m-au întrebat unde e metroul. Unul din ei părea sud-american, și, în timp ce-i explicam pe unde s-o ia, îmi tot sufla tot damful în obraz. Pîn' la urmă, nici n-am mai intrat în păcătosul ăla de bar. M-am întors pur și simplu la hotel.
Holul era cu desăvîrșire gol. Duhnea cum duhnesc cincizeci de milioane de chiștoace de trabuc la un loc. Zău că da. Nu mi-era somn, dar mă simțeam cam prost. Eram trist, trist de tot. Aproape c-aș fi vrut să mor.
Apoi, deodată, m-am trezit vîrît într-o porcărie îngrozitoare.
Nici n-am apucat să mă urc bine în lift, că liftierul mi-a și spus:
―Te-ar interesa cumva o mică distracție, tinere? Sau e prea tîrziu pentru dumneata?
― Cum adică? l-am întrebat.
Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă.
― Nu te-ar interesa o fetiță pentru astă-seară?
― Pe mine? am întrebat.
Era o replică foarte tîmpită. Dar e jenant cînd vine unul așa, din senin, și te întreabă un lucru ca ăsta.
― Cîți ani ai, șefule? m-a întrebat liftierul.
― De ce? Douăzeci și doi.
― Ahaa! Ei, ce zici? Te interesează? Cinci dolari o dată, cinșpe dolari toată noaptea.
S-a uitat la ceasul de la mînă și a precizat:
― Pîn' la prînz. Cinci dolari o dată, cinșpe pînă la prînz.
― S-a făcut, i-am spus.
În principiu, sînt împotriva acestor lucruri, dar eram atît de amărît, încît nu mai aveam nici măcar puterea să gîndesc. Asta-i nenorocirea. Cînd ești foarte trist, nu mai ai puterea să gîndești.
― Ce înseamnă s-a făcut? O dată, sau pînă la prînz? Trebuie să știu.
― O dată.
― Bun. În ce cameră ești?
M-am uitat la drăcia roșie atîrnată de cheie, pe care scrie numărul camerei.
― 1222, i-am zis.
Începuse să-mi pară rău că mă băgasem în povestea asta, dar era prea tîrziu.
― Bun. Atunci îți trimit o fată peste un sfert de ceas.
Mi-a deschis ușa ascensorului și am ieșit.
― Hei, i-am zis, arată bine? Nu cumva să-mi trimiți vreo hoașcă.
― Ferească sfîntul. N-avea nici o grijă, șefule!
― Cui plătesc?
― Ei, mi-a răspuns. M-am dus, șefule.
Și mi-a trîntit ușa liftului în nas.
Am intrat în cameră și mi-am udat părul, dar e greu să te piepteni cînd ești tuns scurt. Apoi am făcut o probă să văd dacă nu-mi pute gura după atîtea țigări și după tot whisky-ul pe care-l băusem la Ernie. Proba e foarte simplă: ții mîna sub gură și sufli înspre nări. Nu mi s-a părut că pute prea tare, dar totuși m-am spălat pe dinți. Apoi mi-am pus o cămașă curată. Știam că nu e cazul să mă pun la fix pentru o prostituată sau așa ceva, dar asta îmi dădea, cel puțin, o ocupație. Eram cam nervos. Începusem, ce-i drept, să fiu destul de excitat, și, mă rog, dar totuși eram puțin nervos. Și dacă vreți să știți adevărul, eu sînt fată mare. Zău că sînt. Am avut, ce e drept, destule ocazii să devin bărbat, dar n-am ajuns niciodată pînă la capăt. Întotdeauna intervine cîte ceva. De pildă, cînd ești acasă la o fată, se întîmplă întotdeauna ca părinții să se întoarcă cînd nu trebuie ― sau te temi c-au să se întoarcă. Dacă ești cu o fată în mașina cuiva și stai pe bancheta din spate, în față sînt întotdeauna alți doi, și fata care stă în față moare de curiozitate să știe ce se petrece în toată mașina. Vreau să spun că există veșnic în față cîte o fată care se întoarce să vadă ce naiba se întîmplă. De fiecare dată intervine cîte ceva. Totuși, de vreo două ori era cît pe ce să se întîmple. Mai ales odată, mi-aduc foarte bine aminte. A intervenit însă ceva ― nici nu mai știu ce. Problema e că, de cele mai multe ori, cînd aproape c-ai ajuns să te culci cu o fată ― bineînțeles dacă fata nu-i prostituată sau mai știu eu ce ―, îți spune mereu să te oprești. Și nenorocirea e că eu mă opresc. Majoritatea nici nu se gîndesc să se oprească. Dar eu nu pot altfel. Nu știi niciodată dacă vor într-adevăr să te oprești sau dacă le e îngrozitor de frică sau dacă-ți spun să te oprești numai pentru ca vina ― dacă totuși mergi pînă la capăt ― să fie a ta și nu a lor. Totuși, continui să mă opresc. Nenorocirea e că mi-e milă de ele. Adică majoritatea fetelor sînt atît de proaste și de neajutorate! După ce le săruți și le mîngîi un pic, le vezi cum încep să-și piardă capul. Orice fată, cînd începe să se încălzească, își pierde uzul rațiunii. Nici eu nu pricep de ce le ascult cînd îmi spun să mă opresc. Și după ce le duc acasă începe să-mi pară rău că m-am oprit, dar totuși continui să mă opresc.
Deci, în timp ce-mi schimbam cămașa, mă gîndeam că, într-un fel, asta va fi ocazia așteptată. Mă gîndeam că, dacă tot e prostituată, măcar să învăț ceva de la ea, că poate mîine, poimîine mă însor, sau mai știu eu ce! Uneori mă îngrijorează toată povestea asta. Cînd eram la școală la Whooton, am citit o carte în care era un personaj foarte rafinat, foarte manierat și foarte stricat. Îl chema Monsieur Blanchard, mi-aduc aminte perfect. Cartea era împuțită, dar tipul nu era rău. Avea un mare château pe Riviera, în Europa, și știți ce făcea în timpul liber? Bătea femeile cu ciomagul. De fapt, era un desfrînat și așa mai departe, dar femeile mureau după el. Undeva în carte, spunea că trupul femeii e ca o vioară și că trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine. Cartea era o porcărie ― îmi dau seama ―, dar totuși n-am reușit să uit povestea cu vioara. De fapt, de asta voiam să capăt oarecare experiență, în caz c-am să mă însor vreodată. Caulfield și Vioara lui magică. Mamă! E vulgar, îmi dau seama că-i vulgar, dar totuși nu vulgar din cale-afară. Mi-ar plăcea să mă pricep la asemenea lucruri. Și, dacă vreți să știți, cînd sînt cu cîte o fată, jumătate din timp mă chinuiesc s-ajung să găsesc ce caut. Înțelegeți ce vreau să spun! Uite, de exemplu, fata de care v-am povestit, aceea cu care era cît pe-aci să mă culc. Mi-a trebuit aproape o oră să-i scot blestematul ăla de sutien. Și cînd, în cele din urmă, am reușit să i-l scot, cred c-ar fi fost în stare să mă scuipe în ochi.
Am continuat să mă plimb prin cameră, așteptînd prostituata. Speram să fie frumoasă. Dar, de fapt, mi-era totuna. Tot ce doream era să se isprăvească mai repede. În cele din urmă, a bătut cineva la ușă, și, ducîndu-mă să deschid, m-am împiedicat de un geamantan care-mi stătea în cale și am căzut peste el și aproape că mi-am rupt un picior. De altfel, întotdeauna aleg clipa cea mai nepotrivită ca să mă împiedic de cîte un geamantan, sau ceva de felul ăsta.
Cînd am deschis ușa, prostituata era în prag. Avea o haină sport și era cu capul gol. Părul ei era un fel de blond, dar se vedea cît de colo că era vopsit. Totuși, nu era hoașcă.
― Bună seara! i-am zis.
Mamă, ce manierat eram!
― Dumneata ești tipul de care mi-a spus Maurice? m-a întrebat.
Nu părea cine știe ce prietenoasă.
― Cine-i Maurice? Liftierul?
― Îhî, mi-a răspuns.
― Da, eu sînt. Nu vreți să intrați? am invitat-o.
Pe măsură ce trecea timpul, deveneam tot mai indiferent. Zău că da.
A intrat în cameră, și-a scos imediat haina și a aruncat-o pe pat. Sub haină avea o rochie verde. Apoi s-a așezat pe un colț al fotoliului din fața biroului și a început să-și bîțîie piciorul. S-a așezat picior peste picior și a reînceput să-și bîțîie piciorul. Era foarte nervoasă pentru o prostituată. Zău că da. Cred că era nervoasă pentru că era îngrozitor de tînără. Cred că avea vîrsta mea. M-am așezat lîngă ea pe fotoliu și i-am oferit o țigară.
― Nu fumez, mi-a zis.
Avea o voce mică, mititică. Abia auzeai ce spunea. Și pe urmă, nu spunea niciodată mulțumesc cînd îi ofereai ceva. Pesemne că n-o învățase nimeni.
― Dă-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Jim Steele, i-am zis.
― Ai ceas? m-a întrebat ea.
Bineînțeles că nici nu-i păsa cum naiba mă cheamă.
― Dar ia ascultă, cîți ani ai?
― Eu? Douăzeci și doi.
― Uite cum minte.
Curios că mi-a spus asta. Vorbea ca o puștoaică. Aveam impresia că o prostituată adevărată trebuie să spună: "Pe dracu!" sau "Lasă tromboanele!", nu "Uite cum minte".
― Dar dumneata cîți ani ai?
― Destui ca să știu ce trebuie să fac! mi-a răspuns.
Avea haz.
― Ai ceas? m-a întrebat ea din nou, după care s-a ridicat în picioare și și-a scos rochia, trăgînd-o peste cap.
Cînd și-a scos rochia am avut o senzație ciudată. Adică și-a scos-o atît de brusc, și așa mai departe. De fapt, știu că atunci cînd o femeie se dezbracă în fața ta, trebuie să te simți excitat, dar eu nu simțeam nimic. Simțeam altceva, dar nu asta. Mă simțeam mai degrabă trist decît excitat.
― Ascultă, ai ceas sau n-ai?
― Nu. N-am.
Mamă, ce prost mă simțeam!
― Cum te cheamă? am întrebat-o.
Nu mai avea pe ea decît un combinezon roz. Mă simțeam îngrozitor de stînjenit. Zău că da.
― Sunny, mi-a răspuns. Dar hai să-i dăm drumul.
― N-ai vrea să stăm puțin de vorbă? am căutat eu s-o întorc.
Era o copilărie, dar aveam o senzație foarte ciudată.
― Te grăbești tare?
S-a uitat la mine ca la un nebun.
― Despre ce naiba vrei să vorbim?
― Nu știu. Despre nimic deosebit. M-am gîndit numai așa, că poate ai chef să stăm puțin de vorbă.
S-a așezat din nou pe fotoliul din fața biroului. Dar era clar că nu-i plăcea situația. Începu din nou să-și bîțîie piciorul ― mamă, tare mai era nervoasă.
― N-ai vrea o țigară? i-am spus.
Uitasem că nu fumează.
― Nu fumez. Ascultă. Dac-ai de gînd să vorbești, poftim, vorbește. Dar repede, că am treabă.
Nu-mi venea însă în minte nici un subiect de conversație. O clipă m-am gîndit s-o întreb cum de a ajuns prostituată și tot restul, dar mi-a fost frică s-o fac. Și pe urmă, tot nu mi-ar fi spus.
― Nu ești din new York, nu-i așa? am întrebat-o în cele din urmă.
Era singurul lucru care-mi venise în minte.
― Nu. De la Hollywood, mi-a răspuns.
Apoi s-a ridicat și s-a apropiat de pat, unde-și aruncase rochia.
― N-ai cumva un umeraș? Nu vreau să-mi mototolesc rochia. Abia am scos-o de la curățat.
― Ba da, am, i-am răspuns repede.
Eram bucuros că-mi găsisem o ocupație. Am luat rochia și am atîrnat-o pe un umeraș în dulap. Curios! M-am simțit puțin trist cînd am atîrnat-o. M-am gîndit la fata asta, cum s-a dus la magazin și și-a cumpârat-o, și nimeni din magazin n-a bănuit că-i o prostituată, și așa mai departe. Vînzătorul și-a închipuit, probabil, că-i o fată ca oricare alta. Și asta, nu știu de ce, m-a întristat îngrozitor.
M-am așezat din nou și am încercat să continui discuția. Dar fata nu prea avea chef de vorbă.
― Lucrezi în fiecare seară? am întrebat-o ― dar, după ce am rostit aceste cuvinte, mi s-au părut îngrozitoare.
― Îhî, mi-a răspuns.
Se plimba prin cameră. La un moment dat, a luat meniul de pe birou și l-a citit.
― Dar ziua ce faci?
Fata a schițat un gest, de parc-ar fi vrut să dea din umeri. Era destul de slabă.
― Dorm. Mă duc la cinema. Puse meniul la loc pe birou, apoi se uită la mine: Hei, ce ai de gînd? Crezi că am toată...
― Ascultă, i-am spus. Astă-seară nu prea mă simt în apele mele. Am avut o noapte foarte agitată. Zău că da. Uite, îți plătesc, dar sper că n-ai să te superi dacă o lăsăm baltă! Te superi?
Nenorocirea era că n-aveam nici un chef să mă culc cu ea. De fapt, dacă vreți să știți, mă simțeam mai degrabă trist decît excitat. Mă întrista fata. Mă întrista rochia ei verde din dulap și tot restul ― și, pe urmă, nu cred c-aș fi vreodată în stare să fac amor cu o ființă care zace toată ziua într-un tîmpit de cinema. Zău că nu.
S-a apropiat de mine cu o expresie ciudată, de parcă n-ar fi crezut nici o vorbă din ce spuneam.
― Ce s-a întîmplat? m-a întrebat.
― Nimic.
Mamă, ce nervos eram.
― Dar m-am operat de curînd.
― Da? Unde?
― La, cum îi spune, la clavicord .
― Da? Unde naiba-i ăsta?
― Clavicordul? i-am spus. Păi, la coloana vertebrală. Vreau să spun că-i jos la coloană.
― Da? Asta-i groaznic!
Apoi mi s-a așezat pe genunchi.
― Ești dulce, mi-a zis.
Mă făcuse să mă simt atît de nervos, încît mințeam de înghețau apele.
― Sînt în convalescență! i-am zis.
― Semeni cu un actor de cinema. Cu ăla... cum îl cheamă...Nu se poate să nu știi. Cum naiba-l cheamă?
― Mu știu, i-am zis.
Nu voia deloc să mi se ridice de pe genunchi.
― Nu se poate să nu știi. A jucat în filmul ăla cu Melvine Douglas! Ãla care era fratele mai mic al lui Melvine Douglas! Ãla care cade din barcă. Nu se poate să nu știi despre cine-i vorba.
― Nu, nu știu! Mă duc cît se poate de rar la cinema.
Atunci s-a înfuriat. Și a-nceput să vorbească urît, și așa mai departe.
― Nu vrei să renunți? i-am zis. N-am nici o dispoziție acum. Doar ți-am spus că m-am operat de curind.
Nu s-a ridicat de pe genunchii mei nici atunci, dar s-a uitat îngrozitor de urît la mine.
― Ascultă, mi-a zis, cînd m-a chemat nebunul de Maurice, dormeam. Dacă-ți închipui că... și pentru că...
― Þi-am spus că-ți plătesc c-ai venit, că te-ai deranjat. Zău că-ți plătesc. Am bani destui. Dar abia am suferit o operație foarte serioasă...
― Atunci de ce naiba i-ai mai spus lui Maurice că vrei o fată? Dacă ți-au făcut operația asta păcătoasă la... cum îi zice... Cum ziceai că-i zice?
― Credeam c-o să mă simt mai bine. Dar m-am pripit. Vorbesc serios. Îmi pare rău. Nu vrei să te ridici puțin să-mi scot portofelul? Vorbesc serios!
Era supărată foc, dar mi s-a ridicat totuși de pe genunchi, ca să mă pot duce la dulap să-mi iau portofelul. Am scos o hîrtie de cinci dolari și i-am întins-o.
― Mulțumesc, i-am zis. Mulțumesc de un milion de ori.
― Asta-i o hîrtie de cinci. Și costă zece.
Voia să mă fraierească. Se vedea cît de colo. Mă temusem de la început c-o să se întîmple așa. Serios!
― Maurice mi-a spus cinci, cincisprezece pînă mîine la prînz și cinci pentru o dată.
― Nu. Zece.
― Mi-a spus cinci. Îmi pare rău ― zău că da ―, dar atîta am de gînd să dau.
Fata a ridicat din umeri, așa cum făcuse mai înainte, și pe urmă mi-a spus, foarte acră:
― Vrei, te rog, să-mi dai rochia? Sau ți-e greu?
Arăta ca o stafie puștoaica. Pînă și vocișoara ei reușea, într-un fel, să te sperie. Dac-ar fi fost o prostituată bătrînă și grasă, fardată și așa mai departe, n-ar fi semănat atît de tare a stafie.
M-am dus și i-am adus rochia. S-a îmbrăcat. S-a aranjat și pe urmă și-a luat haina sport de pe pat.
― La revedere, puchinosule, mi-a spus.
― La revedere, i-am răspuns eu.
Nu i-am mulțumit, nu i-am spus nimic... Și îmi pare bine.


Capitolul 14

DUPÃ CE A PLECAT SUNNY, AM RÃMAS UN TIMP ÎN FOTOLIU și am fumat vreo două țigări. Afară începuse să se facă ziuă. Mamă, ce nenorocit eram. Nici nu vă închipuiți ce tristețe mă apucase. Și atunci știți ce-am făcut? Am început să vorbesc așa, de unul singur, închipuindu-mi că vorbesc cu Allie. Așa fac uneori cînd sînt foarte amărît. Și îi tot spun să se ducă acasă, să-și ia bicicleta și să m-aștepte în fața casei lui Bobby Fallon. Bobby Fallon locuia destul de aproape de noi, cînd stăteam în Maine acum nu știu cîți ani. În orice caz, uite ce s-a întîmplat: Într-o zi, Bobby și cu mine trebuia să mergem cu bicicleta la Lake Sedebego. Voiam să ne luăm și de mîncare și puștile cu capse și tot ― eram mici și credeam că putem împușca ceva cu ele. În orice caz, Allie m-a auzit vorbind cu Bobby și ne-a spus că vrea și el să meargă, dar eu nu l-am lăsat. I-am spus că-i prea mic. Așa că, uneori, cînd mi se întîmplă să fiu foarte trist, îi spun cu glas tare: "Bine. Du-te acasă, ia-ți bicicleta și așteaptă-mă în fața casei lui Bobby. Grăbește-te!" Nu vreau să spun că nu-l luam cu mine cînd mă duceam undeva. Îl luam. Însă în ziua aceea nu l-am luat. Dar nu s-a supărat ― nu se supăra niciodată. Numai că eu tot mi-aduc aminte de întîmplarea asta cînd sînt cu moralul foarte jos.
În cele din urmă însă, m-am dezbrăcat și m-am băgat în pat. După ce m-am băgat în pat, m-am gîndit să-mi fac rugăciunea, și așa mai departe, dar n-am fost în stare. Nu pot să mă rog oricînd vreau. În primul rînd, fiindcă sînt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte povești din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreți să știți, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cît timp a trăit i-au folosit cît i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decît Apostolii. Dacă vreți să știți, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peșterile de îngropăciune și care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decît toți Apostolii la un loc. Cînd învățam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe același culoar cu mine și cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker , și așa mai departe, și citea Biblia de dimineața pînă seara. Era un puști de treabă și îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, și mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pămînt. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, și așa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie să-i iubim și noi. Și eu îi răspundeam că știu că i-a ales El, dar că-i alesese la întîmplare. N-avusese timp să umble prea mult și să analizeze pe toată lumea. I-am spus că nu-l condamn pe Isus. De fapt, nu era vina Lui dacă n-avusese timp să-i verifice. Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Childs dacă crede că Iuda ― ăla de-l trădase pe Cristos ― a nimerit în iad după ce s-a sinucis. Childs mi-a răspuns că e sigur de asta. Și tocmai aici nu eram de acord cu el. I-am spus că fac prinsoare pe o mie de dolari că Cristos nu l-ar fi trimis pe Iuda în iad. Dac-aș avea o mie de dolari, aș face prinsoare și azi. Apostolii, da, sînt convins că l-ar fi trimis în iad ― cît ai clipi din ochi ―, dar Cristos nu, aș putea pune mîna-n foc că nu. Childs mi-a spus atunci că nenorocirea e că nu mă duc niciodată la biserică. Și ce-i drept, e drept, nu mă duc. În primul rînd, pentru că părinții mei au religii deosebite, și pe urmă, pentru că noi, toți copiii din familie, sîntem atei. Dacă vreți să știți, eu pe pastori nu pot să-i văd în ochi. Toți pastorii de prin școlile pe unde am învățat, cînd țineau predici, aveau voci îngrozitor de cucernice. Și mie tare mi-e silă de asta. Nu înțeleg de ce naiba nu vorbesc ca oamenii. Par atît de falși cînd vorbesc.
În orice caz, cînd m-am culcat, n-am reușit să mă rog nici măcar un pic. Ori de cîte ori începeam cîte o rugăciune, mi-aduceam aminte de Sunny cum îmi spusese că sînt un puchinos. În cele din urmă, m-am ridicat în capul oaselor și am mai fumat o țigară. Avea un gust infect. De cînd plecasem de la Pencey, cred că fumasem vreo două pachete.
Și în timp ce stăteam așa și fumam, am auzit o bătaie în ușă. În sinea mea speram că nu bate la mine, deși îmi dădeam foarte bine seama că bătuse la ușa mea. Nu știu cum de mi-am dat seama, dar mi-am dat. Am știut și cine e. Am un al șaselea simț.
― Cine e acolo? am întrebat.
Eram destul de speriat. Sînt foarte laș cînd e vorba de situații d-astea.
Nu mi-a răspuns nimeni. Dar din nou a bătut la ușă. Mai tare.
În cele din urmă, m-am ridicat din pat, în pijama, și am deschis. Nici măcar n-a fost nevoie să aprind lumina, căci se făcuse ziuă. În ușă stăteau Sunny și Maurice, liftierul cel bubos.
― Ce s-a întîmplat? Ce vreți? i-am întrebat.
Mamă, ce-mi tremura vocea.
― Mai nimic, îmi răspunse Maurice. Cinci dolari.
Vorbea pentru amîndoi. Sunny stătea lîngă el cu gura căscată.
― I-am plătit. I-am dat cinci dolari. N-ai decît s-o întrebi, i-am zis.
Mamă, ce-mi mai tremura vocea!
― E zece dolari, șefule! Doar ți-am spus! Zece, o dată, și cinșpe, o noapte. Doar ți-am spus!
― Nu, nu așa mi-ai spus. Mi-ai spus cinci dolari o dată. E adevărat că mi-ai spus cincisprezece pînă la prînz. Dar te-am auzit clar cînd ai spus că...
― Lasă-ne să intrăm, șefule.
― Pentru ce? l-am întrebat.
Doamne, biata mea inimă bătea să-mi spargă pieptul. Măcar de-aș fi fost îmbrăcat! E îngrozitor să fii în pijama într-o situație ca asta.
― Hai, șefule, să terminăm odată, mi-a spus Maurice.
Apoi m-a împins cu laba lui împuțită. Cît pe-aci să cad peste scuipătoare. Era cît o matahală, porcu'. În clipa următoare, m-am trezit cu amîndoi în mijlocul camerei. Se purtau de parcă hotelul ăsta blestemat ar fi fost proprietatea lor. Sunny s-a așezat pe pervazul ferestrei, iar Maurice s-a așezat în fotoliul cel mare și și-a descheiat gulerul ― purta uniforma de liftier. Mamă, ce nervos eram!
― Hai, șefule, scoate banii, că trebuie să mă întorc la lucru.
― Þi-am spus de cel puțin zece ori că nu-ți datorez nici un cent. I-am dat fetei cei cinci dolari care...
― Lasă barba! Scoate banii.
― De ce să-i mai dau încă cinci dolari? i-am spus.
Vocea mi se gîtuise aproape de tot.
― Încerci să mă jecmănești.
Maurice își descheie vestonul uniformei de sus pînă jos. Pe dedesubt nu avea decît un guler detașabil, dar fără cămașă, fără nimic. Avea un pîntec mare, umflat și păros.
― Nimeni nu încearcă să te jecmănească, mi-a spus. Scoate banii, șefule!
― Nu.
Auzind asta, Maurice se ridică de pe fotoliu și veni către mine. Arăta ca un om foarte, foarte obosit sau foarte, foarte plictisit. Doamne, ce frică mi-era. Mi-aduc aminte că parcă stăteam cu brațele încrucișate. Cred că n-ar fi fost atît de îngrozitor dac-aș fi fosf îmbrăcat, în loc să fiu în pijamaua aia afurisită.
― Scoate banii, șefule, mi-a zis cînd a ajuns lîngă mine.
Asta-i tot ce știa să spună. "Scoate banii, șefule!" E clar: era cretin.
― Nu.
― Șefule, ai să mă silești să te iau mai tare. N-aș fi vrut, dar n-am încotro, mi-a zis. Ne datorezi cinci dolari.
― Nu vă datorez nimic, i-am răspuns. Iar dacă mă atingi, urlu de scol tot hotelul. Pe toți îi scol. Și poliția, și restul.
Vocea-mi tremura ca naiba.
― Dă-i drumul, urlă cît te ține gura. De ce nu urli? mă sfida Maurice. Vrei să afle părinții c-ai petrecut noaptea cu o curvă? Un băiat de familie ca tine?
În felul lui, era destul de șiret, nemernicul. Zău că era.
― Lasă-mă-n pace. Dac-ai fi spus zece era altceva. Dar mi-ai spus clar că...
― Ai de gînd să ne dai banii sau nu?
Mă înghesuia în ușa aceea blestemată. Aproape că mă acoperise cu pîntecele lui păros și scîrbos.
― Lasă-mă-n pace. Cărați-vă dracului de aici! i-am zis.
Continuam să stau cu brațele încrucișate. Doamne, ce neisprăvit eram.
Sunny, care pînă atunci tăcuse, deschise și ea gura:
― Ascultă, Maurice, vrei să-ți aduc portofelul lui? E chiar acolo pe cum-îi-zice...
― Daa, adu-l!
― Nu te atinge de portofelul meu!
― L-am și luat, a exclamat Sunny, fluturindu-mi în față o hîrtie de cinci dolari. Vezi? n-am luat decît cei cinci dolari pe care mi-i datorezi, nu sînt hoață.
Și deodată, am început să plîng. Aș fi dat orice să nu plîng, dar nu m-am putut ține.
― Nu, nu sînteți hoți, am zis, numai că-mi furați cinci...
― Taci, mi-a zis Maurice, dîndu-mi un brînci.
― Lasă-l în pace! interveni Sunny. Hai să plecăm! Am luat banii pe care ni-i datora, așa că, hai să mergem! Hai, vino!
― Vin, zise Maurice.
Dar nu pleca deloc.
― Vorbesc serios, Maurice. Lasă-l în pace.
― Da' ce! Îi fac eu ceva? spuse el cît se poate de nevinovat.
Și pe urmă știți ce-a făcut? Mi-a dat un bobîrnac peste pijama, n-am să vă spun unde, dar m-a durut îngrozitor. I-am spus că-i un cretin împuțit și ticălos.
― Ce-ai spus? m-a întrebat atunci, ducînd mîna la ureche, de parc-ar fi fost surd. Ce-ai spus că sînt?
Continuam să plîng. Eram groaznic de furios și de enervat.
― Ești un cretin împuțit, i-am zis. Un cretin și un pungaș, și în doi ani ai s-ajungi numai piele și os și ai să oprești oamenii pe stradă, să le ceri de pomană. Ai să-ți ștergi mucii pe haina ta împuțită și jegoasă și ai să...
Atunci m-a atins, nici măcar n-am încercat să mă dau la o parte sau să mă feresc, n-am mai simțit decît lovitura grozavă pe care mi-o dăduse în burtă.
Nu mi-am pierdut cunoștința sau mai știu eu ce, fiindcă-mi aduc aminte că de pe podea m-am uitat după ei și i-am văzut ieșind și închizînd ușa în urma lor. Am rămas destul de multă vreme pe jos, așa cum s-a întîmplat cînd cu Stradlater. Numai ca de astă dată am crezut că mor. Zău că da. Aveam impresia că mă înec sau, mă rog, ceva asemănător. Nenorocirea era că abia puteam să răsuflu. Cînd, în cele din urmă, m-am ridicat, m-am dus spre baie încovoiat de durere și ținîndu-mă cu mîinile de burtă.
Dar sînt într-o ureche. Pe Dumnezeul meu că sînt. Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aș avea un glonte în stomac. Mă împușcase Maurice și mă duceam acum la baie, să trag un gît de whisky sau de altceva, ca să-mi potolească nervii și să prind putere să intru serios în acțiune. Mă vedeam ieșind din baia aceea păcătoasă, îmbrăcat, cu revolverul în buzunar, clătinîndu-mă puțin pe picioare. Apoi, n-aș fi luat ascensorul, aș fi coborît pe scară. M-aș fi ținut de balustradă și din cînd în cînd mi-ar fi picurat sînge din colțul gurii. Aș fi coborît cîteva etaje ― ținîndu-mă de burtă și cu sîngele curgîndu-mi șiroaie ―, apoi aș fi chemat ascensorul. Și cînd Maurice ar fi deschis ușa, ar fi dat cu ochii de mine, ar fi văzut revolverul din mîna mea și ar fi început să urle cu vocea lui stridentă să-l las în pace. Dar tot l-aș fi împușcat. Șase gloanțe drept în pîntecele lui umflat și păros. Pe urmă, aș fi aruncat revolverul în puțul ascensorului ― după ce aș fi șters toate amprentele, și așa mai departe. Apoi m-aș fi tîrît îndărăt în cameră și i-aș fi telefonat lui Jane și ea ar fi venit să-mi panseze rana. O și vedeam ținîndu-mi țigara să fumez, în timp ce sîngele mi-ar fi curs șiroaie, și așa mai departe.
Ah! filmele astea blestemate. Sînt în stare să te nenorocească. Zău că da. Vorbesc serios.
Am stat în baie aproape un ceas. Am făcut un duș, și așa mai departe. Apoi m-am întors în cameră și m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp pînă s-adorm ― nici măcar nu eram obosit ―, dar, în cele din urmă, tot am ațipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Și probabil că m-aș fi aruncat dac-aș fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aș fi vrut ca niște tîmpiți de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aș fi zăcut acolo plin de sînge.


Capitolul 15

N-AM DORMIT PREA MULT ȘI CRED CÂ NU ERA DECÎT VREO zece cînd m-am trezit. Am aprins o țigară și îndată după aceea am simțit că mi-e foame. Nu mai mîncasem nimic de la cele două chiftele pe care le înghițisem cînd am fost la cinema la Agerstown cu Brossard și cu Ackley. Și asta se întîmplase de mult. Mi se părea că trecuseră vreo cincizeci de ani de atunci. Telefonul era chiar lîngă mine și am vrut să sun să-mi trimită o gustare în cameră. Dar mi-era teamă să n-o trimită cu Maurice. Dacă vă închipuiți că muream de dorul lui vă-nșelați. Așadar, am stat în pat și am mai fumat o țigară. M-am gîndit s-o chem pe Jane, să văd dacă se-ntorsese acasă, și așa mai departe, dar nu prea aveam chef.
Pînă la urmă, am sunat-o pe Sally Hayes. Sally învăța la pensionul Mary A. Woodruff și știam că se întorsese acasă, fiindcă-mi scrisese cu cîteva săptămîni în urmă. Nu pot spune că eram mort după ea, dar o cunoșteam de ani de zile și cu mintea mea cea proastă credeam că-i deșteaptă, pentru că știa o grămadă de lucruri despre teatru și piese și literatură și toate lucrurile astea. Cînd cineva știe atît de multe despre lucrurile astea, îți trebuie timp ca să-ți dai seama dacă e prost sau nu. În cazul lui Sally, mi-au trebuit ani de zile ca să descopăr acest lucru. Cred că mi-aș fi dat seama mult mai repede dacă nu ne-am fi sărutat atît. Nenorocirea cu mine e că, de cîte ori fac curte unei fete, am impresia că-i deșteaptă. De fapt, între lucrurile astea nu există nici cea mai mică legătură, cu toate acestea eu continuu să judec așa.
Deci, i-am dat un telefon. Întîi mi-a răspuns fata din casă. Pe urmă tatăl ei și, în cele din urmă, a venit și ea la telefon.
― Sally? i-am zis.
― Da, cine-i acolo? m-a întrebat.
Era îngrozitor de prefăcută. Și doar îi spusesem lui taică-su cine o caută.
― Holden Caulfield. Ce mai faci?
― Holden! Da' tu?
― Foarte bine! Ascultă, spune-mi ce-i cu tine? Vreau să spun, cum merge cu școala?
― Bine. Adică... știi tu.
― Bun. Uite ce voiam să te întreb. Ești liberă azi? E drept că-i duminică, dar chiar și duminica există întotdeauna cîte un matineu, două. D-alea în scopuri de binefacere. Nu vrei să mergi cu mine?
― Ba da, ar fi minunat.
Minunat! Tare nu pot să sufăr acest cuvînt. Sună îngrozitor de fals. O clipă am fost cît pe-aci să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Dar am continuat să stăm de vorbă, adică ea vorbea, că eu nu reușeam să plasez nici un cuvînt. Întîi mi-a povestit de un băiat de la Harvard ― probabil un boboc, dar asta bineînțeles că nu mi-a mai spus ― care o înnebunea cu atențiile și-i telefona zi și noapte ― auzi, zi și noapte, să mor de rîs! Pe urmă mi-a spus de alt băiat, cadet la West Point , care era gata să sară în foc pentru ea. Mare lucru. I-am dat întîlnire la două, sub ceasul din holul hotelului "Biltmore". I-am spus să nu întîrzie, fiindcă spectacolul începe probabil la două treizeci. Întîrzia întotdeauna. Apoi am pus receptorul în furcă. Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.
După ce am stabilit să mă întîlnesc cu Sally, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat și mi-am făcut valiza. Totuși, înainte de a ieși din cameră, m-am uitat o clipă pe fereastră, să văd ce mai fac perverșii de vizavi, dar aveau toți storurile trase. Dimineața erau cît se poate de pudici și de modești. Pe urmă, am coborît cu ascensorul și am achitat nota la recepție. Pe Maurice nu l-am văzut pe nicăieri. De altfel, nici nu mi-am pierdut vremea să caut o asemenea lepădătură.
Am ieșit și am luat un taxi, dar n-aveam nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Nici n-aveam unde. Era abia duminică. Acasă nu mă puteam duce pînă miercuri sau, în orice caz, pînă marți. Și n-aveam nici un chef să mă duc la alt hotel, să vină unul să-mi facă creierii pilaf. Așa că i-am spus șoferului să mă ducă la Grand Central Station . Era lîngă hotelul "Biltmore", unde trebuia să mă întîlnesc la două cu Sally, și m-am gîndit să dau valizele să mi le pună într-o casetă mare de fier, de la care îți dă o cheie ― și pe urmă să mă duc să mănînc ceva. Mi-era cam foame. În timp ce eram în taxi, mi-am scos portofelul și mi-am numărat banii. Nu mai țin minte exact cît îmi rămăsese, dar nu era în nici un caz o avere. În două săptâmîni amărîte, cheltuisem o sumă cu care ai fi putut răscumpăra un rege. Zău că da. De fapt, sînt înfiorător de mînă-spartă. Și ce nu cheltuiesc, pierd. De cele mai multe ori, aproape că uit să iau restul la bar sau la restaurant, sau mai știu eu ce. Pe părinții mei asta-i înnebunește. Într-un fel, îi înțeleg. Tata-i foarte bogat, nu știu exact cît cîștigă ― că nu discută niciodată cu mine despre asta ―, dar îmi închipui că destul de mult. E consilierul juridic al unei corporații. Ãștia-s băieți care cîștigă bani cu carul. Și mai e un motiv pentru care cred că are bani ― finanțează mereu spectacole pe Broadway. Dar piesele cad, și mama se înfurie groaznic de fiecare dată cînd tata bagă bani într-un spectacol. De cînd s-a prăpădit frate-meu Allie, mama se simte cam prost cu sănătatea. E foarte nervoasă. Ãsta-i încă un motiv pentru care mi-era groază să-i spun că mă dăduseră din nou afară.
După ce-am băgat valizele într-o casetă de fier, la gară, am intrat la bufet să mănînc ceva. Am luat o gustare, foarte substanțială pentru mine ― o oranjadă, ochiuri cu slănină, pîine prăjită și cafea. De obicei, nu beau decît o oranjadă. Nu sînt ceea ce se cheamă un mîncăcios. Zău că nu. D-asta sînt ca un țîr. La drept vorbind, ar trebui să țin regim și să mănînc o grămadă de făinoase și alte porcării d-astea care te îngrașă, dar nici nu mă gîndesc. De obicei, cînd nu sînt acasă, nu mănînc decît un sandviș cu șvaițer și un pahar cu lapte și cafea de malț. Nu prea e cine știe ce, dar laptele ăsta cu malț conține o grămadă de vitamine. H.V. Caulfield. Holden Vitamină Caulfield.
În timp ce mîncam ochiurile, au intrat două călugărițe cu geamantane și s-au așezat lîngă mine la bar. Văzîndu-le, m-am gîndit că se mută la vreo altă mînăstire sau ceva de felul ăsta și așteaptă trenul. Nu știau ce naiba să facă cu geamantanele, așa că le-am dat o mînâ de, ajutor. Erau geamantane din alea ordinare ― imitație de piele, sau așa ceva. Știu că n-are nici o importanță, dar mie tare nu-mi place cînd cineva are geamantane ordinare. Știu că sună groaznic, dar sînt în stare să urăsc un om de la prima vedere dacă are geamantane ieftine. Mi s-a întîmplat odată ceva cînd eram la Elkton Mills, de care n-am uitat nici azi. Am locuit cîtva timp în aceeași cameră cu un băiat, unul Dick Slagle, care avea niște geamantane foarte ordinare și, în loc să le țină pe poliță, le ascundea sub pat, ca să nu le vadă cineva lîngă ale mele. Asta mă întrista cumplit, și-mi venea să le arunc pe fereastră sau mai știu eu ce sau, la urma urmei, să fac schimb cu dînsul. Ale mele, care fuseseră cumpărate la "Mark Cross", erau de box veritabil și aveau fel de fel de rahaturi d-astea și trebuie să fi costat bani buni. Dar s-a întîmplat un lucru ciudat. În cele din urmă, pentru ca Slagle să nu mai aibă complexe de inferioritate, am pus geamantanele mele sub pat în loc să le pun pe poliță. Și știți ce-a făcut atunci? A doua zi după ce pusesem geamantanele sub pat, le-a scos și le-a pus la loc pe poliță. Și știți de ce a făcut asta? Mi-a trebuit cîtva timp să descopăr. A făcut-o pentru că voia să se creadă că geamantanele mele ar fi ale lui. Zău că da. Era un tip foarte ciudat în privința asta. Uite, de pildă, își bătea mereu joc de ele, adică de geamantanele mele. Spunea că sînt prea noi, prea burgheze. Ãsta era cuvîntul lui preferat. Îl auzise undeva sau îl găsise în vreo carte. Tot ce aveam eu era burghez. Îngrozitor de burghez. Pînă și stiloul meu era burghez. Îmi cerea mereu să i-l împrumut, dar cu toate astea era burghez. Am fost colegi de cameră doar două luni, apoi am cerut amîndoi să ne despartă. Dar partea nostimă e că, după ce ne-am despărțit, îi duceam cîteodată dorul fiindc-avea un nemaipomenit simț al umorului și uneori, cînd stăteam împreună, ne distram grozav. Nu m-aș mira să-mi fi dus și el dorul. La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sînt burgheze, și mie puțin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumește. Adevărul e că-i foarte greu să locuiești cu altul în cameră cînd ai geamantane mult mai fine ca ale lui ― cînd ale tale sînt într-adevăr de calitate bună, și ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deștept și așa mai departe și are simțul umorului, puțin îi pasă care sînt mai bune. Și totuși, îi pasă. Zău că-i pasă. Ãsta-i și unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul și cretinul de Stradlater. Cel puțin geamantanele lui erau tot atît de bune ca ale mele.
Stăteam deci lîngă cele două călugărițe și, după un timp, am intrat în vorbă cu ele. Cea de lîngă mine avea un coșuleț de paie, din alea în care fetele din Armata Salvării și călugărițele obișnuiesc să strîngă bani în preajma Crăciunului. Le întîlnești pe la colțuri de stradă și mai ales pe Fifth Avenue, în fața magazinelor universale, și așa mai departe. Oricum, vecina mea a scăpat coșuletul pe jos și eu m-am aplecat să-l ridic. Am întrebat-o dacă strînge bani pentru scopuri de binefacere și mi-a răspuns că nu. Coșul nu încăpuse în geamantan, așa că-l ducea în mînă. Zîmbetul ei era destul de atrăgător. Avea nasul mare și ochelari cam urîți, cu un fel de ramă de metal, dar avea o față foarte blîndă.
― Voiam să spun că dacă făceați colectă aș fi putut să contribui și eu cu ceva. Luați totuși banii și, cînd va fi cazul, adăugați-i la ceilalți.
― Vai, ce drăguț din partea dumitale, mi-a spus cea cu coșulețul, în timp ce cealaltă, prietena ei, se uita la mine.
Pînă atunci citise o cărticică neagră, sorbind din cafea. Cartea semăna a Biblie, numai că era cam subțire. Dar semăna totuși a Biblie. Nu consumaseră nici una, nici alta decît o cafea cu pîine prăjită. Asta m-a întristat. Nu-mi place să mănînc ouă cu slăninuță, și altul lîngă mine să bea doar cafea și să mănînce pîine prăjită.
Le-am dat zece dolari pentru scopurile lor de binefacere. Au primit banii, dar m-au întrebat de o mie de ori dacă sînt sigur că mă pot lipsi de ei și tot soiul de lucruri d-astea. Le-am spus c-am bani destui la mine, dar am impresia că nu prea m-au crezut. În cele din urmă, i-au luat însă. Mi-au mulțumit amîndouă atît de mult, încît începusem să mă simt prost. Am schimbat vorba, abordînd teme mai generale și întrebîndu-le unde se duc. Mi-au spus că sînt învățătoare, că tocmai veniseră de la Chicago și că vor preda la o școală clericală pe Strada 168 sau 186 sau mai știu eu ce altă stradă, la mama dracului, în partea de nord a orașului. Cea de lîngă mine, care purta ochelari cu rame de fier, mi-a spus că preda engleza și că prietena ei preda istoria și constituția americană. Și atunci, ca un măgar ce sînt, am început să mă întreb ce o fi gîndind cea de lîngă mine, care preda engleza ― ea fiind călugăriță si așa mai departe ― atunci cînd citea anumite cărți obligatorii de literatură engleză. Nu mă gîndeam numai la cele propriu-zis deșucheate, ci la cele în care era vorba de amor, și așa mai departe. Uite, de pildă, Eustacia Vye, din Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy, nu era cine știe ce păcătoasă sau mai știu eu ce, dar, oricum, chiar și așa, tot nu poți să nu te întrebi ce crede o călugăriță cînd citește despre biata Eustacia. Dar bineînțeles că n-am întrebat-o nimic. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că engleza e materia la care sînt eu cel mai tare.
― Serios? vai, ce bine-mi pare! mi-a spus cea cu ochelari, care preda engleza. Ce-ai citit anul ăsta? M-ar interesa foarte mult să știu.
Zău că era simpatică.
― Păi, mai tot anul i-am studiat pe anglo-saxoni. Beowulf și Grendel și Lord Randal, fiul meu și toate celelalte. Dar, din cînd în cînd, trebuia să mai citim și altfel de cărți, pentru cultura generală. Am citit Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy și Romeo și Julieta și Iuliu...
― A, Romeo și Julieta! Ce frumos! Þi-a plăcut?
Zău că nu vorbea ca o călugăriță.
― Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Au fost cîteva lucruri ici-colo care mi-au plăcut mai puțin, dar, în general, e foarte emoționant.
― Ce nu ți-a plăcut? Nu-ți amintești?
La drept vorbind, era cam delicat să discuți despre Romeo și Julieta cu ea. Vreau să spun că pe alocuri piesa este destul de indecentă, și dînsa era călugăriță, dar, mă rog, mi-a cerut să vorbesc, așa c-am discutat un timp despre piesă.
― Știți, de fapt, nu prea mă-nnebunesc după Romeo și Julieta, i-am zis, adică îmi plac ei, dar... nu știu. Uneori devin de-a dreptul enervanți.... Vreau să spun că mi-a părut mult mai rău cînd a murit Mercuțio decît cînd au murit Romeo și Julieta. La drept vorbind, mie Romeo nici nu-mi place după ce moare Mercuțio, străpuns de spada tipului ăluia ― vărul Julietei ― cum îl cheamă?
― Tybalt.
― Da, Tybalt, am încuviințat eu. Mereu uit cum îl cheamă. Vina e a lui Romeo. Vreau să spun că el, adică Mercuțio, mi-a plăcut cel mai mult din toată piesa. Nu știu exact de ce. Totuși, Montague-ii și Capuleții sînt foarte bine ― mai ales Julieta ―, dar Mercuțio... nu știu cum să spun... Era foarte deștept și plin de haz, și tot la un loc. Pe mine mă înfurie grozav cînd un om, mai ales cînd e deștept și are haz și o grămadă de calități, moare din vina altuia. Romeo și Julieta cel puțin mor din vina lor.
― La ce școală înveți? m-a întrebat.
Pesemne că voia să schimbe subiectul.
I-am spus că-nvăț la Pencey. Auzise de Pencey. Mi-a spus că-i o școală foarte bună. Am lăsat-o să spună. Apoi, cealaltă călugăriță, cea care preda istoria și constituția, a spus c-ar fi timpul să plece. Am luat nota și am vrut să plătesc ceea ce consumaseră, dar nu m-au lăsat. Cea cu ochelari mi-a spus să-i dau nota înapoi.
― Ai fost mai mult decît generos, mi-a spus. Ești un băiat foarte drăguț.
Zău că era simpatică. Mi-aducea puțin aminte de mama lui Ernest Morrow, pe care o întîlnisem în tren. Mai ales cînd zîmbea.
― Ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu dumneata, mi-au spus.
Le-am răspuns că și mie-mi făcuse plăcere să stau de vorbă cu ele și să nu credeți că mințeam. Dar cred că mi-ar fi făcut și mai mare plăcere dacă nu mi-ar fi fost teamă tot timpul c-or să mă întrebe dacă-s catolic. Așa sînt catolicii, încearcă totdeauna să afle dacă ești și tu catolic. Mie asta mi se întîmplă foarte des, poate pentru că numele meu de familie e irlandez, și majoritatea celor care sînt de origine irlandeză sînt catolici. De fapt, tata a fost, cîndva, catolic, numai că s-a lăsat cînd s-a însurat cu mama. Dar catolicii vor să afle dacă ești catolic, chiar dacă nu-ți cunosc numele de familie. Cînd eram la Whooton, am făcut cunoștință cu un băiat care era catolic, unul Louis Shaney. Fusese primul băiat cu care făcusem cunoștință acolo. Stătusem unul lîngă altul pe scaun în fața infirmeriei, în prima zi de școală. Așteptînd să ne vină rîndul la vizita medicală, intrasem în vorbă și începusem să discutăm despre tenis. Pe amîndoi ne pasiona tenisul. Mi-a spus că se duce în fiecare vară la campionatele naționale de la Forest Hills. I-am spus că și eu mă duc, și pe urmă am discutat o grămadă despre anumiți jucători de clasă. Pentru un puști de vîrsta lui știa foarte multe despre tenis. Zău că știa. Apoi, după un timp, în mijlocul discuției, m-a întrebat:
― Nu cumva ai observat unde e catedrala catolică din oraș?
După felul cum pusese întrebarea am priceput că, de fapt, încerca să afle dacă sînt catolic sau nu. Zău că da. Nu c-ar fi avut prejudecăți sau mai știu eu ce, dar voia să știe. Îi făcuse plăcere să discute cu mine despre tenis și toate cele, dar era clar că i-ar fi făcut și mai mare plăcere dac-ar fi aflat că sînt catolic și așa mai departe. Genul ăsta de lucruri mă scoate din minți. Nu vreau să spun că ne-a omorît discuția, sau mai știu eu ce ― nu ―, dar nici bine nu i-a făcut. D-asta am fost mulțumit că cele două călugărițe nu m-au întrebat dacă-s catolic. Dacă m-ar fi întrebat asta, n-ar fi omorît discuția, dar ar fi schimbat cursul. Nu vreau să spun cu asta că-i condamn pe catolici. Nici gînd. Dac-aș fi catolic, poate c-aș fi și eu curios ca ei. Dacă vreți, într-un fel treaba asta e puțin ca povestea cu geamantanele de care v-am spus. Stingherește desfășurarea normală a discuției. Doar atît.
Cînd s-au ridicat să plece, mi-am dat în petic și am făcut ceva foarte nepoliticos. Fumam, și cînd m-am ridicat să-mi iau rămas bun de la ele le-am suflat din greșeală fumul în nas. N-am făcut-o într-adins, totuși am făcut-o. M-am scuzat ca un nebun. Au fost cît se poate de drăguțe și de amabile, dar, oricum, a fost un moment foarte penibil.
După ce au plecat, a început să-mi pară rău că le dădusem numai zece dolari pentru colectă. Dar aveam întîlnire să merg la un matineu cu Sally Hayes și trebuia să păstrez niște bani pentru bilete și tot restul. Totuși, mi-a părut rău. Lua-i-ar naiba de bani. Întotdeauna ajungi să-ți pierzi buna dispoziție din pricina lor.


Capitolul 16

CÎND AM ISPRÃVIT DE MÎNCAT, NU ERA DECÎT ORA douăsprezece și eu n-aveam întîlnire cu Sally decît la două, așa că m-am hotărît să fac o plimbare. Cele două călugărițe mă obsedau. Îmi tot venea în minte coșulețul de paie prăpădit cu care umblau să stringă bani cînd n-aveau ore la școală. Încercam să mi-o închipui pe mama sau pe altcineva, pe mătușă-mea, sau pe nebuna aia de mamă a lui Sally Hayes stînd în fața unui magazin universal și adunînd bani pentru săraci, într-un coșuleț de paie vechi și jerpelit. Era greu să mi le închipui. Pe mama, la urma urmei, mi-o mai puteam închipui, dar pe celelalte două, deloc. Mătușa-mea e o persoană destul de miloasă ― lucrează pentru Crucea Roșie și alte lucruri d-astea ―, dar e foarte elegantă și, cînd ia parte la acțiuni filantropice, e întotdeauna îmbrăcată impecabil și fardată și așa mai departe. Nu mi-aș putea-o închipui făcînd filantropie dac-ar trebui să poarte haine cernite și nici un pic de fard. Cît despre mama lui Sally Hayes, mamă Doamne. N-ar fi umblat cu cheta decît dacă fiecare din cei care i-ar fi dat bani ar fi sărutat-o și în fund. Dacă oamenii s-ar fi mărginit să-i pună banii în coș și să plece fără să-i spună o vorbă, fără să-i dea nici o atenție, fără nimic, s-ar fi lăsat păgubașă după mai puțin de o oră. S-ar fi plictisit. Ar fi dat coșul înapoi și s-ar fi dus să mănînce într-un restaurant de lux. De asta-mi plăcuseră mie cele două călugărițe. Se vedea cît colo că nu se duc niciodată să mănînce la restaurante de lux. Gîndul că nu se duc niciodată în asemenea localuri mă întrista îngrozitor. Știu că asta nu are o importanță capitală, dar totuși mă întrista.
M-am îndreptat spre Broadway, numai așa, de plăcere, fiindcă nu mai fusesem pe acolo de ani de zile. În afară de asta, voiam să găsesc un magazin de discuri care să fie deschis duminica. Voiam să-i cumpăr lui Phoebe un disc care se chema Little Shirley Beans și care se găsea foarte greu. Era despre o fetiță care nu voia să iasă din casă fiindcă-i căzuseră doi dinți din față și-i era rușine. Auzisem discul la Pencey. Îl avea un băiat care stătea la etajul de deasupra. Am încercat să-l cumpăr de la el, fiindcă știam că o să-i placă lui Phoebe la nebunie, dar tipul n-a vrut să mi-l vîndă. Era un disc grozav, foarte vechi, pe care cîntăreața aceea neagra, Estelle Fletcher, îl imprimase acum vreo douăzeci de ani. Îl cînta în stil Dixieland , foarte păcătos, ca la tavernă, fără sentimentalism de prost-gust. O cîntăreața albă l-ar fi cîntat ca un copilaș, ar fi pus accentul pe sentimentalism, dar Estelle Fletcher își cunoștea foarte bine meseria și era unul dintre cele mai bune discuri din cîte am auzit vreodată. Mă gîndeam să caut discul într-unul din magazinele deschise duminica, să-l cumpăr și să-l iau cu mine în parc. Era duminică, și duminica, Phoebe obișnuia să se ducă în parc cu patinele cu rotile. Știam pe unde se plimba de obicei.
Nu era chiar atît de frig ca în ajun, dar soarele tot nu apăruse și nu era o vreme prea plăcută pentru plimbare. Și totuși, mi s-a întîmplat un lucru foarte simpatic. În fața mea mergea o familie care se vedea cît de colo că ieșise de la biserică ― mama, tata și un puști de vreo șase ani. Păreau cam săraci. Tatăl purta o plărie gris-perle dintr-acelea pe care le poartă oamenii săraci cînd vor să pară eleganți. Mergea discutînd cu nevastă-sa, fără să se sinchisească de puști. Puștiul era foarte simpatic. Mergea pe partea carosabilă a drumului, nu pe trotuar, dar totuși la margine. Mergea de parcă ar fi urmat o linie dreaptă, așa cum fac de obicei copiii, și cînta ca pentru el. M-am apropiat puțin, ca să aud ce cînta. Era un cîntec pe care-l știam: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Avea o voce tare frumoasă. Se vedea cît de colo că nu cîntă decît așa, pentru plăcerea lui. Mașinile treceau cu un zumzet surd și se auzea scîrțîit de frîne-n dreapta și-n stînga, părinții nici nu-l băgau în seamă, iar el își vedea de drum, mergînd pe lîngă trotuar și cîntînd Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puțin sufletul.
Pe Broadway ― o lume și o înghesuială nebună. Deși era duminică în jurul orei douăsprezece, pe Broadway era o aglomerație nebună. Toată lumea se ducea la cinema ― la "Paramount" sau la "Astor", la "Strand" sau la "Capitol" sau într-altă sală absurdă. Și toți erau gătiți, fiindcă era duminică, și asta făcea ca totul să pară și mai jalnic. Cel mai groaznic însă era faptul că se vedea de la o poștă că toți voiau să se ducă la cinema. Nu puteam să mă uit la ei, îmi făcea rău. La urma urmei, aș putea să înțeleg pe cineva care se duce la cinema neavînd altceva mai bun de făcut, dar cînd cineva vrea cu tot dinadinsul să se ducă și, mai mult încă, să se grăbească să ajungă cît mai repede acolo, asta mă deprimă cumplit. Mai ales cînd văd milioane de oameni stînd la coadă ― o coadă lungă pînă în celălalt colț al străzii ― și așteptînd cu o răbdare de înger să cumpere bilete și așa mai departe. Mamă, nu știam cum să ies mai repede de acolo. Am avut noroc. Am găsit Littile Shirley Beans în primul magazin de discuri în care am intrat. M-au ușurat de cinci dolari, fiindcă discul era aproape epuizat, dar nu mi-a părut rău. Mamă, ce fericit mă simțeam deodată. Aproape că nu mai aveam răbdare s-ajung în parc, s-o caut pe Phoebe și să i-l dau.
Ieșind din magazin, am trecut pe lîngă un drugstore. Am intrat cu gîndul să-i dau amicei Jane un telefon să mă interesez dacă luase vacanță și se întorsese acasă. Așa că m-am dus la o cabină telefonică și am sunat-o. Din nenorocire, a răspuns maică-sa, așa c-a trebuit să închid. N-aveam nici un chef să încep o conversație nesfîrșită cu ea. În general, nu-mi prea place să vorbesc la telefon cu mamele fetelor. Totuși, ar fi trebuit cel puțin s-o întreb dacă Jane se întorsese acasă. N-aș fi murit dintr-atît. Dar n-aveam chef, și asemenea lucruri nu se fac dacă n-ai chef.
Trebuia să cumpăr bilete pentru teatrul ăla nefericit, așa c-am luat un ziar și m-am uitat să văd ce spectacole sînt în ziua aia. Nu se dădeau decît vreo trei piese, că era duminică. Așa că m-am dus și am cumpărat două bilete, pentru fotoliu de orchestră, la piesa O știu eu pe dragostea mea. Era un spectacol care se dădea în scopuri filantropice sau așa ceva. Eu unul nu mă prăpădeam să văd piesa, dar știam că Sally, regina snoabelor, va înnebuni cînd îi voi spune că am luat bilete la o piesă în care joacă soții Lunt . Sally moare după spectacole cărora le merge vestea că ar fi ultrarafinate și serioase și așa mai departe și în care joacă soții Lunt. Eu însă nu. Dacă-i vorba pe asta, mie nici nu-mi place teatrul. Nu e chiar atît de rău ca cinematograful, dar totuși nu cred că e cazul să înnebunești de entuziasm după el. În primul rind că nu pot să sufăr actorii. Nu joacă niciodată natural. Își închipuie că joacă natural. Unii dintre cei buni se poartă oarecum ca în viață, dar n-au nici un haz. Și dacă un actor e într-adevăr mare, se vede de la o poștă că știe că-i mare și asta strică totul. Uite, de exemplu, Laurence Olivier. L-am văzut în Hamlet. D.B. ne-a luat pe Phoebe și pe mine să-l vedem anul trecut. Ne-a invitat întîi la restaurant și pe urmă ne-a dus la cinema. Mai văzuse o dată filmul, și, după cîte ne povestise la masă, ardeam de nerăbdare să-l văd. Dar nu prea mi-a plăcut. Nu-mi dau deloc seama de ce-l consideră lumea pe Laurence Olivier atît de grozav. E adevărat că are o voce nemaipomenită și e al naibii de frumos, și-ți face plăcere să-l privești cînd se mișcă sau cînd se bate în duel, dar nu e deloc așa cum îmi spusese D.B. că ar fi Hamlet. Semăna mult mai mult cu un blestemat de general decît cu un tip trist și țăcănit. Partea cea mai bună din film e atuncea cînd fratele Ofeliei ― cel care se bate în duel cu Hamlet la sfîrșit de tot ― pleacă undeva departe, și taică-su îi dă fel de fel de sfaturi. Și în timp ce taică-su îi dă fel de fel de sfaturi, Ofelia se tot joacă cu frate-su, îi scoate pumnalul din teacă, îl tachinează și așa mai departe, în timp ce el se străduiește din răsputeri să dea impresia că-l interesează bărbile lui taică-su. A fost o scenă frumoasă. Mi-a plăcut la nebunie. Dar asemenea scene n-au fost multe. Singurul lucru care i-a plăcut lui Phoebe a fost scena în care Hamlet își mîngîie cîinele pe cap. După părerea ei, asta era nostim și simpatic, și așa și era. De fapt, știți ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Cînd le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea.
După ce am cumpărat bilet la piesa cu soții Lunt, am luat un taxi pînă la Central Park. Ar fi trebuit să merg cu metroul sau cu altceva de felul ăsta, că începuseră să mi se rărească banii, dar voiam să ies cît mai repede de pe Broadway-ul ăsta nenorocit.
În parc era groaznic. Nu era prea frig, dar soarele nu ieșise din nori, și pe jos nu se vedea altceva decît murdărie de cîine, scuipat și trabucuri aruncate de bătrîni, iar băncile păreau ude. Totul era deprimant și, din cînd în cînd, fără nici un motiv, mergînd așa, te treceau fiori, nici n-ai fi zis că vine Crăciunul. Părea mai degrabă că nu mai vine nimic, niciodată. M-am dus totuși pînă la aleea acoperită cu pergole, fiindcă acolo mergea Phoebe cînd era în parc. Îi place să patineze lîngă platforma fanfarei. Ciudat! Ãsta-i locul unde-mi plăcea și mie să patinez cînd eram mic.
Dar cînd am ajuns acolo, n-am văzut-o nicăieri. Erau cîțiva copii care patinau și doi băieți care jucau baseball cu o minge moale, dar de Phoebe nici urmă. Am văzut totuși o puștoaică de vîrsta ei, care stătea singură pe o bancă și-și strîngea patina. M-am gîndit că poate o cunoaște și-mi spune unde s-o găsesc sau, mă rog, măcar ceva, așa că m-am dus și m-am așezat lîngă ea, pe bancă, și-am întrebat-o:
― Nu cumva o cunoști pe Phoebe Caulfield?
― Pe cine? m-a întrebat.
Purta pantaloni lungi și vreo douăzeci de pulovere. Se vedea că le tricotase maică-sa, căci erau îngrozitor de lăbărțate.
― Phoebe Caulfield. Locuiește pe strada 71. E în clasa a patra la...
― Dumneata o cunoști pe Phoebe?
― Da. E sora mea. Nu cumva știi unde e?
― E în clasa domnișoarei Callon, nu-i așa? spuse fetița.
― Nu știu. Ba da, cred că da.
― O fi la muzeu. Noi am fost sîmbăta trecută.
― Care muzeu? am întrebat-o.
Fata păru că dă din umeri.
― Nu știu, spuse. La muzeu!
― Da, dar la care? La ăla unde-s tablouri, sau la ăla unde-s indieni?
― La ăla unde-s indieni.
― Mulțumesc frumos.
M-am ridicat să plec, dar deodată mi-am amintit că era duminică.
― Dar azi e duminică, i-am spus puștoaicei, care și-a ridicat privirea și mi-a spus:
― Aha, atunci nu-s acolo!
Se chinuia îngrozitor să-și strîngă patina. M-avea mănuși, n-avea nimic, și mîinile îi erau înghețate și roșii. Am ajutat-o să și-o fixeze. Mamă, nu mai ținusem de ani de zile o cheie de patine-n mînă. Totuși, nu mi s-a părut curios. Uite, dacă peste cincizeci de ani îmi dai o cheie de patine și e întuneric beznă, eu tot știu ce e. După ce i-am strîns patina, mi-a mulțumit. Era o fetiță foarte simpatică și politicoasă. Doamne, tare-mi plac copiii care-s drăguți și politicoși cînd le strîngi patinele sau cînd le faci vreun alt serviciu. Majoritatea sînt așa. Zău că sînt. Am întrebat-o dacă nu vrea să bea o ciocolată cu lapte sau altceva, dar mi-a spus "nu, mulțumesc". Mi-a spus că trebuie să se întîlnească la patinaj cu prietena ei. Ãștia micii au întotdeauna cîte o prietenă care-i așteaptă. Asta mă distrează grozav.
Cu toate că era duminică și eram sigur că Phoebe și clasa ei nu-s acolo, cu toate că era atît de umed și de urît afară, am întins-o pe jos pînă la Muzeul de istorie naturală. Știam că ăsta-i muzeul de care vorbise fetița cu cheia. Cunoșteam pe dinafară tot tipicul în legătură cu vizitarea muzeului. Phoebe mergea la aceeași școală la care urmasem și eu cînd eram puști și ne duceam mereu la muzeu. Aveam o învățătoare, domnișoara Aigletinger, care ne căra la muzeu aproape în fiecare sîmbătâ. Uneori ne uitam la animale, alteori ne uitam la obiectele făcute de indieni pe vremuri. Olărie și coșuri de paie și alte lucruri d-astea. Cînd îmi amintesc de toate astea-mi face plăcere. Chiar și azi. Mi-aduc aminte că, de obicei, după ce ne uitam la indieni, ne duceau în amfiteatrul cel mare să vedem un film. Un film despre Columb. Ni-l arătau mereu pe Columb cum a descoperit America, cum s-a zbătut să-i convingă pe Ferdinand și pe Isabela să-i împrumute gologanii de care avea nevoie ca să cumpere corăbii și cum, în cele din urmă, marinarii s-au răsculat împotriva lui și așa mai departe, nici unul din noi nu se sinchisea cine știe ce de Columb, dar aveam întotdeauna la noi bomboane și gumă de mestecat, și sala aceea avea un miros foarte plăcut. Mirosea de parc-afară ar fi plouat, chiar dacă era senin, iar tu te aflai în singurul loc simpatic, uscat și comod de pe pămînt. Tare-mi mai plăcea blestematul ăsta de muzeu. Mi-aduc aminte că, în drum spre sala de proiecție, trebuia să treci prin Sala indiană. Sala indiană era lungă, lungă și n-aveai voie să vorbești decît în șoaptă. Profesoara mergea înainte și elevii veneau pe urmă, în rînd, cîte doi. Fiecare avea perechea lui. Eu mă nimeream de cele mai multe ori lîngă o fată pe care o chema Gertrude Levine. Voia mereu s-o țin de mînă, și mîna ei era întotdeauna umedă sau lipicioasă sau mai știu eu ce. Podeaua era de piatră, și, dacă aveai bile în mînâ și le scăpai din greșeală pe jos, săreau pe podea ca nebunele, făcînd un zgomot asurzitor, și profesoara oprea clasa-n loc, ca să se întoarcă să vadă ce naiba se întîmplă. Totuși, nu se supăra niciodată. Pe urmă, treceai pe lîngă o barcă de război indiană lungă, lungă cam cît trei blestemate de "Cadillac"-uri puse cap la cap. În barcă erau vreo douăzeci de indieni. Unii vîsleau, alții stăteau în picioare și se uitau, iar fețele lor erau pictate ca de război. În spatele bărcii era unul care semăna a stafie și avea pe față o mască. Era vraciul. De cîte ori îl vedeam, mi se făcea părul măciucă ― dar totuși îmi plăcea. Și mai era ceva. Dacă, trecînd pe acolo, atingeai vreo vîslă sau alt obiect, paznicul spunea "nu puneți mîna, copii!", dar o spunea întotdeauna cu blîndețe, nu ca păcătoșii ăia de curcani. Pe urmă, treceai pe lîngă o vitrină mare, de sticlă, cu indieni, care frecau niște bețe ca să facă foc, și o indiană care țesea o pătură. Indiana care țesea pătura stătea atît de aplecată, că i se vedeau sînii, și toți trăgeau cu coada ochiului cît puteau, chiar și fetele, fiindcă erau mici și nu aveau sîni mai mari ca noi. Și la urmă, chiar la intrarea dinspre sala de spectacol, chiar lîngă uși, era un eschimos. Pescuia într-un lac înghețat, stînd aplecat deasupra unei copci. Lîngă el avea vreo doi pești, pe care îi prinsese tocmai atunci. Mamă, muzeul ăsta era plin de vitrine. Și sus la etaj erau și mai multe vitrine cu cerbi care beau apă la izvor, sau cu păsări care zburau să-și petreacă iarna în sud. Păsările din față erau împăiate și atîrnate de o sîrmă, cele din fund erau doar pictate pe perete, dar toate păreau că zboară de-adevărat și, dacă plecai capul și te uitai la ele de jos în sus, păreau și mai grăbite să zboare spre sud. Totuși, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămîneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mișca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori și tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi pești, păsările zburînd spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase și picioarele lor subțiri, bînd apă la izvor, și femeia indiană cu sînii goi țesînd aceeași pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrîn sau, mă rog... nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseși sau fetița care-ți fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină și acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoțiți de domnișoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseși pe părinți certîndu-se groaznic în baie sau pur și simplu trecuseși pe stradă pe lîngă o băltoacă cu benzină în care văzuseși un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel ― nu pot să vă explic ce vreau să spun. Și chiar dac-aș putea, nu știu sigur dac-aș vrea.
În timp ce mă îndreptam spre muzeu, am scos șapca roșie de vînătoare din buzunar și mi-am pus-o pe cap. Știam că n-am să mă întîlnesc cu nimeni cunoscut, și afară era destul de umed. Am mers și-am tot mers și, în timp ce mergeam, mă gîndeam la Phoebe, care se ducea sîmbăta la muzeu, așa cum mă dusesem și eu la vremea mea. Mă gîndeam că vede aceleași lucruri pe care le văzusem și eu și că va fi mereu alta de fiecare dată cînd se va duce la muzeu. Nu pot spune că gîndul ăsta mă întrista, dar nici nu mă înveselea cine știe ce. Există anumite lucruri care ar trebui să rămînă așa cum sînt. Ar trebui să le poți vîrî într-o vitrină de muzeu și să le lași acolo. Știu că-i imposibil, dar, oricum, e păcat. În orice caz, tot drumul pînă la muzeu numai la asta m-am gîndit.
Am trecut pe lîngă un teren de joc, m-am oprit și m-am uitat la niște copii mititei de tot care se dădeau în leagăn. Unul din ei era cam grăsuț, așa că am apăsat cu mîna în partea unde stătea cel mai slăbuț ca să creez un echilibru, dar, dîndu-mi seama că n-aveau chef de mine, i-am lăsat în pace.
Apoi s-a întîmplat un lucru curios. Cînd am ajuns la muzeu, am simțit deodată că n-aș mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ai fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima ― cu toate că străbătusem tot parcul ăsta blestemat și mă gîndisem cu plăcere să intru înăuntru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aș fi intrat, dar Phoebe nu era. Așa că am luat un taxi din fața muzeului și i-am spus șoferului să mă ducă la "Biltmore".
Nu prea aveam chef să mă duc la "Biltmore". Dar îmi fixasem întîlnire cu Sally.


Capitolul 17

CÎND AM AJUNS LA "BILTMORE", AM VÂZUT CA ERA ÎNCÃ devreme, așa că m-am așezat pe una din canapelele de piele de lîngă ceasul din hol și am început să mă uit la fete. Majoritatea școlilor luaseră vacanță și în holul hotelului cred că erau un milion de fete care stăteau sau se plimbau așteptînd băieții cu care aveau întîlnire. Fete care stăteau picior peste picior, fete cu picioarele unul lîngă altul, fete cu picioare grozave, fete cu picioare urîte, fete care păreau de treabă, fete care, cunoscute mai de aproape, trebuie să fi fost niște javre. Era plăcut să stai și să te uiți la ele, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dar în același timp era trist, căci ajungeai să te întrebi ce naiba o să se întîmple cu toate fetele astea. Ce-or să pățească după ce vor termina școala sau universitatea. Cele mai multe probabil că se vor căsători cu niște tîmpiți. Cu tipi din ăia care îți bat toată ziua capul cu mașinile lor păcătoase, explicîndu-ți cît consumă la suta de mile, cu tipi care, dacă-i bați la golf sau chiar la un joc mai simplu și mai tîmpit, cum ar fi tenisul de masă, se supără ca niște copii. Cu tipi foarte meschini. Cu tipi care nu citesc în viața lor o carte. Cu tipi foarte plicticoși... Dar aici ar trebui s-o iau mai încet. Adică să nu mă grăbesc să spun de unii sau de alții că-s plicticoși. Nu-i prea înțeleg pe tipii ăștia plicticoși. Zău că nu. Cînd eram la Elkton Hills, am stat vreo două luni într-o odaie cu un băiat, Harris Macklin. Era foarte deștept și, mă rog, avea multe calități, dar era unul dintre oamenii cei mai plicticoși din cîți am cunoscut vreodată. Avea o voce îngrozitor de enervantă și vorbea întruna, nu se oprea niciodată și, ceea ce e și mai groaznic, nu spunea niciodată nimic care să te intereseze. Dar avea totuși o calitate. Fluiera grozav, măgarul; pot spune că n-am întîlnit niciodată pe nimeni care să fluiere atît de bine. Își făcea patul sau atîrna cîte ceva în dulap ― veșnic avea cîte ceva de atîrnat în dulap, mă înnebunea, nu alta ― și fluiera. Atunci cînd nu te amețea cu vocea lui enervantă. Știa să fluiere și muzică clasică, dar de obicei fluiera bucăți de jazz. Lua cîte o bucată foarte ritmată, cum ar fi, de exemplu, Tin Roof Blues, și, în timp ce-și așeza lucrurile în dulap, o fluiera atît de ușor și de frumos, că te-nnebunea. Bineînțeles că nu i-am spus niciodată că fluieră grozav, că nu te apuci să-i spui cuiva așa, dintr-o dată: "Ascultă, să știi că fluieri grozav". Dar, cu toate că uneori mă plictisea de-mi venea să urlu, am stat două luni cu el în aceeași cameră fiindcă fluiera bine ― mai bine decît toți cei pe care i-am auzit fluierînd vreodată. Așa că nu mă pricep la tipii ăștia plicticoși. Poate că nu trebuie să-ți pară rău cînd se mărită cîte-o fată drăguță cu unul d-ăștia. Majoritatea nu fac nici un rău nimănui și poate că în fond fluieră grozav sau, mă rog, au cîte un talent d-ăsta. Cine naiba știe? Eu, în orice caz, nu.
În cele din urmă, Sally a apărut și ea pe scări și am coborît s-o întîmpin. Arăta grozav. Zău că da. Avea un palton negru și un fel de beretă neagră. Nu purta aproape niciodată pălărie, dar bereta aceea îi stătea bine. Partea nostimă e că am simțit că m-aș însura cu ea de cum am văzut-o. Sînt de-a dreptul nebun, nici nu-mi plăcea cine știe ce, și totuși am simțit deodată c-o iubesc și că vreau să mă căsătoresc cu ea. Zău că sînt nebun. Recunosc.
― Holden! a exclamat ea. Ce bine-mi pare că te văd! Nu ne-am mai văzut de secole.
Vorbea îngrozitor de tare, așa că te simțeai întotdeauna puțin jenat cînd te întîlneai cu ea în public. Lumea o scuza fiindcă era nemaipomenit de frumoasă, dar pe mine mă enerva întotdeauna îngrozitor.
― Și mie îmi pare bine că te văd, i-am zis, și zău că nu mințeam. Cum o mai duci?
― Grozav, minunat. Am întîrziat?
I-am spus că nu, dar de fapt întîrziase cu vreo zece minute. Numai că mie nu-mi păsa. Toate rahaturile alea, toate caricaturile din Saturday Evening Post și așa mai departe, reprezentînd tipi care așteaptă la colț de stradă, furioși fiindcă le-a întîrziat iubita, sînt prostii. Dacă fata-i frumoasă cînd vine la întîlnire, cine se mai sinchisește c-a întîrziat? Nimeni.
― Ar trebui să ne grăbim, i-am zis, spectacolul începe la trei fără douăzeci.
Am coborît împreună treptele spre stația de taxiuri.
― Ce vedem? m-a întrebat.
― Nu știu. Pe soții Lunt. E singurul spectacol la care am găsit bilete.
― Soții Lunt! Vai, grozav!
Ce vă spuneam! Cînd a auzit că-i vorba de soții Lunt, a înnebunit.
În drum spre teatru, ne-am sărutat un pic în taxi. La început nu voia, fiindcă avea ruj pe buze și așa mai departe, dar am fost seducător al naibii, așa că n-a avut încotro. De două ori, cînd păcătosul ăla de taxi a frînat brusc, mai-mai era să cădem de pe banchetă. Șoferii ăștia blestemați nu se uită niciodată pe unde merg. Jur că nu. Și pe urmă, ca să vedeți ce nebun sînt, după ce-am îmbrățișat-o puțin mai strîns, am început să-i spun că o iubesc și așa mai departe. Bineînțeles că era o minciună, dar cînd i-am spus-o eram convins de ce spuneam. Sînt nebun. Pe dumnezeul meu că da.
― Vai, scumpule, și eu te iubesc, mi-a răspuns.
Apoi imediat, fără nici o tranziție, mi-a spus:
― Făgăduiește-mi c-ai să lași să-ți crească părul. Părul scurt nu mai e la modă. Și tu ai un pâr atît de frumos!
Frumos, aiurea!
Spectacolul nu era chiar atît de prost ca altele pe care le-am văzut eu în viața mea. Totuși, dacă stai bine să te gîndești, era o porcărie. Reprezenta cinci sute de mii de ani din viața unei perechi. La începutul piesei sînt tineri și așa mai departe, și părinții fetei nu vor s-o lase să se mărite cu el, dar pînă la urmă tot se căsătoresc. Și pe urmă încep să îmbătrînească. Bărbatul pleacă la război, și nevasta are un frate bețiv. Nu prea reușeam să mă concentrez. Adică mi-era perfect indiferent dacă vreunul din membrii acelei familii trăiește sau moare. Doar erau actori. Cei doi soți erau destul de simpatici ― foarte spirituali și așa mai departe ―, da', cu toate astea, nu reușeau să mă intereseze. Mai întîi pentru că tot timpul beau ceai sau altceva. De cîte ori îi vedeai, apărea și un valet care le băga o tavă de ceai sub nas sau nevasta servea ea însăși ceai cuiva. Și tot timpul intra sau ieșea cîte cineva ― te apuca amețeala numai uitîndu-te la cei care se tot așezau și se sculau. Alfred Lunt și Lynn Fontane îi jucau pe bătrînii soți și erau foarte buni, numai că mie nu mi-au plăcut cine știe ce. Dar trebuie să recunosc că erau altfel decît ceilalți actori. Nu se purtau nici ca oamenii obișnuiți, nici ca actorii. E greu de explicat. Se purtau mai degrabă de parcă ar fi știut că sînt celebrități și așa mai departe. Vreau să spun că jucau bine, dar jucau prea bine. Cînd unul isprăvea cîte un monolog, celălalt spunea repede ceva, luîndu-i vorba din gură. Voiau să dea impresia că se poartă ca-n viață, unde oamenii vorbesc și se întrerup mereu unii pe alții. Dar, din nenorocire, prea vorbeau și se întrerupeau ca-n viață. Își jucau rolurile cam în felul în care cînta Ernie la pian în barul acela din Greenwich Village. Dacă faci ceva prea bine, după un timp, dacă nu bagi de seamă, începi să-l faci ostentativ. Și atunci, nu mai e atît de bine. Dar, în orice caz, soții Lunt erau singurii actori din piesă care păreau să aibă cap. Asta trebuie să recunosc.
După primul act, am ieșit ca toți papițoii să fumez o țigară. Să-i fi văzut pe toți. În viața mea n-am văzut atîta poză. Toți fumau ca nebunii și vorbeau despre piesă tare, ca să-i audă și ceilalți și să afle ce deștepți sînt. Un cretin de actor de cinema stătea lîngă noi și fuma. Nu știu cum îl cheamă, dar joacă întotdeauna în filmele de război pe tipul care moare de frică înainte de asalt. Era cu o blondă superbă și amîndoi voiau să pară foarte blazați și așa mai departe, de parcă nici n-ar fi observat că oamenii se uită la ei. Modești, ai dracului! Pe mine mă amuzau grozav. Sally nu deschidea gura decît ca să-i ridice în slăvi pe soții Lunt, fiindcă era ocupată să zîmbească în dreapta și în stînga și să se fîțîie. Apoi, deodată, a văzut, în partea cealaltă a foaierului un papițoi pe care-l cunoștea, purta un costum de flanelă gri foarte închis și o vestă cadrilată. Þinuta Ivy League . Ce mai, era grozav! Stătea lîngă perete, fumînd cu un aer îngrozitor de plictisit. Sally repeta întruna: "Oare de unde-l cunosc eu pe băiatul ăsta?" De cîte ori mă duceam în cîte un loc cu ea, cunoștea pe cîte cineva. Sau, în orice caz, își închipuia că cunoaște. Atîta mi-a spus că-l cunoaște, că pînă la urmă m-am plictisit îngrozitor și i-am zis:
― Dacă-l cunoști, de ce nu te duci la el, să-i sări de gît? O să fie încîntat.
Dar cînd i-am spus asta, s-a supărat. În cele din urmă, papițoiul a observat-o și a venit să-i spună bună ziua. Păcat că n-ați văzut cum s-au salutat! Parcă nu s-ar mai fi văzut de douăzeci de ani. Ai fi putut crede că, fiind copii, mîncaseră dintr-aceeași strachină, sau așa ceva. Prieteni vechi. Þi se făcea pur și simplu greață. Partea nostimă e că se întîlniseră probabil o singură dată în viață la o petrecere d-aia cu pretenții. În sfîrșit, după ce-au isprăvit cu sentimentalismul lor grețos, Sally a făcut prezentările. Îl chema George și nu mai știu cum ― nici măcar nu mi-amintesc ― și învăța la Andover. Școală serioasă, nu glumă. Păcat că nu l-ați văzut cînd l-a întrebat Sally cum îi place piesa. Era genul de tip care pozează tot timpul și care, atunci cînd răspunde la o întrebare, are nevoie de spațiu. S-a dat cu un pas înapoi, călcînd drept pe piciorul doamnei din spatele lui. Cred că i-a fracturat toate degetele. Apoi a declarat că piesa în sine nu-i o capodoperă, dar că soții Lunt sînt, bineînțeles, niște îngeri, îngeri. Mama lui! Îngeri, să mor de rîs. Pe urmă, a început să discute cu Sally despre o grămadă de cunoștințe comune. A fost cea mai insipidă, cea mai snoabă conversație din cîte am auzit vreodată. Se gîndeau cît puteau de repede la cîte o localitate, apoi se străduiau să găsească cîte un cunoscut care stătea acolo și îi pomeneau numele. La sfîrșitul antractului, mi se făcuse de-a dreptul greață. Zău că da. La următorul antract, au continuat discuția lor tîmpită și politicoasă. Pomeneau de alte locuri și de alți oameni. Dar cel mai groaznic era că nemernicul avea o voce pretențioasă, aristocratică, tipic Ivy League, o voce din acelea obosite, de snob. Suna ca o voce de fată. În plus, măgarul a încercat, fără măcar să clipească, să se bage pe fir. Cînd am ieșit de la teatru, am crezut chiar c-o să fie atît de nerușinat încît să se urce cu noi în taxi, fiindcă s-a ținut de noi, pe jos, pînă la al doilea colț. Pe urmă însă, ne-a spus că trebuie să se întîlnească cu niște tipi la un cocktail. Îi și vedeam pe toți cu vestele lor cadrilate stînd într-un bar, criticînd spectacole, cărți și femei, cu vocile lor obosite, de snobi. Cînd văd țipi d-ăștia, mi se face rău.
Cînd, după ce l-am ascultat pe măgarul acela ipocrit de la Andover vreo zece ceasuri, ne-am urcat în sfîrșit în taxi, începusem s-o urăsc pe Sally. Eram hotărît s-o duc acasă și gata. Zău că da ― dar deodată mi-a zis:
― Am o idee minunată!
Întotdeauna avea idei minunate.
― Ascultă, la ce oră trebuie să fii la masă? Te grăbești tare? Te așteaptă la o oră precisă?
― Pe mine? nu. Am timp destul, i-am răspuns.
Mamă, niciodată n-am grăit un adevăr mai mare.
― Da' de ce?
― Hai să mergem să patinăm la Radio City!
Astea-s ideile ei minunate.
― Să patinăm la Radio City? Acum?
― Numai o oră, o oră jumătate. Nu vrei? Dacă nu vrei...
― N-am spus că nu vreau. Dacă vrei tu, singur că mergem.
― Adevărat? Să nu spui numai așa, dacă nu vrei, că mie mi-e totuna.
Se și vedea că-i era totuna.
― Poți închiria niște fustulițe de patinaj o frumusețe, mi-a spus ea. Jeannette Cultz a închiriat una săptămîna trecută.
Va să zică, d-asta era așa înnebunită să meargă la patinaj. Murea să se îmbrace într-o fustuliță d-alea care abia dacă-ți acoperă fundul.
Așa că ne-am dus, și după ce ne-au dat patinele, i-au dat lui Sally o rochiță albastră în care putea să-și rotească fundul cît voia. Totuși, trebuie să recunosc că-i stătea bine. Grozav de bine. Și să nu credeți că nu-și dădea seama. Mergea mereu înaintea mea ca să văd ce fund simpatic are. Și trebuie să recunosc că era simpatic.
Partea nostimă e că noi doi patinam cel mai prost de pe toată pista aceea nenorocită, și cînd spun cel mai prost așa e! Și, slavă Domnului, erau destui neștiutori pe acolo. Gleznele lui Sally se îndoiau atît de tare, încît aproape ajungeau să atingă gheața. Asta îi dădea un aspect foarte idiot și, în plus, cred c-o și dureau îngrozitor picioarele. Ale mele mă dureau de-mi venea să urlu. Cred că arătam amîndoi superb. Și, în plus, mai erau și cel puțin 200 de gură-cască, care n-aveau nimic mai bun de făcut decît să stea și să se uite la oameni cum cad grămadă.
În cele din urmă i-am spus:
― Nu vrei să intrăm și să bem ceva?
― Asta-i cea mai bună idee din cîte ai avut azi! mi-a răspuns.
Era moartă de durere. Fusese un calvar. Zău că mi-a părut rău de ea.
Ne-am scos patinele alea nenorocite și am intrat în bar, unde puteai să stai în ciorapi, să bei și să-i privești pe cei care patinau. Ne-am așezat. Sally și-a scos mănușile, și eu i-am dat o țigară. Nu părea prea fericită. Cînd a venit chelnerul, am comandat o coca-cola pentru ea ― că nu bea alcool ― și un whisky cu sifon pentru mine, dar măgarul n-a vrut să-mi dea whisky, așa c-am băut și eu tot coca-cola. Apoi am început să aprind chibrit după chibrit. Așa fac eu cînd sînt într-o anumită stare de spirit. Las chibritul să ardă pînă-mi ajunge flacăra la deget, apoi îl arunc în scrumieră. E un tic nervos.
Deodată, așa din senin, Sally m-a întrebat:
― Ascultă, vreau să știu precis, vii sau nu vii să mă ajuți să împodobesc pomul în seara de ajun? Trebuie să știu.
Era încă enervată din cauză că o duruseră gleznele cînd patinase.
― Păi nu ți-am scris c-o să viu? M-ai întrebat de vreo douăzeci de ori. Sigur c-o să viu.
― Trebuie să știu, mi-a zis.
Și începu să-i treacă în revistă pe toți cei care erau în bar.
Brusc, am renunțat să mai aprind chibrituri și m-am aplecat peste masă, apropiindu-mă de ea. Voiam să-i spun niște lucruri.
― Ascultă, Sally!
― Ce e? m-a întrebat.
Se uita la o fată din partea cealaltă a barului.
― Þi s-a întîmplat vreodată să te saturi de toți și de toate? am întrebat-o. Adică ți s-a întîmplat vreodată să-ți fie teamă că totul se duce naibii dacă nu faci ceva? Adică ție îți place școala?
― Mă plictisește îngrozitor!
― Bine, dar nu ți-e silă de ea? Știu că-i plicticoasă, dar vreau să știu dacă ți-e silă de ea.
― Nu pot să spun că mi-e chiar silă. Oricum, trebuie să...
― Mie mi-e silă. Mamă, ce silă mi-e! i-am spus. Dar nu mi-e silă numai de școală. Mi-e silă de tot. De viața din New York și de tot. De taxiuri, de autobuzele care circulă pe Madison Avenue, cu taxatorii și lumea care urlă la tine să cobori prin spate. Mi-e silă să fiu prezentat unor papițoi care spun de soții Lunt că-s îngeri. Mi-e silă să mă plimb în sus și-n jos cu ascensorul, cînd de fapt vreau să ies în stradă. Mi-e silă de probele fără sfîrșit, cînd îmi fac pantaloni la Brooks, și de oamenii care...
― Te rog să nu mai țipi, mi-a spus Sally, ceea ce era foarte nostim, fiindcă nu țipam deloc.
― Uite, să luăm de exemplu mașinile, i-am zis, cu o voce foarte scăzută. Majoritatea oamenilor se prăpădesc după mașini. Fac drame dacă mașina lor are cea mai mică zgîrietură și vorbesc mereu de cît consumă la suta de mile, și, cum își cumpără o mașină nouă, încep să se și gîndească să o schimbe cu un tip și mai nou. Mie nu-mi plac nici măcar mașinile vechi, Adică nu mă interesează. Aș prefera de o mie de ori să am un păcătos de cal. Caii, cel puțin, au ceva uman! Cu un cal, poți să... ce naiba...
― Să mor dacă înțeleg despre ce vorbești, m-a întrerupt Sally. Sari de la una la...
― Vrei să-ți spun ceva? Dacă n-ai fi fost tu, poate că nu m-aș fi aflat acum la New York, aici. Dacă n-ai fi fost tu, m-aș fi aflat undeva la mama dracului. În fundul pădurii sau într-alt loc. De fapt, am rămas aici numai din pricina ta.
― Ești drăguț, mi-a zis.
Dar se vedea cît de colo că ține neapărat să schimbe subiectul.
― Aș vrea să văd ce-ai face dac-ai învăța la o școală de băieți. Ar trebui să încerci odată, i-am spus. Mișună tot soiul de ipocriți cu pretenții, care nu fac altceva decît să-nvețe cît trebuie ca să ajungă destul de deștepți într-o zi, să fie în stare să-și cumpere un păcătos de "Cadillac". Și trebuie mereu să lași impresia că te interesează grozav dacă echipa de fotbal a școlii cîștigă sau pierde. Și, în fond, singurul lucru pe care-l faci e să discuți toată ziua despre fete, despre alcool și despre amor, și toți se susțin unii pe alții și formează o gașcă păcătoasă și împuțită. Cei din echipa de baschet au gașca lor, catolicii au gașca ior, blestemații ăia de intelectuali o au pe a lor, cei care joacă bridge, pe a lor. Pînă și abonații de la clubul acela nenorocit care se cheamă "Cea mai bună carte a lunii" au gașca lor. Și dacă-ncerci să ai o discuție mai inteligentă cu ei...
― Ia ascultă, mă opri Sally. Sînt mulți băieți care profită de pe urma școlii mult mai mult decît atît.
― Sînt de acord. Unii da. Dar, pentru mine școala e ce ți-am spus. Înțelegi? Asta voiam să-ți explic. Asta-i exact ce voiam să-ți explic, i-am zis. Eu nu trag nici un fel de foloase din nimic. Nu sînt în stare. Sînt într-o formă proastă, împuțită.
― Să știi că ești.
Și, deodată, mi-a venit o idee.
― Ascultă, i-am spus. Am o idee. Ce-ar fi să ieșim naibii de aici? Uite la ce m-am gîndit. Cunosc un tip din Greenwich Village care ne poate împrumuta mașina lui pentru vreo două săptămîni. Am fost colegi de școală și-mi mai datorează și acum zece dolari. Uite ce putem face. Mîine dimineață facem o excursie în Massachusetts și în Vermont și prin împrejurimi. E nemaipomenit de frumos acolo, zău că da.
Mă înfierbîntasem îngrozitor și, cu cît mă gîndeam mai tare la asta, cu atît mă înfierbîntam mai rău. Am întins mîna și am apucat mîna lui Sally. Tîmpit mai eram!
― Vorbesc serios, am continuat. Am vreo sută optzeci de dolari la bancă. Pot să-i scot mîine dimineață cînd se deschide, și pe urmă mă duc să iau mașina de la tipul de care-ți spuneam. Vorbesc serios. Am putea să stăm la cabanele alea turistice pe care le găsești la tot pasul pe șosea. Am sta acolo cît ne-ar ține banii. Pe urmă, după ce ne-ar lăsa banii, aș putea să găsesc ceva de lucru și am putea să locuim undeva, pe marginea unui pîrîu și așa mai departe și mai tîrziu ne-am căsători, sau așa ceva. Iarna aș tăia singur lemnele de care am avea nevoie și tot. Zău! Am putea s-o ducem minunat! Ce spui? Hai, zău! Ce părere ai? Pleci cu mine? Te rog!
― Nu se face un lucru ca ăsta, mi-a zis Sally.
Părea îngrozitor de furioasă.
― De ce nu? De ce naiba nu se face?
― Te rog să nu mai țipi la mine.
Vorbea aiurea, fiindcă nici măcar nu țipam la ea.
― De ce nu se poate? Spune, de ce?
― Fiindcă nu se poate, d-asta! În primul rînd pentru că, de fapt, sîntem niște copii! Și te-ai gîndit măcar o clipă ce faci dacă nu găsești o slujbă cînd ne lasă banii? Am muri de foame. Toată povestea-i atît de absurdă, încît nici măcar...
― Nu-i adevărat, nu-i absurdă. Găsesc eu de lucru. N-avea nici o grijă. Nu-i nevoie să-ți faci griji. Ce te-a apucat? Nu vrei să mergi cu mine? Dacă nu vrei, spune.
― Nu-i vorba de asta. Nu-i deloc vorba de asta, mi-a explicat Sally.
Într-un fel, începusem s-o urăsc.
― O s-avem timp, slavă Domnului, să facem lucrurile astea ― toate lucrurile astea. Vreau să spun după ce termini școala și așa mai departe și daca ne căsătorim și tot restul... or să fie mii de locuri minunate pe care să le vizităm. Tu nu faci decît să...
― Nu, n-or să fie mii de locuri minunate, nici gînd! O să fie cu totul altfel, i-am răspuns.
Începusem iar să mă întristez îngrozitor.
― Ce-ai spus? N-am auzit! Întîi urli la mine, și pe urmă...
― Am spus că n-o să fie nici un loc minunat unde să mergem după ce termin școala și tot restul. Deschide urechile. O să fie cu totul altfel. O să trebuiască să coborîm cu ascensorul și să avem o grămadă de bagaje și de lucruri. O să trebuiască să telefonăm, să ne luăm rămas bun de la toate cunoștințele și pe urmă să le trimitem vederi de la hotelurile unde o să stăm. Și o să lucrez într-un birou și o să cîștig o grămadă de bani și o să mă duc la slujbă cu taxiul sau cu autobuzele de pe Madison Avenue și o să citesc ziarele și o să joc tot timpul bridge și o să mă duc la cinema, să văd o groază de documentare și forspanuri și jurnale de actualități cretine. Jurnale de actualități. Mamă, Doamne. Sînt întotdeauna pline de curse tîmpite de cai și de cucoane care sparg sticle de șampanie la botezul unui vas, sau de cimpanzei cu pantalonași care se plimbă pe bicicletă. N-o să fie deloc același lucru. Dar tu nu înțelegi nimic din ce-ți spun.
― Poate că nu înțeleg! Dar poate că nu înțelegi nici tu, mi-a replicat Sally.
Ajunsesem să ne urîm de moarte. Era clar că n-avea nici un rost să încerc să duc o discuție inteligentă cu ea. Îmi părea îngrozitor de rău că începusem discuția.
― Hai să ieșim de aici, i-am zis. Și, dacă vrei să știi, mă doare-n fund de ce crezi tu.
Mamă, ce s-a înfuriat cînd i-am spus asta. Știu că n-ar fi trebuit să vorbesc așa, și poate că în mod normal n-aș fi vorbit așa, dar mă înfuriase îngrozitor. De obicei, nu spun grosolănii fetelor. Mamă, ce s-a înfuriat. M-am scuzat ca un disperat, dar n-a vrut să-mi primească scuzele. Plîngea. Și asta m-a speriat puțin, fiindcă mi-era teamă să nu se ducă să-i povestească lui taică-su câ-i spusesem că mă doare-n fund de ce crede ea. Taică-su era un tip lung, sinistru și tăcut și care nu prea se prăpădea după mine. I-a spus odată lui Sally că sînt mult prea gălăgios.
― Zău că-mi pare rău, tot repetam eu.
― Îți pare rău. Îți pare rău. Asta-i foarte nostim, mi-a zis ea.
Avea ochii plini de lacrimi. Și, deodată, a început să-mi pară într-adevăr rău c-o jignisem.
― Hai să mergem, te duc acasă. Zău.
― Mă pot duce și singură, mulțumesc. Trebuie să fii nebun să-ți închipui c-am să te las să mă duci acasă. Nici un băiat nu mi-a spus ce mi-ai spus tu, niciodată, în viața mea.
De fapt, dacă stai să te gîndești bine, toată povestea era mai degrabă caraghioasă și, de aceea, am făcut un lucru pe care n-ar fi trebuit să-l fac. Am început să rîd. Și am un rîs foarte zgomotos și cretin. Vreau să spun că dacă, la cinema, sau la vreun alt spectacol, mi s-ar întîmpla vreodată să stau în spatele meu, probabil că m-aș apleca spre mine și mi-aș spune să tac naibii din gură. Rîsul meu a înfuriat-o pe Sally și mai rău.
Am mai stat un timp cu ea, scuzîndu-mă și încercînd s-o conving să mă ierte, dar n-am reușit. Îmi tot spunea să plec și s-o las în pace. Așa că, în cele din urmă, am plecat. M-am dus la garderobă să-mi iau pantofii și celelalte lucruri și am plecat fără ea. N-ar fi trebuit s-o las acolo, dar eram sătul pînă-n gît.
La drept vorbind, nici măcar nu știu de ce am început toată povestea. Vreau să spun povestea cu excursia în Massachusetts și în Vermont și așa mai departe. De fapt, cred că nici n-aș fi luat-o cu mine, chiar dacă ar fi vrut să meargă. Nu era genul de fată cu care să pleci. Dar ce e mai îngrozitor e că atunci cînd îi propusesem să plece cu mine fusesem sincer. E îngrozitor. Pe cuvîntul meu că sînt nebun.


Capitolul 18

IEȘIND DE LA PATINOAR, AM SIMÞIT CÃ MI SE FACE FOAME, așa că am intrat într-un drugstore, unde am mîncat un sandviș cu șvaițer și am băut un lapte cu malț. Apoi am intrat într-o cabină telefonică. Mă gîndeam s-o sun din nou pe Jane să văd dacă se întorsese acasă. Vreau să spun c-aveam toată seara liberă și mă gîndeam s-o sun și, dacă o găsesc acasă, s-o invit să mergem undeva să dansăm. Nu dansasem niciodată cu ea, dar o văzusem dansînd odată. Părea să fie o dansatoare foarte bună. Era la o petrecere la 4 Iulie la club. Pe atunci n-o cunoșteam încă bine, și mă gîndisem că nu e cazul s-o invit la dans. În seara aceea, era cu un tip respingător, unul Al Pike, care învăța la Choate. Nu-l cunoșteam nici pe el prea bine, dar îl întîlneam mereu la piscină. Purta chiloți de baie din lastex alb și sărea mereu de la trambulină, făcînd toată ziua aceeași figură cretină. Era singura figură pe care o știa, dar își închipuia că-i un as în materie. Era tot numai mușchi și nici un pic de creier. Deci ăsta era tipul cu care am văzut-o pe Jane în seara aceea. Nu înțelegeam deloc de ce. Zău că nu. Mai tîrziu, după ce am început să ies cu ea, am întrebat-o cum de-i venise să iasă cu un papițoi încrezut ca Al Pike. Dar Jane mi-a spus că nu-i încrezut, că are complexe de inferioritate. Părea că îi e într-adevăr milă de el sau, mă rog... Nu inventase povestea numai așa. Era convinsă de ce spune. Ciudate mai sînt și fetele astea. De cîte ori pomenești de cîte un băiat care-i un măgar ― meschin și încrezut și tot restul ― și le spui cum e, îți răspund că are complexe de inferioritate. O fi avînd complexe, nu spun nu, dar eu cred că asta nu-l împiedică să fie măgar. Ah, fetele astea. Nu știi niciodată ce gîndesc. Am aranjat odată o întîlnire între colega de cameră a unei fete, Roberta Walsh, și un prieten de-al meu. Pe el îl chema Bob Robinson și ăsta chiar că avea complexe de inferioritate. Se vedea că-i e rușine de părinții lui, fiindcă spuneau "ei este" și "ele este" și alte lucruri d-astea și fiindcă nu erau bogați. Dar nu era un măgar sau mai știu eu ce. Era un băiat de treabă și foarte drăguț. Numai că fata ― cea care stătea în aceeași cameră cu Roberta Walsh ― nu l-a plăcut deloc. I-a spus Robertei că-i prea încrezut ― și motivul pentru care credea că-i încrezut era că băiatul spusese în treacăt că-i căpitanul echipei de dezbateri. Un lucru mic, care o făcuse să-l considere încrezut. Nenorocirea cu fetele astea e că atunci cînd le place un băiat, oricît ar fi de măgar, spun de el că are complexe de inferioritate, și cînd nu le place, oricît ar fi de drăguț sau oricît de mari ar fi complexele lui de inferioritate, spun despre el că-i încrezut. Și asta se întîmplă și cu cele deștepte.
În orice caz, am sunat-o din nou pe Jane, dar n-a răspuns nimeni, așa c-am închis. Apoi mi-am răsfoit carnețelul cu adrese, să caut pe cineva care ar putea să fie liber în seara aceea. Dar, din nenorocire, nu însemnasem în carnețel decît vreo trei numere: al lui Jane, al domnului Antolini, care-mi fusese profesor la Elkton Mills, și numărul tatei de la birou. Uit mereu să scriu numerele oamenilor în carnet. În cele din urmă, știți ce-am făcut? L-am sunat pe Carl Luce. Un băiat care absolvise "Whooton" după plecarea mea de-acolo. Avea vreo trei ani mai mult ca mine și nu pot spune că mă prăpădeam după el, dar era un tip foarte intelectual ― avea cel mai înalt coeficient de inteligență din toată școala ― și m-am gîndit că poate o să vrea să ia masa cu mine și să avem o discuție intelectuală. Era uneori foarte instructiv să stai de vorbă cu el. Așa că i-am dat un telefon. Învăța la Columbia University, dar locuia pe Strada 51, și eram sigur c-o să-l găsesc acasă. Cînd am dat în sfîrșit de el, mi-a spus că nu e liber să ia masa cu mine, dar e de acord să ne întîlnim la zece să bem ceva la "Wicker Bar", pe Strada 54. Cred că s-a cam mirat să-mi audă vocea. Îi spusesem cîndva că-i un ipocrit cu fundul mare.
Pînă la zece mai era timp destul, și, cum n-aveam ce face, m-am dus să văd un film la Radio City. Proastă inspirație! Dar cinematograful era aproape și nu mi-a venit nici o altă idee în cap.
Am intrat la mijlocul spectacolului de varietăți care se dădea în pauza dintre filme. Fetele din ansamblul "Rockettes" își ridicau picioarele pînă în tavan, așa cum fac de obicei cînd stau toate în rînd și se țin de mijloc. Publicul aplauda frenetic și un tip din spatele meu îi tot spunea nevesti-si: "Știi ce-i asta? Precizie matematică!" Să mori de ris. După ansamblul "Rockettes", a urmat un tip în smoching, care avea patine cu rotile și care a început să patineze pe sub o grămadă de măsuțe și, în timp ce patina, spunea bancuri. Era un patinator foarte bun și așa mai departe, dar pe mine nu mă amuza, fiindc-am început să mi-l închipui antrenîndu-se să facă ceea ce făcea pe scenă. Totul mi se părea stupid. Dar cred că nu eram eu în dispoziția care trebuie. După el a urmat o scenetă care se prezintă în fiecare an la Radio City în ajunul Crăciunului. Mii de îngeri încep să iasă din cutii și de peste tot, și niște tipi cară crucifixe și alte lucruri d-astea pe toată scena, și toți la un loc ― trebuie să fie citeva mii ― cîntă ca nebunii: Veniți voi toți cei credincioși! Mare scofală. Da, știu că în principiu toate astea sînt considerate grozav de frumoase și de religioase, dar să mă bată Dumnezeu dacă văd ceva frumos sau religios într-un mănunchi de actori care cară crucifixe de-a lungul și de-a latul scenei. Cînd și-au terminat numărul și au început să intre din nou în cutii și să dispară, se vedea cît de colo că abia așteptau să se ducă să fumeze o țigară sau ceva asemănător. Mai văzusem o dată spectacolul ăsta cu un an în urmă. Mă dusesem cu Sally Hayes, care se tot minunase ce frumoase sînt costumele și tot restul. Și eu i-am spus că dacă Isus ar fi văzut toate astea ― costumele de mascaradă și tot restul ―, probabil că i s-ar fi făcut greață. Sally mi-a spus că sînt un necredincios și că, vorbind așa, comit un sacrilegiu. Și probabil c-avea dreptate. Ceea ce i-ar fi plăcut într-adevăr lui Isus ar fi fost băiatul de la baterie. Îl știu de cînd aveam opt ani. Frate-meu Allie și cu mine, cînd eram cu părinții, ne schimbam locurile și ne duceam în față să-l vedem mai bine. E cel mai bun toboșar din cîți am auzit vreodată. E adevărat că de-a lungul unei bucăți nu ajunge să bată toba decît de două, trei ori, dar nu pare niciodată plictisit cînd stă. Și pe urmă, cînd bate, bate delicat, frumos, și pe fața lui se vede că pune suflet în ceea ce face. Odată, cînd ne-am dus la Washington cu tata, Allie i-a trimis o vedere, dar sînt convins că n-a primit-o. Nu eram foarte siguri cum să scriem adresa. După scheciul special de Crăciun a început păcătosul de film. Era atît de infect, încît mă fascina. Era despre un englez, unul Alec și nu mai știu cum, care luptase pe front și-și pierduse memoria în spital, și așa mai departe. Și pe urmă, ieșea din spital, în baston, și șchiopăta prin toată Londra, fără să aibă nici cea mai mică idee cine naiba e. De fapt e duce, dar el nu știe. Pe urmă, se urcă în autobuz și face cunoștință cu o fată drăguță, simpatică și sinceră. Vîntul îi ia fetei pălăria și el sare și-o prinde și pe urmă se suie în autobuz, se așază lîngă ea și încep să vorbească despre Charles Dickens, care se nimerește să fie autorul lor preferat. El are sub braț un Oliver Twist și ea la fel. Să-ți vină greață, nu alta. În orice caz, se îndrăgostesc pe loc unul de altul, pentru că sînt amîndoi morți după Charles Dickens și așa mai departe și el o ajută să-și conducă editura. Căci fata e editoare. Dar afacerile nu-i merg prea strălucit pentru că are un frate bețiv, care-i irosește toți banii. Frati-su e foarte înăcrit, fiindcă în timpul războiului fusese medic, și acum nu mai poate opera că nu-l mai țin nervii, și atunci pilește tot timpul. Dar e totuși foarte spiritual și așa mai departe. În cele din urmă, Alec scrie o carte și fata i-o publică și amîndoi cîștigă o groază de bani. Și, cînd sînt gata-gata să se căsătorească, apare o altă femeie, una Marcia, care fusese logodnica lui Alec înainte ca el să-și fi pierdut memoria. Și Marcia îl recunoaște într-o librărie unde el dădea autografe. Dînsa îi spune că el, de fapt, e duce, dar el n-o crede și nu vrea să meargă cu ea să-și vadă mama. Maică-sa e oarbă ca un liliac. Dar cealaltă fată, cea simpatică, nobilă și generoasă, îl convinge să se ducă. Și el se duce, dar nu-și recapătă memoria nici cînd bătrînul lui dog danez sare pe el dînd din coadă, și nici cînd maică-sa îl pipăie cu degetele pe față și-i aduce un ursuleț de pe vremea cînd era puști. Dar, într-o bună zi, niște copii joacă cricket pe peluză și-l pocnesc cu o minge în cap. Și brusc, își recapătă memoria și se duce în casă și o sărută pe maică-sa pe frunte, după care își reia funcția de duce și uită cu totul de fata cea simpatică și cu editură. V-aș povesti eu și restul, dar simt că mi se face greață. Nu că m-aș teme c-am să vă stric plăcerea sau mai știu eu ce. Că n-am ce să stric. Zău! Fapt este că, la urmă, Alec se însoară cu fata simpatică, și fratele bețiv își recapătă echilibrul nervos și o operează pe mama lui Alec, care își recapătă vederea, și pe urmă fratele bețiv și Marcia se îndrăgostesc unul de altul. Și totul se termină la o masă lungă la care iau parte cu toții și rîd de se prăpădesc văzînd bătrînul dog danez care intră în sufragerie cu o droaie de pui după el. Toți crezuseră că era cîine și, cînd colo, era o păcătoasă de cățea. Tot ce vă pot spune e să nu vă duceți la filmul ăsta dacă nu vreți să vă vărsați mațele.
Ce m-a înnebunit însă pe mine e că stăteam lîngă o cucoană care a plîns tot timpul filmului ăstuia nenorocit. Cu cît era mai ridicol, cu atît plîngea mai tare. Ai fi putut crede că plînge fiindcă-i foarte bună la suflet, dar am stat chiar lîngă ea și am văzut cît era de bună. Avea cu ea un băiețel care se plictisea de moarte și voia la toaletă, dar nu s-a îndurat să-l ducă. Îi tot spunea să stea liniștit și să fie cuminte. Pînă și o păcătoasă de lupoaică ar fi fost mai bună la suflet. Din zece inși care plîng de li se umflă ochii la filme proaste, nouă sînt niște ticăloși, niște oameni mici la suflet. Vorbesc serios.
După ce s-a terminat filmul, am pornit-o spre "Wicker Bar", unde trebuia să mă întîlnesc cu Carl Luce, și, mergînd așa pe stradă, am început să mă gîndesc la război și la toate lucrurile astea. Așa mi se întîmplă de fiecare dată cînd văd cîte un film de război. Nu cred oaș putea suporta să plec la război. Zău că nu. Dacă te-ar lua pur și simplu și te-ar împușca sau mai știu eu ce. N-ar fi atît de rău, dar nenorocirea e că te țin în armată pînă ți se urăște. Asta-i nenorocirea. Frate-meu D. B. a pierdut vreo patru ani în armată. A fost și pe front ― a debarcat în Normandia și așa mai departe ―, dar, de fapt, cred că ura mai mult armata decît războiul. Pe vremea aceea, eram aproape sugaci, dar îmi amintesc că atunci cînd venea acasă în permisie nu făcea altceva decît să zacă tot timpul în pat. Aproape că nu venea niciodată în salon. Mai tîrziu, cînd a plecat în Europa, pe front, și așa mai departe, n-a fost rănit nici măcar o dată sau mai știu eu ce și nici n-a trebuit să împuște pe nimeni. Toată ziua nu făcea altceva decît să plimbe un general de cowboy cu o mașină de stat-major. Ne-a spus odată mie și lui Allie că, dac-ar fi trebuit să împuște pe careva, n-ar fi știut în ce direcție să tragă. După părerea lui, armata era plină de javre aproape tot atît de ticăloase ca naziștii. Mi-aduc aminte că Allie l-a întrebat odată dacă nu-i folosise totuși faptul că fusese pe front, fiindcă era scriitor, și acu' o să aibă despre ce să scrie și așa mai departe. Atunci D. B. l-a pus pe Allie să-i aducă mănușa de baseball și pe urmă l-a întrebat cine a scris mai bine despre război: Rupert Brooke sau Emily Dickinson, și Allie i-a răspuns că Emily Dickinson. Eu nu prea aveam nici o părere, fiindcă nu prea citesc poezie, dar în schimb știu c-aș înnebuni dac-ar trebui să fac armata și să stau toată ziua cu alde Ackley și Stradlater și Maurice liftierul, să mărșăluiesc cu ei și așa mai departe. Am fost și eu odată cercetaș o săptămînă, și nu suportam nici măcar să mă uit în ceafa celui din fața mea. Că ți se tot spunea, mereu, să te uiți în ceafa celui din față. Jur că, dacă mai e vreodată război, pe mine unul mai bine să mă ia și să mă pună în fața plutonului de execuție. N-aș avea nimic împotrivă. Ce mă uimește totuși la D. B. e că, deși ura războiul, mi-a dat totuși să citesc vara trecută Adio, arme. Mi-a spus că e o carte grozavă. Nu pot să înțeleg. Era în cartea asta un tip, locotenentul Henry, care era, cică, un tip simpatic, și așa mai departe. Nu pricep cum poate D. B. să urască atît de tare armata și războiul, și totuși să-i placă un ipocrit ca ăla. Vreau să spun că nu pricep cum poate să-i placă o carte falsă ca asta, și totuși să-i placă cartea lui Ring Lardner sau cealaltă carte de care-i atît de entuziasmat, Marele Gatsby1. Cînd i-am spus asta, D. B. s-a supărat și mi-a răspuns că sînt prea mic ca să-mi placă, dar eu nu cred c-are dreptate. I-am spus că-mi plac Ring Lardner și Marele Gatsby și alte cărți ca astea. Și zău că-mi plac. Mă-nnebunesc după Marele Gatsby. Drăguțul de Gatsby. Ce caracter! Mă distra grozav. În orice caz, dintr-un punct de vedere, îmi pare bine c-au inventat bomba atomică. Dac-o fi să mai fie vreodată un război, o să mă așez dracului drept deasupra ei. Am să mă propun voluntar. Jur c-așa am să fac.


Capitolul 19

ÎN CAZ CÃ NU LOCUIÞI LA NEW YORK, VREAU SÃ VÂ SPUN CÃ "Wicker Bar" se află într-un hotel pretențios, care se cheamă "Seton Hotel". Obișnuiam să mă duc destul de des pe acolo, dar acum nu-l mai frecventez. Încetul cu încetul, am renunțat. Lumea pretinde că-i un bar foarte șic și rafinat și așa mai departe, un loc unde snobii dau buzna pe uși și pe ferestre. Și mai erau și două franțuzoaice, Tina și Janine, care veneau și cîntau la pian și din gură cam de trei ori pe noapte. Una dintre ele cînta la pian ― mizerabil ―, cealaltă cînta din gură, și majoritatea bucăților erau fie foarte decoltate, fie în franțuzește. Cea care cînta din gură, Janine, înainte de a începe cîntecul, se apropia de amărîtul ăla de microfon și spunea: "Și acum, iată version a noastră despre vulevu franse. E povestea unei petite française care vine en mare oraș comme New York și se îndrăgostește cu băiețel din Brookleene. Esperons che o se vă place." Și după ce isprăvea cu șoptitul și cu fițele, cînta un cîntec tîmpit, jumătate pe englezește, jumătate pe franțuzește, care-i înnebunea de fericire pe toți cretinii. Și dacă stăteai acolo un timp și-i auzeai pe toți cum aplaudă și așa mai departe, ajungeai să urăști tot universul. Zău că da. Barmanul era și el o javră. Și, pe deasupra, mai era și un mare snob. Dacă nu erai un mare grangur sau o celebritate sau mai știu eu ce, aproape că nu-ți vorbea. Iar dacă erai, devenea și mai grețos. Venea la tine, zîmbind cu gura pînă la urechi, de parc-ar fi spus: "Ia uitați-vă ce băiat de treabă sînt", și apoi te întreba: "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Connecticut?" sau "Ce se mai aude pe la dumneavoastră prin Florida?" Infect local. Zău că da. Încetul cu încetul, am renunțat să mai pun piciorul pe acolo.
Am ajuns destul de devreme. M-am așezat la bar ― localul era destul de aglomerat ― și, pînă a apărut amicul Luce, am băut vreo două whisky-uri cu sifon. M-am ridicat în picioare cînd am făcut comanda, ca să vadă ce înalt sînt și nu cumva să creadă că sînt un amărît de minor. Apoi am început să mă uit la cretinii din jur. Lîngă mine era un tip care o vrăjea de mama focului pe fata cu care venise. Îi tot spunea că are mîini aristocratice. Să mor de rîs, nu alta. În partea cealaltă a barului erau numai homosexuali. Nu semănau prea tare a homosexuali ― vreau să spun că n-aveau părul prea lung sau mai știu eu ce ―, dar se vedea cît de colo că sînt. În cele din urmă, a apărut și Luce.
Luce. Ce tip. Fusese meditatorul meu cînd învățam la Whooton. Sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie. Dar, de fapt, singurul lucru cu care m-am ales de la el au fost prelegerile acelea despre probleme sexuale, pe care le ținea noaptea tîrziu cînd ne adunam o grămadă de băieți la el în cameră. Știa foarte multe în legătură cu problemele astea, mai ales despre perverși și așa mai departe. Ne povestea despre tot felul de tipi respingători care aveau relații cu oi și despre tipi care purtau chiloți în căptușeala de la pălărie și tot soiul de lucruri d-astea. Și despre pederaști și lesbiene. Luce cunoștea toți pederaștii și toate lesbienele din America. N-aveai decît să spui un nume ― oricare ― și îți spunea îndată dacă-i pederast sau nu. Uneori era greu să crezi că toți oamenii de care spunea el ― actori de cinema sau mai știu eu ce ― sînt perverși. Unii erau căsătoriți, ce Dumnezeu! îi spuneai, de exemplu: "Cum adică, Joe Blow e pederast? Joe Blow? Tipul ăla înalt și solid care joacă întotdeauna roluri de gangsteri și de cowboy?" Și Luce răspundea: "Evident", întotdeauna spunea "evident". Susținea că n-are importanță dacă tipul e însurat sau nu. Afirma că jumătate din tipii însurați de pe glob sînt perverși și nici nu-și dau seama. Spunea că, dacă ai trăsăturile caracteristice și așa mai departe, poți deveni pervers peste noapte. Băga pur și simplu groaza în noi. Așteptam îngrozit să devin și eu pervers. Partea nostimă e că eram convins că amicul Luce e și el pervers, în felul lui. Spunea mereu: "Ia încearcă-l p-ăsta de măsură", și, pe urmă, te speria amenințîndu-te cu degetul cînd treceai pe coridor. Și de cîte ori se ducea la spălător lăsa ușa deschisă ca să vorbească cu tine în timp ce tu te spălai pe dinți la chiuvetă. După mine, și asta-i un fel de perversitate. Zău că e. Am cunoscut cîțiva perverși la școală, și toți făceau lucruri d-astea. D-aia am avut bănuieli în legătură cu amicul Luce. Totuși, era un tip foarte deștept. Zău că era.
Nu spunea niciodată bună ziua cînd te întîlnea. Primul lucru pe care mi l-a spus cînd s-a așezat a fost că nu poate să stea decît cîteva minute. Mi-a spus c-are o întîlnire. Apoi a comandat un Martini sec. I-a spus barmanului să i-l facă foarte sec și să nu-i pună măslină.
― Ascultă, i-am zis, am un pederast pentru tine. Acolo, la capătul barului. Nu te uita acum. L-am păstrat special pentru tine.
― Foarte spiritual, mi-a zis el. Ai rămas același Caulfield. Cînd ai de gînd să mai crești?
Îl enervam îngrozitor. Zău că da. El, în schimb, mă amuza. Tipii de genul ăsta m-amuză uneori grozav.
― Cum o duci cu viața sexuală? l-am întrebat.
Avea oroare să-l întrebi lucruri d-astea.
― Calmează-te, pentru Dumnezeu, mi-a spus. Reazemă-te de scaun și calmează-te.
― M-am calmat, i-am zis, cum e la Columbia? Îți place?
― Sigur că-mi place. Dacă nu mi-ar fi plăcut nu m-aș fi dus acolo, mi-a răspuns.
Și el reușea să fie destul de enervant, uneori.
― Ce materie de specialitate ți-ai ales? l-am întrebat. Perversitatea?
Bineînțeles că glumeam.
― Crezi c-ai haz?
― Nu. Am glumit. Ascultă, Luce, tu ești un intelectual. Am nevoie de sfatul tău. Mă aflu într-o...
M-a întrerupt cu un mormăit puternic.
― Ascultă, Caulfield, dacă vrei să stăm aici, să bem un pahar, calm și liniștit, și să discutăm calm și liniș...
― Bine, bine, i-am zis.
Se vedea cît de colo că n-avea chef să discute serios cu mine. Asta-i nenorocirea cu intelectualii ăștia. Nu vor să discute serios decît cînd au ei chef. Așa că m-am apucat să discut subiecte de interes general.
― Da' zău, cum o duci cu viața sexuală? l-am întrebat. Mai ești cu fata cu care erai la Whooton? Aceea care avea o frumusețe de...
― Nu, Doamne ferește.
― Dar de ce? Ce s-a întîmplat cu ea?
― Habar n-am. S-ar putea să fi ajuns chiar și cea mai mare curvă din New Hampshire. Asta fiindcă m-ai întrebat, că de fapt n-am nici cea mai vagă idee.
― Să-ți fie rușine. După ce c-a fost drăguță cu tine și te-a lăsat să-ți faci mendrele cu ea, ai putea măcar să nu mai vorbești așa.
― Of, Doamne! a exclamat el. Ai cumva de gînd să mă bagi într-o conversație tipic caulfieldiană? Vreau să știu de la început.
― Nu, dar totuși nu-i frumos. Dacă a fost drăguță și cumsecade și te-a lăsat să...
― Trebuie neapărat să continuăm pe tema asta infectă?
Nu i-am mai spus nimic. Mi-era teamă că, dacă nu tac, se ridică de la masă și mă lasă singur. Așa că am mai comandat de băut. Aveam un chef nebun să mă-mbăt criță.
― Și acum cu cine umbli? l-am întrebat. Ai chef să-mi povestești?
― N-o cunoști!
― Dar cine e? S-ar putea totuși s-o cunosc.
― Locuiește în Greenwich Village. O sculptoriță, dacă ții neapărat să știi.
― Zău? Serios? Cîți ani are?
― N-am întrebat-o niciodată, pentru numele lui Dumnezeu.
― Bine, dar aproximativ!
― Îmi închipui că spre patruzeci, mi-a zis Luce.
― Spre patruzeci? Serios? Și-ți place? l-am întrebat. Îți plac femeile atît de bătrîne?
De fapt, l-am întrebat pentru că știa într-adevăr o grămadă de lucruri în legătură cu amorul și cu toate lucrurile astea. Era unul dintre puținii oameni pe care-i cunoșteam și care știau. N-avea decît paisprezece ani cînd și-a pierdut virginitatea la Nantucket . Zău că da.
― Îmi plac femeile mature, dacă asta vrei să spui.
― Zău? De ce? Te întreb serios. Sînt mai bune la pat decît cele tinere?
― Ascultă, vreau să fie clar. Astă-seară refuz să răspund la întrebările caulfieldiene. Cînd naiba ai de gînd să te faci și tu om în toată firea?
Un timp, n-am mai spus nimic. Renunțasem. Apoi, Luce a mai comandat un Martini și i-a spus barmanului să-l facă și mai sec.
― Ascultă. De cîtă vreme ești cu sculptorița asta? l-am întrebat.
Zău că mă interesa.
― O cunoșteai cînd erai la Whooton?
― Nu. E în America doar de cîteva luni.
― Zău? Și de unde e?
― Din Shanghai.
― Aiurea! Dumnezeule, o fi vreo chinezoaică?
― Evident.
― Auirea! Și-ți place? Îți place că-i chinezoaica?
― Evident.
― De ce? M-ar interesa să știu, zău că da.
― Pur și simplu pentru că pe mine filozofia orientală mă satisface mai mult decît cea occidentală. Asta pentru că m-ai întrebat.
― Serios? Ce înțelegi prin "filozofie"? Te referi la amor și la tot restul? Vrei să spui că în China e mai bine? Da?
― Nu neapărat în China, ce Dumnezeu! Am spus filozofie orientală. Vrei neapărat să continuăm această conversație fără sens?
― Ascultă, vorbesc serios. Nu glumesc. De ce-i mai bine în Orient?
― E prea complicat să-ți explic, zău, mi-a zis Luce. Ei consideră că amorul e o experiență atît fizică, cît și spirituală. Și dacă-ți închipui că am să...
― Așa îl consider și eu! Și eu consider că e o... cum îi spune... o experiență fizică și psihică și așa mai departe. Zău că da. Dar depinde cu cine naiba o fac. Dacă e cineva pe care nici măcar nu...
― Nu mai urla așa, Caulfield, ce Dumnezeu. Dacă nu poți să-ți controlezi vocea, mai bine lăsăm baltă toată...
― Bine, dar ascultă..., i-am zis.
Mă înfierbîntasem și vorbeam într-adevăr puțin prea tare ― mi se întîmplă să vorbesc puțin cam tare cînd mă înfierbînt.
― Uite ce voiam să spun. Știu că trebuie să fie și fizic și spiritual și artistic și așa mai departe. Dar voiam să spun că nu se poate face așa, cu oricine ― cu orice fată pe care o săruți ― și să iasă totuși cum trebuie, n-am dreptate?
― Hai s-o lăsăm baltă, mi-a răspuns Luce. Ai ceva împotrivă?
― Nu. Dar ascultă! Uite, de exemplu, tu și cu fata asta chinezoaică. Ce-i așa grozav în legătură cu asta?
― Isprăvește, ți-am spus.
Începusem să devin indiscret. Știu. Dar ăsta era unul dintre lucrurile enervante în legătură cu Luce. Cînd era la Whooton, te făcea să-i povestești lucrurile cele mai intime care ți se întîmplau, dar dacă-l întrebai ceva despre viața lui, se supăra foc. Intelectualii ăștia nu vor niciodată să aibă discuții intelectuale cu tine decît în cazul în care conduc ei discuția. Au întotdeauna pretenția să taci cînd vor ei și să te duci în camera ta cînd ei se duc în camera lor. La Whooton, Luce se enerva îngrozitor ― și asta se vedea cît de colo -dacă, după ce-și termina prelegerea despre amor, cei care-l ascultasem mai rămîneam un timp să vorbim între noi. Adică ceilalți băieți și cu mine. În camera altcuiva. Pe Luce asta-l enerva groaznic. După ce isprăvea să facă el pe deșteptul, voia să mergem fiecare în camerele noastre și să nu mai discutăm nimic. Cred că îi era frică nu cumva să spună altul ceva mai inteligent ca el. Zău că mă amuza.
― Poate c-o să mă duc și eu în China. Stau foarte prost cu amorul, i-am zis.
― Sigur că stai prost. Ești necopt la minte.
― Da. Așa e. Știu că-i așa, am încuviințat. Știi care-i nenorocirea cu mine? N-ajung niciodată să doresc o fată cu adevărat ― vreau să spun, cu adevărat, adevărat ― decît dacă mi-e foarte dragă. Adică trebuie să-mi fie foarte dragă. Dacă nu, îmi piere naibii dorința și tot restul. Și asta-mi complică groaznic viața sexuală. Ce mai, stau mizerabil cu amorul.
― Sînt convins, pentru numele lui Dumnezeu. Doar ți-am spus, cînd te-am văzut ultima oară, ce-ți lipsește.
― Adică să mă duc la un psihanalist și așa mai departe?
Asta mă sfătuise el data trecută. Tatăl lui era psihanalist.
― Treaba ta. Ce Dumnezeu. Pe mine nu mă privește ce faci cu viața ta.
Un timp, n-am mai spus nimic. Căzusem pe gînduri.
― Ce-ar fi să mă duc la taică-tu, să mă psihanalizeze și așa mai departe...?, l-am întrebat apoi. Ce mi-ar face? Adică ce mi-ar face?
― Nu ți-ar face absolut nimic. Ar discuta pur și simplu cu tine și tu cu el. Ce Dumnezeu. Mai întîi te-ar ajuta să-ți descurci firul gîndurilor.
― Ce anume?
― Firul gîndurilor. Mintea ta a luat-o razna ― ascultă, nu vreau să țin un curs elementar de psihanaliză. Dacă te interesează, dă-i un telefon și fixează-ți o întîlnire cu el. Dacă nu te interesează, las-o baltă. La drept vorbind, mie mi-e perfect egal.
Am pus mîna pe umărul lui. Mă amuza.
― Ești un măgar simpatic, i-am zis. Știi asta?
S-a uitat la ceasul lui de mînă.
― Trebuie s-o șterg, mi-a zis, ridicîndu-se în picioare. Mi-a făcut plăcere să te văd.
Apoi a chemat chelnerul și i-a cerut nota.
Cînd era pe punctul să plece, i-am spus:
― Ascultă, pe tine te-a psihanalizat vreodată taică-tu?
― Pe mine? De ce mă întrebi?
― Așa, fără motiv. Te-a psihanalizat sau nu?
― Nu chiar. M-a ajutat într-o anumită măsură să-mi găsesc echilibrul, dar n-am avut nevoie de o analiză cuprinzătoare. Dar de ce mă întrebi?
― Fără nici un motiv. Mă gîndeam numai așa.
― Bine. Ei, s-auzim de bine, mi-a spus.
Plătise, lăsase și bacșiș și tot și se pregătea să plece.
― Mai ia un pahar. Numai unul, i-am zis. Te rog. Mă simt îngrozitor de singur. Vorbesc serios.
Dar mi-a spus că nu poate, că era în întîrziere. Apoi a plecat.
Luce ăsta. De fapt, era un porc, dar avea un vocabular grozav. Era băiatul cu cel mai bogat vocabular de la Whooton. Știu, fiindcă ne făcuseră odată un test.


Capitolul 20

AM RÂMAS ACOLO, PILINDU-MÃ DIN CE ÎN CE MAI TARE ȘI așteptîndu-le pe Tina și pe Janine să vină să-și facă numărul, dar nu erau acolo. În schimb, a venit un tip cu părul ondulat și cu mutră de pederast, care s-a apucat să cînte la pian, și pe urmă a venit o fată nouă, una Valencia, care s-a apucat să cînte din gură. Nu era nimic de capul ei, dar oricum cînta mai bine decît Tina și Janine, și cîntecele ei erau cel puțin frumoase. Pianul era chiar lîngă bar, unde stăteam eu, așa că Valencia stătea chiar lîngă mine. Am început s-o fixez, dar s-a făcut că nici nu mă vede. Cred că dacă n-aș fi fost beat criță n-aș fi fixat-o așa. După ce a isprăvit de cîntat, a șters-o atît de repede, încît nici măcar n-am apucat s-o invit să bea ceva cu mine, așa c-a trebuit să chem chelnerul. L-am rugat s-o întrebe pe Valencia dacă nu vrea să bem ceva împreună. Mi-a spus c-o s-o întrebe, dar eu cred că n-a întrebat-o nimic. Oamenii nu transmit niciodată nimănui nimic.
Am stat la barul acela păcătos cam pînă la ora unu și m-am îmbătat ca un porc. Mamă, ce m-am îmbătat. Aproape că nici nu mai vedeam. Totuși, am avut mare grijă nu cumva să fac scandal sau mai știu eu ce. Nu voiam să fiu observat, sau să risc să vină careva să mă-ntrebe cîți ani am. Dar, mamă, ce se mai învîrtea barul cu mine. Și cînd m-am pilit de-a binelea, am început din nou să-mi imaginez povestea aceea stupidă cu glontele în burtă. Eram singur la bar, cu un glonte în burtă. Mă țineam cu mîna de burtă, pe sub haină, ca să nu se umple totul de sînge, căci nu voiam să știe nimeni că sînt rănit. Ascundeam faptul că eram un biet nenorocit care pierde sînge. În cele din urmă, am simțit nevoia sâ-i dau un telefon lui Jane, să văd dacă nu se întorsese totuși acasă. Am cerut nota și am plătit. Apoi m-am ridicat de la bar și m-am îndreptat spre cabinele telefonice. Continuam să mă țin cu mîna pe sub haină ca să nu cumva să-mi curgă sînge. Mamă, ce beat eram.
Cînd am intrat în cabină, n-am mai avut nici un chef s-o sun pe Jane. Pesemne pentru că eram prea beat. Așa că i-am dat un telefon lui Sally Hayes.
A trebuit să formez de vreo douăzeci de ori numărul pînă am nimerit. Mamă, ce chior eram.
― Alo, am zis, cînd mi-a răspuns cineva la păcătosul ăla de telefon.
Am cam urlat, e drept, dar eram beat criță.
― Cine e? m-a întrebat o femeie cu voce glacială.
― Eu sînt. Holden Caulfield, vă... rog să mi-o dați pe Sally.
― Sally doarme. La telefon e bunica ei. De ce suni la ora asta, Holden? Dumneata știi cît e ceasul?
― Îhî! Vreau să vorbesc cu Sally. Foarte urgent... vă-vă rog!
― Sally doarme, tinere. Telefonează-i mîine. Noapte bună.
― Treziți-o! Zău, treziți-o.
Bravo, băiete!
Și deodată, la capătul celălalt al firului se auzi o altă voce.
― Holden, eu sînt.
Era Sally.
― Ce te-a apucat?
― Sally, tu ești?
― Da. Nu mai urla așa. Ești beat?
― Da. Ascultă. Ascultă-mă. Am să vin în seara de ajun! Bine? Am să împodobesc blestematul ăla de pom pentru tine. Bine? Bine, Sally?
― Bine. Ești beat. Du-te și te culcă. Unde ești? Cu cine ești?
― Sally? Am să vin să... împodobesc pomul pentru tine. Bine? Bine?
― Bine. Dar acum du-te și te culcă. Unde ești? Cu cine ești?
― Cu nimeni. Sînt singur. Eu și cu mine.
Mamă, ce beat eram! Atît de beat, încît tot mă mai țineam de burtă să nu-mi scap mațele pe jos.
― M-au răpus! Banda lui Rocky m-a răpus! Știai? Știai, Sally?
― Nu te aud. Du-te și te culcă. Trebuie să te las. Sună-mă mîine.
― Hei, Sally! Vrei să vin să împodobesc pomul? Da? Vrei? Da?
― Da. Noapte bună. Du-te acasă și te culcă!
Și mi-a închis telefonul.
― Noapte bună. noapte bună, Sally, mititico. Sally, scumpo, iubito, i-am zis.
Vă dați seama ce beat eram? Am pus și eu receptorul jos, spunîndu-mi că Sally se întorsese pesemne de undeva din oraș. Mi-o închipuiam undeva cu soții Lunt, cu papițoiul ăla de la Andover și cu mai știu eu cine, înotînd într-un ceainic blestemat și spunînd lucruri rafinate, zîmbind amabil și fiind îngrozitor de artificiali. Îmi părea rău că telefonasem. Doamne, ce rău îmi părea. Cînd sînt beat, îmi pierd mințile.
Am rămas cîtva timp în cabina aceea blestemată, ținîndu-mă de telefon să nu leșin. La drept vorbind, nu prea mă simțeam grozav. Pînă la urmă însă, am ieșit și m-am dus la toaletă, împleticindu-mă ca un cretin, și am umplut una din chiuvete cu apă rece. Apoi mi-am băgat capul în apă pînă la urechi, nici măcar nu m-am sinchisit să mă usuc. N-am făcut nimic. Am lăsat apa să picure. După aia, m-am dus la radiatorul de lîngă fereastră și m-am așezat pe el. Era plăcut și cald. M-am simțit bine, fiindcă tremuram ca varga. E curios, dar, de cîte ori mă pilesc, tremur îngrozitor.
N-aveam nimic de făcut, așa c-am stat pe radiator și am început să număr pătrățelele albe de faianță de pe jos. Eram ud leoarcă. Cred că-mi picurase pe ceafă un galon de apă și-mi udase cravata și gulerul și tot, dar nu-mi păsa. Eram prea beat ca să-mi pese. După un timp destul de scurt, tipul care o acompania pe Valencia la pian, ăla cu părul creț și cu mutră de pederast, a venit la toaletă să-și pieptene buclele blonde. Am schimbat o vorbă, două, cu el, în timp ce se pieptăna, dar nu prea era prietenos.
― Spune-mi, te rog, o mai vezi pe Valencia cînd te întorci la bar? l-am întrebat.
― Sînt oarecare șanse, mi-a răspuns.
Era spiritual măgarul. Eu nu întîlnesc toată vremea decît măgari d-ăștia spirituali.
― Ascultă, transmite-i complimente din partea mea. Întreab-o dacă păcătosul acela de chelner i-a transmis ce i-am spus. Vrei?
― De ce nu te duci acasă, Mac? Cîți ani ai?
― Optzeci și șase. Ascultă. Transmite-i complimente din partea mea. Vrei?
― De ce nu te duci acasă, Mac?
― Eu, acasă? Nu mă cunoști. Mamă, bine mai cînți la pian, i-am zis.
Voiam doar să-l măgulesc. De fapt, dacă vreți să știți, adevărul, cînta ca o cizmă.
― Ar trebui să cînți la radio. Un bărbat frumos ca dumneata. Cu bucle blonde ca astea. N-ai cumva nevoie de un impresar?
― Du-te acasă, Mac, fii cuminte. Du-te acasă și te culcă.
― N-am casă. N-am unde să mă duc. Dar, zău... n-ai nevoie de un impresar?
Nu mi-a răspuns. A ieșit. Isprăvise cu pieptănatul și potrivitul buclelor, așa că s-a cărat. Ca Stradlater. Toți frumoșii ăștia-s la fel. După ce-și piaptănă buclele lor împuțite, se duc și te lasă mască.
Cînd, în sfîrșit, am coborît de pe radiator și m-am dus la vestiar, plîngeam. Nu știu de ce, dar plîngeam. Poate fiindcă mă simțeam îngrozitor de singur și de trist. Cînd am ajuns la vestiar, nu mi-am mai găsit numărul, fir-ar al naibii de număr. Dar garderobiera a fost totuși foarte drăguță și mi-a dat haina. Mi-a dat și discul cu Little Shirley Beans pe care-l cărasem tot timpul cu mine. Am vrut să-i dau un dolar, că prea fusese drăguță, dar n-a vrut să-l ia. Îmi tot spunea să mă duc acasă și să mă culc. Am încercat s-o conving să ne întîlnim, cînd termină lucrul, dar n-a vrut. Mi-a spus c-ar putea să-mi fie mamă și așa mai departe. Atunci i-am arătat părul meu alb și i-am spus că am patruzeci și doi de ani. Bineînțeles că i-am spus-o doar de banc. Dar a fost totuși drăguță. I-am arătat șapca mea roșie de vînătoare, și i-a plăcut. Mi-a spus s-o pun pe cap înainte de a ieși, fiindcă părul mi-era încă ud. Era o femeie de treabă.
Cînd am ieșit în stradă, nu mă mai simțeam chiar atît de beat, dar era foarte frig și au început să-mi clănțăne dinții îngrozitor. Nu mai reușeam să mă potolesc. Am ieșit în Madison Avenue și am început să aștept autobuzul, fiindcă nu mai aveam aproape nici un ban și trebuia să încep să fac economii, să nu mai iau taxiuri și așa mai departe. Totuși, nu-mi venea să mă urc într-un amărît de autobuz. Și, în afară de asta, nici nu prea aveam idee unde să mă duc. Așa că, știți ce am făcut? Am pornit-o pe jos spre Central Park. M-am gîndit să trec pe lîngă lac să vad ce naiba fac rațele. Dacă sînt acolo sau nu. De altfel, nici pînă azi n-am aflat ce se întîmplă cu ele. Central Park nu era prea departe și, cum n-aveam unde să mă duc ― nici măcar nu știam încă unde o să dorm ―, m-am dus. Nu eram obosit, nu mi-era somn, mă simțeam doar îngrozitor de trist.
Și deodată ― cînd să intru în parc ― s-a întîmplat un lucru îngrozitor. Am scăpat discul lui Phoebe din mînă. S-a spart în vreo cincizeci de bucăți. Era împachetat într-un plic mare și așa mai departe, dar totuși s-a spart. Era cît pe-aci să plîng de necaz. Am scos bucățile din plic și le-am pus în buzunarul de la haină. Nu mai erau bune de nimic, dar nu-mi venea să le arunc. Apoi am intrat în parc. Mamă, ce întuneric era.
Am trăit la New York toată viața și cunosc parcul cum îmi cunosc buzunarul, fiindcă aici mă plimbam cu patinele cu rotile sau cu bicicleta cînd eram puști, și totuși, în noaptea aceea, mi-a fost îngrozitor de greu să găsesc lacul. Știam precis unde se află ― chiar la capătul dinspre sud al parcului ― și totuși nu-l găseam. Trebuie să fi fost mai beat decît credeam. Am tot mers și am mers și se făcea din ce în ce mai întuneric și din ce în ce mai sinistru. Și cît am umblat prin parc, n-am întîlnit un om. De fapt, îmi pare mai bine. Cred c-aș fi leșinat de spaimă. Apoi, în sfîrșit, l-am găsit. Era pe jumătate înghețat. Dar n-am văzut nici o rață nicăieri. Am înconjurat lacul ― de fapt, era să și cad în el, mama lui de lac ―, dar n-am văzut nici măcar o singură rață. M-am gîndit că, poate, dacă sînt acolo, dorm sau stau lîngă malul apei, lîngă iarbă sau, mă rog, pe undeva prin apropiere. D-asta era să și cad în apă. Dar rațe n-am văzut.
În cele din urmă, m-am așezat pe o bancă, unde nu era chiar atît de beznă. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunu', și, cu toate că-mi pusesem șapca de vînătoare pe cap, părul de pe ceafă mi se transformase în țurțuri mici de gheață. Asta m-a cam îngrijorat. M-am gîndit c-o să fac pneumonie și-o să mor. Parcă vedeam milioanele de papițoi venind la înmormîntare și așa mai departe. Tata-mare din Detroit ― care spunea întotdeauna cu glas tare numărul străzilor pe lîngă care trecea cînd eram împreună într-un amărît de autobuz ― și mătușile ― cred... că am vreo cincizeci ― și toți verii mei împuțiți. Ce îngrămădeală ar fi. Cînd s-a prăpădit Allie, au venit toți ― toată liota aia păcătoasă și cretină. Am o mătușă, una complet cretină și căreia îi miroase gura, și D. B. mi-a povestit că tot spunea ce liniștit părea Allie pe catafalc. Eu n-am fost la înmormîntare. Eram încă la spital. Mă duseseră la spital după ce mă rănisem la mînă și așa mai departe. În orice caz, acum mă gîndeam cu groază că o să fac o pneumonie din cauza țurțurilor din păr și c-o să mor. Mi se rupea inima de mama și de tata. Mai ales de mama, că tot nu și-a revenit după pierderea lui Allie. Mă gîndeam la ea, cum o să stea și n-o să știe ce să facă cu toate costumele mele și cu tot echipamentul meu sportiv. Singurul lucru bun e că știam că n-o s-o lase pe Phoebe să vină la înmormîntare, fiindcă era prea mică. Asta era singurul lucru bun. Pe urmă, m-am gîndit la toată liota care mă va vîrî într-un blestemat de cimitir sub o piatră cu numele meu și tot restul ― înconjurat de toți tipii ăia morți. Mamă, ce te mai aranjează după ce ai murit. Trag totuși nădejde c-atunci cînd m-oi prăpădi o să aibă cineva destul cap să mă arunce pur și simplu într-un rîu sau, mă rog, așa ceva. Oriunde, dar nu într-un blestemat de cimitir. Ca să nu mai vorbim de oamenii care vin duminica și-ți pun buchete de flori pe burtă, și alte rahaturi d-astea. La ce-ți mai servesc florile dacă tot ai murit? La nimic.
Părinții mei se duc destul de des, cînd e frumos afară, și depun flori pe mormîntul lui Allie. Am fost și eu de cîteva ori cu ei. Dar am renunțat. În primul rind că nu-mi face nici o plăcere să-l văd în cimitirul ăla sinistru. Înconjurat de morți, de pietre funerare și tot restul. Și încă pe soare mai mergea, dar de două ori ― da, de două ori ― cînd eram acolo ne-a apucat ploaia. A fost înfiorător. Ploua pe piatra lui nenorocită, ploua pe iarba care-i crescuse pe burtă. Ploua peste tot. Cei care vizitau cimitirul au început să alerge ca nebunii spre mașinile lor. Și asta aproape că m-a înnebunit. Toți vizitatorii se puteau urca în mașină, puteau să deschidă radioul și pe urmă să se ducă la un restaurant simpatic, să mănînce. Toți în afară de Allie. Simțeam că înnebunesc. Știu bine că la cimitir nu e decît trupul lui și că sufletul lui e în cer. Știu toate aiurelile astea, dar totuși simțeam că înnebunesc. Aș fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut. Dacă l-ați fi cunoscut, ați înțelege ce vreau să spun. Pe soare încă mai merge, dar soarele nu iese decît dacă are chef.
După un timp, ca să nu mă mai gîndesc la pneumonie și la tot restul, mi-am scos banii și-am început să-i număr la lumina chioară a felinarului. Nu mai aveam decît trei dolari, patru monezi de douăzeci și cinci de cenți și una de cinci. Mamă, cheltuisem o avere de cînd plecasem de la Pencey. Și pe urmă, știți ce-am făcut? M-am dus pe marginea lacului și am lăsat să cadă monedele de douăzeci și cinci de cenți și pe cea de cinci în apă, acolo unde nu se prinsese gheața. Nu știu de ce, dar așa am făcut. Poate c-am crezut că așa n-am să mă mai gîndesc la pneumonie și la moarte. Dar n-am reușit.
Am început să mă gîndesc cum s-ar simți Phoebe dac-aș face o pneumonie și aș muri. Era o copilărie să mă gîndesc la asta, dar nu mă mai puteam stăpîni. S-ar simți destul de rău, dacă s-ar întîmpla un lucru ca ăsta. Þine foarte mult la mine. Vreau să spun că mă iubește. Zău că da. În orice caz, nu reușeam deloc să-mi scot gîndurile astea din cap, așa că, în cele din urmă, m-am hotărît să mă duc pe furiș acasă s-apuc s-o mai văd o dată, dacă s-ar întîmpla cumva să mor și așa mai departe. Aveam la mine cheia de la intrare, așa că m-am gîndit să intru tiptil în apartament, să nu m-audă nimeni, și pe urmă să stau puțin de vorbă cu ea. Singurul lucru care mă neliniștea era ușa de la intrare. Scîrțîia ca nebuna. Blocul e destul de vechi, și administratorui e un porc și un leneș, așa că totul zdrăngăne și scîrțîie. Mi-era teamă să nu mă audă părinții cînd intru. Dar m-am hotărît totuși să încerc.
Așa c-am ieșit din parc și m-am îndreptat jspre casă. Am făcut tot drumul pe jos. Nu era prea departe și nu mai eram obosit și nici măcar beat. Numai că gerul pișcă îngrozitor, și în jur nici țipenie de om.


Capitolul 21

CÎND AM AJUNS ACASÃ, AM AVUT UN NOROC CUM NU MAI avusesem de ani de zile: Pete, liftierul de noapte, pe care-l cunoșteam, nu era de serviciu. În locul lui era unul nou, pe care nu-l văzusem niciodată, și atunci m-am gîndit că, de nu mă întîlnesc nas în nas cu părinții și totul merge bine, am s-o pot vedea pe Phoebe și pe urmă s-o șterg fără să bănuiască nimeni c-am fost p-acolo. Zău c-am avut noroc. Și ce a fost și mai bine e că liftierul cel nou era mai degrabă cretin, l-am spus cu o voce cît se poate de indiferentă că vreau să mă duc sus la familia Dickstein. Ãștia erau vecinii noștri de palier. Îmi scosesem șapca de vînătoare ca să nu par suspect sau mai știu eu ce. Și am dat buzna în ascensor, de parc-aș fi fost într-o grabă nebună.
Închisese ușile ascensorului și se pregătea s-apese pe buton cînd, deodată, s-a întors și mi-a zis:
― Nu-s acasă. Sînt la o petrecere, la etajul 14.
― Nu-i nimic. Mi-au spus să-i aștept. Sînt nepotul lor.
S-a uitat la mine cu o privire cretină și bănuitoare, și pe urmă mi-a spus:
― Știi ce, mai bine-i aștepți jos în holul de la intrare!
― N-aș avea nimic împotrivă, zău că nu ― i-am răspuns ―, dar am un picior bolnav și trebuie să-l țin într-o anumită poziție. Așa c-ar fi mai bine dacă m-aș așeza pe fotoliul din fața apartamentului lor.
Cred că n-a priceput nimic din ce i-am spus, așa că a mormăit doar un "Aha" și m-a dus sus. Mamă, ce simplu e. Ce nostim. Ajunge să spui unuia un lucru pe care nu-l înțelege nimeni, și face aproape orice-i ceri.
M-am dat jos la etajul nostru și ― șchiopătînd ca un nebun ― m-am îndreptat spre apartamentul familiei Dickstein. Apoi, cînd am auzit că s-au închis ușile de la ascensor, m-am întors și am pornit-o spre apartamentul nostru. Totul mergea ca pe roate ― și nici măcar beat nu mai eram. Am scos cheia din buzunar și am deschis ușa cît se poate de încet. Apoi am intrat în vîrful picioarelor și am închis ușa în urma mea. Zău c-ar fi trebuit să mă fac spărgător.
În hol era, bineînțeles, întuneric beznă și bineînțeles că nu puteam s-aprind nici o lumină. Trebuia să bag de seamă să nu răstorn nimic și să nu fac nici un zgomot. Simțeam totuși că sînt acasă. Vestibulul nostru are un miros ciudat, pe care nu-l întîlnești nicăieri într-altă parte. Nu știu ce naiba e. Nu e nici conopidă, nici parfum ― nu știu ce... ―, dar te face să simți că ești acasă. Am vrut să-mi scot paltonul și să-l agăț în dulapul din hol, dar dulapul ăla e plin de umerașe care zăngăne ca nebunele cînd deschizi ușa, așa că nu l-am mai scos. Am pornit-o încet, încet, spre camera lui Phoebe. Știam că femeia nu m-aude, fiindcă era fudulă de o ureche, îmi spusese odată că frate-su îi băgase un pai în ureche cînd era mică și-i perforase timpanul. Era aproape surdă. În schimb, părinții mei, mai ales mama, au niște urechi de copoi. Așa că, prin fața ușii lor, am pășit cît se poate de încet. Ba, mai mult chiar, mi-am ținut și răsuflarea, zău. Nu-mi era de tata, că pe el poți să-l trăsnești și cu un scaun în cap și tot nu se trezește, dar mi-era de mama, că mama te aude chiar dac-ai tuși undeva în Siberia. E îngrozitor de nervoasă. Stă nopți întregi și fumează țigară de la țigară.
Cred că mi-a trebuit vreo oră ca s-ajung în camera lui Phoebe. Dar ea nu era acolo. Uitasem de asta. Uitasem că, atunci cînd D. B. e la Hollywood sau într-altă parte, Phoebe doarme în camera lui. Îi place să doarmă acolo, fiindcă-i camera cea mai mare din tot apartamentul. Și pe urmă, e acolo un birou vechi și foarte mare, pe care D. B. l-a cumpărat de la o cucoană bețivă din Philadelphia, și un pat mare, mare, lat de vreo zece mile și tot atît de lung. Nu știu unde l-a găsit D. B. Fapt e că lui Phoebe îi place să doarmă în camera lui D. B. ori de cîte ori e plecat și îi dă el voie. Ar trebui s-o vedeți cînd își face lecțiile sau scrie la biroul acela dement. E aproape tot atît de mare ca patul. Se pierde cînd își face lecțiile la el. Dar lucrurile astea mari îi plac la nebunie. Spune ca odaia ei nu-i place, că-i prea mică. Spune că-i place să se întindă. Asta mă înnebunește. Ce are Phoebe de întins? Nimic.
În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D. B. și am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mișcat. După ce am aprins lampa și așa mai departe, am stat cîteva clipe și m-am uitat la ea. Dormea cu fața pe marginea pernei și cu gura căscată. E curios. Adulții, cînd dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar cînd umplu perna de scuipat, tot bine arată.
M-am plimbat foarte încet prin cameră, uitîndu-mă la lucruri. Începusem dintr-o dată să mă simt foarte bine. Nu mai aveam nici măcar impresia c-o să mă îmbolnăvesc de pneumonie sau de mai știu eu ce. Mă simțeam, în sfîrșit, bine. Lucrurile lui Phoebe erau puse pe un scaun chiar lîngă pat. E foarte ordonată, pentru un copil. Adică n-ai s-o vezi niciodată zvîrlindu-și hainele pe unde apucă, cum fac unii puști. Nu-i deloc neglijentă. Jacheta costumului cafeniu-roșiatic, pe care l-a cumpărat mama în Canada, atîrna pe speteaza scaunului, bluza și restul erau pe scaun, pantofii și ciorapii pe jos, drept sub scaun, unul lîngă altul. Nu mai văzusem pantofii aceia pîn-atunci. Erau noi. Erau un soi de mocasini maro-închis, cam ca pantofii mei, și se potriveau grozav cu costumul pe care i-l adusese mama din Canada. Mama o îmbracă foarte frumos. Zău că da. Are un gust nemaipomenit la anumite lucruri. Nu știe să cumpere patine sau lucruri d-astea, dar, cînd e vorba de îmbrăcăminte, n-o întrece nimeni. Vreau să spun că Phoebe are întotdeauna rochii care te înnebunesc. Majoritatea copiilor mici, chiar dacă au părinți bogați și așa mai departe, sînt îmbrăcați îngrozitor. Îmi pare rău că n-o puteți vedea pe Phoebe cu costumul pe care i l-a cumpărat mama din Canada. Vorbesc serios.
M-am așezat la biroul lui D. B. și m-am uitat la lucrurile de pe birou. Majoritatea erau cărți de școală și caiete de-ale lui Phoebe. Mai mult cărți. Cea de deasupra se chema Aritmetica distractivă. Am întors prima pagină și m-am uitat la ce scria:

PHOEBE WEATHERFIELD CAULFIELD
Clasa a 4-a B-l.

Asta scrisese Phoebe pe carte. Să mor de ris. Al doilea prenume al ei era, de fapt, Josephine, nu Weatherfield. Dar nu-i plăcea. Mereu își găsește alt nume.
Sub aritmetică era o geografie, și sub geografie un îndreptar ortografic. E foarte tare la ortografie. E tare la toate materiile, dar la ortografie n-o întrece nimeni. Sub îndreptarul ortografic se afla un teanc de caiete. Are vreo cinci mii de caiete. Niciodată n-am văzut un copil cu atîtea caiete. L-am deschis pe primul, pe cel de deasupra, și m-am uitat la prima pagină. Pe prima pagină scria:

Berenice așteaptă-mă la recreație am să-ți spun ceva foarte foarte important.

Pe prima pagină nu scria decît atît. Pe a doua însă scria:

De ce există atîtea fabrici de conserve în sud-estul Alaskăi?
Fiindcă-i foarte mult somon.
De ce are păduri prețioase?
Fiindcă are o climă potrivită pentru asta.
Ce-a făcut guvernul nostru ca să ușureze viața eschimoșilor din Alaska?
De căutat mîine!!!
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield
Phoebe W. Caulfield
Phoebe Weatherfield Caulfield Esq.
Dă-l te rog lui Shirley !!!!
Shirley ai spus că zodia ta e săgetătorul dar e doar taurul
adu-ți patinele cînd vii la mine.

Am stat la biroul lui D. B. și am citit tot caietul. N-a durat prea mult, și aș putea să stau să citesc genul ăsta de lucruri ― caiete de copii, ale lui Phoebe sau ale oricui ― toată ziua și toată noaptea. Caietele copiilor mă distrează grozav. Pe urmă, am mai aprins o țigară ― era ultima. Cred că am fumat vreo treizeci și șase de pachete în ziua aia. Apoi, în cele din urmă, am trezit-o. Vreau să spun că nu puteam rămîne acolo la birou tot restul vieții, și, pe urmă, mi-era frică să nu dea părinții buzna așa, din senin, și voiam s-apuc să schimb măcar două vorbe cu Phoebe. Așa c-am trezit-o.
Se trezește destul de ușor. Vreau să spun că nu trebuie să strigi sau mai știu eu ce. Nu trebuie să faci altceva decît să te așezi pe pat și să spui: "Trezește-te, Phoebe!" și gata, s-a și trezit.
― Holden! mi-a spus imediat, luîndu-mă de gît.
E foarte drăgăstoasă. Vreau să spun că-i foarte drăgăstoasă pentru un copil. Uneori e chiar prea drăgăstoasă. Am pupat-o, și ea mi-a spus:
― Cînd te-ai întors?
Era grozav de bucuroasă că mă vede. Se vedea cît de colo.
― St! mai încet! Acu' am sosit! Tu ce mai faci?
― Eu, bine! Ai primit scrisoarea mea? Þi-am scris vreo cinci pagini și...
― Da, da. Mulțumesc. Dar vorbește mai încet.
Îmi scrisese o scrisoare. Dar n-avusesem timp să-i răspund. Umpluse pagini întregi ca să-mi povestească despre o piesă care se punea în scenă la școală și în care avea un rol. Îmi scria să nu-mi fac nici un program sau mai știu eu ce pentru vineri, ca să pot veni s-o văd.
― Cum e piesa? am întrebat-o. Cum zici că-i spunea?
― Paradă de Crăciun pentru americani. Piesa-i împuțită, dar eu îl joc pe Benedict Arnold. De fapt, am rolul cel mai mare, mi-a zis.
Mamă, ce-i trecuse somnul! Se înfierbîntă foarte tare cînd povestește lucruri d-astea.
― Piesa începe cînd eu sînt în pragul morții. Și vine o stafie în seara de Ajun și mă întreabă dacă mi-e rușine, și așa mai departe... Știi tu. Rușine că mi-am trădat patria și tot restul. Vii la spectacol?
Se ridicase în pat și stătea în capul oaselor:
― Despre asta ți-am scris. Vii?
― Sigur că vin. Te cred.
― Tata nu poate veni. Trebuie să plece cu avionul în California, mi-a spus.
Mamă, cum se trezise. Nu-i trebuie decît două clipe și nici nu se mai vede că s-a sculat din somn. Se așezase ― în genunchi ― în pat și mă ținea de mînă.
― Ascultă, mama mi-a spus că te întorci miercuri. A spus miercuri.
― Mi-au dat drumul mai devreme. Nu mai vorbi așa de tare, că scoli toată casa.
― Cît e ceasul? Mama a spus că se întoarce foarte tîrziu. S-au dus la o petrecere la Norwalk, în Connecticut. Ghici ce-am făcut azi după-masă? Ghici ce film am văzut? Ghici!
― Nu știu. Ascultă, nu ți-au spus la ce oră...
― Doctorul a continuat Phoebe. E un film special pe care l-au dat la Fundația Lister. Nu l-au dat decît azi, azi a fost singura zi. E despre un doctor din Kentucky care omoară un copil infirm care nu poate umbla. Îl înăbușă cu o pătură. Și pe urmă, doctorul e trimis la închisoare și așa mai departe. Grozav film.
― Ascultă-mă o clipă. Nu ți-au spus la ce oră...
― Lui îi e milă de copil ― doctorului. D-asta îi acoperă fața cu pătura, și tot, și-l înăbușă. Și, pe urmă, îl bagă la închisoare pe viață, dar copilul pe care l-a sufocat cu pătura vine să-l vadă tot timpul și îi mulțumește pentru ce-a făcut. Îl ucisese din milă. Numai că el știe că merită închisoarea, fiindcă un doctor nu trebuie să ia asupra lui ceea ce trebuie să facă Dumnezeu. Ne-a dus mama unei fete din clasă de la mine, Alice Holmborg. E cea mai bună prietenă a mea. E singura fată din toată...
― Taci o clipă, nu vrei să m-asculți? i-am zis. Te-am întrebat ceva. Þi-au spus la ce oră se întorc sau nu?
― Nu, dar în orice caz foarte tîrziu. Tata a luat mașina ca să nu-și bată capul cu mersul trenurilor. Știi că acu' avem radio în mașină? Numai că mama a spus că nu putem să-i dăm drumul cînd e prea mare circulație.
Începusem să mă mai liniștesc. Vreau să spun că pînă la urmă a încetat să-mi mai pese dac-au să mă găsească acasă sau nu. "Ce mai, m-am gîndit, dacă mă găsesc, mă găsesc. Și gata".
Păcat că n-ați văzut-o pe Phoebe. Avea o pijama albastră cu elefanți roșii pe guler. Phoebe moare după elefanți.
― Va să zică era bun filmul? am întrebat-o.
― Grozav, numai că Alice era răcită, și maică-sa o tot întreba din cinci în cinci minute dacă nu crede că face o gripă. Drept în mijlocul filmului. De cîte ori era ceva interesant, maică-sa se apleca peste mine și o întreba pe Alice dacă nu se simte rău. M-a călcat pe nervi.
Apoi i-am spus de disc.
― Ascultă, ți-am cumpărat o placă. Numai c-am spart-o pe drum.
Am scos bucățile din buzunarul paltonului și i le-am arătat.
― Eram pilit, i-am zis.
― Dă-mi bucățile, mi-a spus ea. Le păstrez.
Mi le-a luat din mînă și le-a pus în sertarul măsuței de noapte. Tare mă mai distrează.
― Vine D. B. de Crăciun acasă? am întrebat-o.
― Mama a spus că nu știe sigur. Depinde. S-ar putea să fie nevoie de el la Hollywood să scrie un scenariu despre Annapolis.
― Doamne ferește! De ce tocmai despre Annapolis?
― E o poveste de dragoste și, mă rog... știi tu! Ghici, cine o să joace? Ce vedete? Ghici!
― Nu mă interesează. Ce i-o fi venit cu Annapolis, Dumnezeule? Ce știe D. B. despre Annapolis? Ce legătură are asta cu lucrurile pe care le scrie el? i-am spus.
Tare mă mai înfuria povestea asta! Păcătosul ăsta de Hollywood.
― Ce ai pățit la mînă? am întrebat-o, văzînd că are o bucată mare de plasture pe cot.
Am observat-o pentru că pijamaua ei n-avea mîneci.
― A, un băiat, unu' Curtis Weintraub, care-i în clasă cu mine, mi-a dat brînci cînd coboram treptele în parc. Vrei să vezi?
Și a început să-și dezlipească plasturele.
― Lasă-l în pace! Dar de ce ți-a dat brînci?
― Nu știu. Cred că mă urăște. M-am apucat, cu o altă fată, una Selma Atterbury, să-i mînjesc vindiacul cu cerneală.
― Asta nu-i fumos. Ce, ești copil mic, pentru Dumnezeu?
― Nu, dar de cîte ori mă duc în parc mă urmărește peste tot. Tot timpul. Mă enervează.
― Poate că-i ești simpatică. Ãsta nu-i un motiv să-i mînjești...
― Nu vreau să-i fiu simpatică, mi-a replicat ea.
Apoi a început să se uite la mine într-un fel curios.
― Holden, mi-a zis, de ce nu te-ai întors miercuri?
― Cum?
Mamă, ce grijă trebuie să ai cu ea. Trebuie să fii mereu atent. Și trebuie să fii nebun să crezi că nu e deșteaptă.
― De ce nu te-ai întors miercuri? m-a întrebat ea din nou. Nu cumva te-au dat afară sau mai știu eu ce?
― Þi-am mai spus o dată. Ne-au dat drumul mai devreme. Ne-au dat drumul...
― Te-au dat afară! Asta e! exclamă Phoebe.
Și apoi m-a lovit cu pumnul peste picior. Are un pumn foarte greu cînd vrea.
― Te-au dat afară! Vai, Holden!
Își dusese mîna la gură. E foarte emotivă. Zău că e.
― Cine a spus că m-au dat afară? Nimeni n-a spus că...
― Te-au dat afară. Te-au dat.
Apoi m-a lovit din nou cu pumnul. Trebuie să fii nebun să crezi că nu doare.
― Tata o să te omoare! mi-a spus.
Apoi s-a trîntit în pat pe burtă și și-a pus perna peste cap. Face asta destul de des. Uneori parcă-și iese din minți.
― Hai, astîmpără-te, am rugat-o. N-o să mă omoare nimeni. Nici măcar n-o să... hai, Phoebe, dă jos porcăria aia de pe cap. N-o să mă omoare nimeni.
Totuși, n-a vrut să dea perna jos. Dacă nu vrea, n-o poți convinge să facă un lucru nici în ruptul capului. Repeta doar într-una: "Tata o să te omoare". Abia puteai s-o auzi cu perna aceea păcătoasă pe cap.
― N-o să mă omoare nimeni. Gîndește-te puțin. În primul rînd, că plec. Aș putea să găsesc de lucru la un ranch sau ceva, orice, pentru început. Cunosc un băiat al cărui bunic e proprietar de ranch în Colorado. S-ar putea să găsesc de lucru acolo, i-am zis. Am să-ți scriu după ce plec, dacă plec. Hai, dă jos perna de pe cap. Hai, Phoebe, te rog. Te rog, hai.
Totuși n-a dat-o jos. Am încercat să i-o iau cu forța, dar are putere, nu glumă. Obosești luptînd cu ea. Dacă vrea să țină o pernă pe cap, o ține.
― Phoebe, te rog. Ieși de-acolo... îi tot spuneam eu. Hai... ha, Weatherfield, ieși afară.
Dar ea tot nu ieșea. Uneori nu e sensibilă nici măcar la logică. În cele din urmă, m-am ridicat și am ieșit în hol. Am luat niște țigări din cutia de pe masă și le-am băgat în buzunar. Eram frint de oboseală.


Capitolul 22

CÎND M-AM ÎNTORS, ÎȘI LUASE PERNA DE PE CAP ― ȘTIAM CÃ așa o să se întîmple ―, dar tot nu voia să se uite la mine, cu toate că stătea pe spate și așa mai departe. Cînd m-am apropiat de marginea patului și m-am așezat din nou lîngă ea, și-a întors mutrița în partea cealaltă. Mă ignora cu totul. Exact ca echipa de scrimă de la Pencey după ce-am uitat în metrou echipamentul ăla afurisit.
― Ce mai face Hazel Weatherfield? i-am spus. Ai mai scris vreo poveste, două despre ea? Pe cea pe care mi-ai trimis-o o am în geamantan, la gară. E foarte bună.
― Tata o să te omoare!
Mamă, cînd o obsedează ceva, o obsedează, nu glumă!
― Nu. Nici gînd. În cel mai rău caz, o să răcnească din nou la mine. Și, pe urmă, o să mă trimită la păcătoasa aia de școală militară. Asta-i tot ce o să-mi facă. Dar, în primul rînd, nici n-am să fiu aici. O să fiu plecat. O să fiu... O să fiu probabil în Colorado, la ranch-ul de care-ți spuneam...
― Nu mă face să rid. Tu nici măcar nu știi să călărești.
― Cine, eu? Cum să nu știu. Sigur că știu. Asta se învață în două minute, i-am zis. Lasă plasturele!
Trăgea de plasturele de la mînă, încercînd să-l dezlipească.
― Cine te-a tuns așa? am întrebat-o.
Tocmai băgasem de seamă că era tunsă foarte prost ― mult prea scurt.
― Nu te privește, mi-o reteză ea.
Poate fi foarte afurisită uneori. Firește.
― Probabil că iar ai căzut la toate materiile, continuă ea, tot de sus.
Era foarte disprețuitoare, dar într-un fel era și comic. Vorbea ca o profesoară antipatică, și e doar un copil.
― Nu, nu-i adevărat, i-am spus. La engleză am trecut.
Apoi, numai așa, de banc, am ciupit-o de fund. Așa cum stătea, într-o rînă, se dezvelise și i se vedea fundul. De altfel, aproape că nici n-avea fund. N-am ciupit-o tare, dar ea a încercat totuși să mă plesnească peste mînă. Numai că n-a reușit.
Apoi, deodată, mi-a spus:
― Ah, de ce, de ce iar?
Voia să spună, de ce m-au dat iar afară. Și, așa cum mi-a spus-o, m-a întristat îngrozitor.
― Ah, Doamne, Phoebe, nu mă mai întreba. Toți mă întreabă asta, și zău dacă nu m-am săturat. De ce? Pentru un milion de motive. Era o școală infectă, una din cele mai infecte din cîte am cunoscut. Era plină de ipocriți și de răi. În viața mea n-am văzut atîta răutate. Uite, de pildă, dacă erai în camera unuia, la o șuetă, și venea unul mai bleg și plin de coșuri să stea și el acolo, nu-l lăsau să intre. Toți îți încuiau ușa în nas. Și mai aveau și asociația aia secretă, la care am aderat din lașitate. Era un tip, unul Robert Ackley, un pisălog și un bubos, care voia și el să facă parte din asociație. A tot încercat, dar nu l-au primit, numai pentru că era pisălog și plin de coșuri. Mi-e și silă să vorbesc de asta. Era o școală împuțită. Crede-mă.
Phoebe nu spunea nimic, dar asculta. Se vedea după ceafa ei că ascultă. Te-ascultă întotdeauna cînd îi vorbești. Și, în plus, de cele mai multe ori, înțelege ce vrei să-i spui. Zău că da.
Am continuat să-i povestesc despre Pencey. Simțeam nevoia să vorbesc.
― Chiar și cei doi, trei profesori simpatici erau tot ipocriți. Era un bătrîn, domnul Spencer. Nevastă-sa ne dădea întotdeauna ciocolată cu lapte și tot soiul de lucruri d-astea și erau oameni foarte drăguți. Dar să-l fi văzut pe Spencer cînd venea bătrînul Thurmer, directorul școlii, la ora de istorie și se așeza în fundul clasei. Venea mereu și stătea cîte o jumătate de oră în fundul clasei. Venea, chipurile, incognito. După ce stătea un timp în clasă, începea să-l întrerupă pe bătrînul Spencer, făcînd o grămadă de bancuri tîmpite. Iar bătrînul Spencer aproape că se îneca rîzînd și zîmbea și nu știa ce să mai facă să-i fie lui Thurmer pe plac, de parcă ar fi fost prinț sau dracul știe ce.
― Nu mai înjura atîta.
― Te-ar fi apucat greața, zău că da, am continuat. Și pe urmă, de Ziua veteranilor, au ei o "Zi a veteranilor", cînd toți nemernicii care au absolvit Pencey Prep în jurul lui 1776 se adună la școală și se plimbă peste tot cu nevestele și copiii lor. De Ziua veteranilor, deci, a venit un bătrîn de vreo cincizeci de ani și-a bătut la noi în ușă și ne-a întrebat dacă îi dăm voie să se ducă la baie. Baia era la capătul culoarului ― nu știu de ce naiba trebuia să ne întrebe pe noi. Și știi ce ne-a spus? Că vrea să vadă dacă mai sînt inițialele lui pe ușa unuia din closete. Săpase cu vreo 90 de ani în urmă inițialele lui jalnice, păcătoase și tîmpite pe ușa unuia din closete și voia să vadă dacă mai sînt acolo. Așa că l-am condus, cu colegul meu de cameră, la toaletă, și pe urmă a trebuit să stăm și să-l așteptăm pînă și-a căutat inițialele pe toate ușile. Între timp, vorbea întruna. Ne tot spunea că zilele pe care le petrecuse la Pencey fuseseră cele mai fericite din viața lui și ne dădea un milion de sfaturi pentru viitor și așa mai departe. Mamă, ce m-a întristat! Nu vreau să spun că era un ticălos, Doamne ferește. Dar nu trebuie neapărat să fii ticălos ca să-i întristezi pe ceilalți ― poți fi un om foarte de treabă și totuși să-i întristezi. E suficient să le dai o grămadă de sfaturi absurde, în timp ce-ți cauți inițialele pe ușile closetelor și gata, nu-i nevoie de mai mult. Nu știu, dar poate că n-ar fi fost atît de rău dacă n-ar fi gîfîit. Își pierduse suflul cînd urcase scara, și, tot timpul cît își căutase inițialele, gîfîise, suflînd pe nas într-un fel caraghios și jalnic, în timp ce ne spunea, mie și lui Stradlater, să profităm de Pencey cît putem. Ah, Phoebe! Nu pot să-ți explic. Nu-mi plăcea nimic din ce se întîmpla acolo. Nu pot să-ți explic.
Phoebe a spus ceva, dar n-am auzit ce. Își vîrîse nasul în pernă și n-am putut s-aud.
― Ce-ai spus? am întrebat-o. Scoate nasul din pernă, că așa nu te aud.
― Þie nu-ți place nimic.
Cuvintele ei m-au întristat și mai rău.
― Ba da! Ba da! Sigur că-mi place. Nu mai spune asta. De ce naiba spui asta?
― Fiindcă-i adevărat. Nu-ți place nici o școală din lume. Nu-ți place asta, nu-ți place aia, nimic nu-ți place.
― Ba da! Uite, vezi, greșești... aicea greșești. De ce naiba ai spus asta?
Mamă, ce mă mai întrista.
― Fiindcă așa e, mi-a răspuns. Uite, dă-mi un exemplu.
― Un exemplu? Un exemplu de lucru care-mi place? Bine!
Din nenorocire, însă, nu mă puteam concentra. Uneori ți-e greu să te concentrezi.
― Adică un lucru care-mi place foarte mult? am întrebat-o.
Dar nu mi-a răspuns. Stătea ghemuită într-o poziție absurdă, tocmai la celălalt capăt al patului. Era la vreo mie de mile distanță.
― Hai, răspunde-mi, am insistat. Un lucru care-mi place foarte mult sau pur și simplu un lucru care-mi place?
― Unul care-ți place foarte mult.
― Bine, i-am zis.
Nenorocirea era că nu eram în stare să mă concentrez. Singurul lucru care-mi venea în minte erau cele două călugărițe care strîngeau bani în coșulețele alea vechi de paie. Mai ales cea cu ochelarii cu rame de fier. Și băiatul pe care-l cunoscusem la Elkton Hills. Era un băiat la Elkton Hills pe care-l chema James Castle, care n-a vrut să retragă ceea ce spusese despre un alt băiat, unul Phil Stabile, care era foarte încrezut. James Castle spusese că-i foarte încrezut, și un prieten împuțit de-al lui Phil Stabile s-a dus și l-a turnat. Atunci Stabile, cu alți șase băieți ― niște brute împuțite ― s-au dus în camera lui James Castle, au intrat, au încuiat ușa și au încercat să-l facă să-și retragă cuvintele, dar el a refuzat. Și atunci au început să-l aranjeze. Nu vreau să vă spun ce i-au făcut ― e prea dezgustător ―, dar James Castle tot n-a vrut să-și retragă cuvintele. Și dacă l-ați fi văzut. Era un tip mărunțel, pirpiriu, numai piele și os, cu încheieturile de la mînă groase cam cît un creion. Și știți ce-a făcut pînă la urmă? În loc să-și retragă cuvintele, a sărit pe fereastră. Eu eram sub duș și era gălăgie, dar tot am auzit cînd a căzut. Numai că mi-am închipuit că picase ceva pe fereastră ― un radio sau un birou sau, mă rog, altceva, dar nu un băiat. Pe urmă i-am auzit pe toți alergînd pe culoar și coborînd scările în fuga mare, așa că mi-am pus halatul de baie și am alergat și eu jos, unde l-am găsit pe James Castle zăcînd acolo pe treptele de piatră. Era mort, și peste tot erau numai dinți sfărimați și sînge, și nimeni nici măcar nu se apropia de el. Era îmbrăcat cu un pulovăr pe gît, pe care i-l împrumutasem eu. Și știți ce-au făcut cu tipii care fuseseră în cameră cu el? I-au eliminat. Atîta tot. N-au făcut nici măcar pușcărie.
Asta era cam tot ce mi-a venit în minte. Cele două călugărițe pe care le văzusem de dimineață și băiatul acela, James Castle, pe care-l cunoscusem la Elkton Mills. Și, dacă vreți să știți, partea nostimă e că pe James Castle aproape nici nu-l cunoșteam. Era un tip foarte tăcut. Era în grupa mare de matematică, dar stătea în cealaltă parte a clasei și nu se ridica aproape niciodată să spună lecția sau să iasă la tablă sau mai știu eu ce. Sînt băieți d-ăștia care nu se scoală aproape niciodată să spună lecția sau să iasă la tablă. Cred că singura dată cînd am discutat mai mult cu el a fost cînd mi-a cerut să-i împrumut pulovărul meu pe gît. Cînd mi l-a cerut, era să cad jos de mirare. Mi-aduc aminte că mă spălam pe dinți la spălător. Mi-a spus că vine văr-su să-l plimbe cu mașina, nici măcar nu bănuiam că știe că am un pulovăr pe gît. Singurul lucru pe care-l știam despre el era că, în catalog, numele lui venea întotdeauna înainte de-al meu. Parc-aud și acum: Cabel R., Cabel W., Castle, Caulfield. Și, dacă vreți să știți, era cît pe-aci să nici nu-i împrumut pulovărul. Pentru că nu-l cunoșteam destul.
― Ce-ai zis? am întrebat-o pe Phoebe.
Îmi spusese ceva, dar n-o auzisem.
― Nu poți găsi nici un singur lucru.
― Ba da, pot. Pot.
― Atunci spune.
― Uite, de pildă, îmi place Allie, i-am zis. Și-mi place să fac ce fac acum. Să stau aici cu tine, să vorbesc și să mă gîndesc la lucruri și...
― Allie a murit... Întotdeauna spui asta! Dacă un om a murit și așa mai departe și e în cer, atunci nu e...
― Știu c-a murit. Crezi că nu știu? Dar tot poate să-mi placă. Nu? Dar nu-ți închipui că un om încetează să-ți mai placă dac-a murit, ce Dumnezeu? Mai ales cînd a fost de o mie de ori mai drăguț decît oamenii pe care-i cunoști și sînt vii și, mă rog!...
Phoebe n-a mai spus nimic. Cînd n-are replică, nu mai suflă nici o vorbă.
― În orice caz, îmi place cum e acum. Vreau să spun acum, acum, cînd stau cu tine de vorbă și facem bancuri și...
― Dar asta nu-i ceva serios... ceva... adevărat.
― Cum nu e? Este! De ce naiba spui că nu e? Oamenii nu cred niciodată că lucrurile serioase sînt serioase. Mama ei de treabă, m-am săturat pînâ-n gît de toate astea.
― Nu mai înjura. Bine, hai, spune-mi altceva. Uite, de pildă, spune-mi ce vrei să te faci? Om de știință, avocat, sau ce?
― Nu pot să mă fac om de știință. N-am nici un talent la știință.
― Atunci avocat... ca tata.
― Avocat! N-am nimic împotriva avocaților, dar nu mă tentează, i-am zis, adică-i o meserie frumoasă cînd își bat capul să scape cu viață oamenii nevinovați sau alte lucruri d-astea, dar de obicei cînd ești avocat nu faci lucruri d-astea. De obicei, cîștigi o grămadă de bani și joci golf și bridge și-ți cumperi mașini și bei Martini și arăți ca un om important. Și pe urmă, chiar dacă salvezi viețile oamenilor și tot, de unde știi că o faci fiindcă vrei într-adevăr să le salvezi, și nu pentru că vrei să arăți că ești un avocat mare, pe care toată lumea, toți reporterii îl bat pe umăr și-l felicită la tribunal după ce se termină cîte un păcătos de proces, așa cum se întîmplă în filmele alea împuțite! De unde știi că nu ești un mare demagog? Din nenorocire, n-ai de unde.
Nu prea sînt convins că Phoebe a înțeles ce voiam să spun. E încă mică: Dar măcar mă asculta. Și cînd cineva te ascultă, tot e bine.
― Te omoară tata. Te omoară, mi-a zis.
Dar n-o ascultam. Mă gîndeam la altceva ― la ceva năstrușnic.
― Știi ce mi-ar plăcea mie să fiu? am întrebat-o. Știi ce-aș vrea să fiu, dacă aș putea s-aleg?
― Ce? Și nu mai înjura.
― Știi cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea...
― E Dacă cineva întîlnește pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Știu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E "Dacă cineva întîlnește pe careva venind prin lanul de secară". Dar atunci nu știam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulțime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― și nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Și eu stau la marginea unei prăpăstii amețitoare. Și știi ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă și nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale și să-i prind. Asta aș face toată ziua. Aș sta de veghe în lanul de secară. Știu că-i o nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Știu că-i o nebunie.
Mult timp, Phoebe n-a scos nici o vorbă. Apoi, cînd în sfîrșit a vorbit, a spus doar atît:
― O să te omoare tata.
― Ei și? Las' să mă omoare. Nu-mi pasă!
M-am ridicat de pe pat, cu gîndul să mă duc să-i telefonez unui tip care fusese profesorul meu de engleză la Elkton Hills. Domnul Antolini. Locuia la New York acum. Plecase de la Elkton Hills și se angajase profesor de engleză la Universitatea New York.
― Trebuie să dau un telefon, i-am spus lui Phoebe. Mă întorc imediat. Să nu adormi.
Nu voiam să adoarmă cît stăteam în salon. Știam că n-o să adoarmă, dar totuși, ca să fiu sigur, i-am spus.
În timp ce mă îndreptam spre ușă, Phoebe a strigat:
― Holden!
M-am întors. Se ridicase în pat și era tare frumușică.
― Știi că iau lecții de rîgîit de la o fată, una Phyllis Margulies, mi-a spus ea. Ascultă!
Am ascultat și am auzit ceva, dar nu mare lucru.
― Bine, i-am spus.
Apoi m-am dus în salon și l-am sunat pe profesorul meu, domnul Antolini.


Capitolul 23

AM FÃCUT REPEDE NUMÃRUL, CÃ MI-ERA TEAMÃ SÃ NU PICE părinții drept în mijlocul conversației. Dar n-au picat, și domnul Antolini a fost foarte drăguț. Mi-a spus că pot să vin imediat, dacă vreau. Cred că i-am trezit pe amîndoi ― și pe el și pe nevastă-sa ―, fiindcă le-a trebuit o veșnicie pînă să răspundă. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă s-a întîmplat ceva rău și i-am spus că nu. I-am spus totuși că mă dăduseră afară de la Pencey. M-am gîndit că e totuși mai bine să-i spun. Cînd a auzit asta, a exclamat: "Mamă, Doamne!". Avea un simț al umorului deosebit. Mi-a spus să vin imediat, dacă am chef.
Domnul Antolini era cel mai bun profesor din cîți avusesem eu vreodată. Era destul de tînăr, cam de vîrsta lui frate-meu D. B., și puteai să glumești cu el cît vrei, fără ca asta să însemne că-l respecți mai puțin. EI a fost cel care, pînă la urmă, l-a ridicat de pe jos pe James Castle ― băiatul de care v-am povestit că se aruncase pe fereastră. Antolini i-a luat pulsul și tot, și pe urmă și-a scos haina, l-a acoperit și l-a dus în brațe pînă la infirmerie. Nici nu-i păsa că i se umpleau hainele de sînge.
Cînd m-am întors în camera lui D. B., Phoebe dăduse drumul la radio. Se cînta muzică de dans. Dar îl lăsase totuși încet, ca să n-audă femeia de serviciu. Păcat că n-ați văzut-o. Stătea drept în mijlocul patului, peste cuverturi, cu picioarele sub ea, ca ăia care practică yoga. Asculta muzica. Tare mă mai distrează.
― Hai, i-am zis. Nu vrei să dansezi?
O învățasem să danseze cînd era mică de tot. Dansează foarte bine. Vreau să spun că am învățat-o doar cîteva noțiuni. Restul învățase singură. De fapt, nu poți învăța un om să danseze.
― Dar ai pantofi în picioare, a obiectat ea.
― Îi scot. Hai.
Aproape c-a sărit din pat, și pe urmă a așteptat pînă mi-am scos pantofii. Apoi am dansat un timp cu ea. Zău că dansează grozav de bine. Mie nu-mi place cînd văd oameni mari dansînd cu copii ― de cele mai multe ori arată groaznic. Adică, dacă ești la restaurant și vezi un tip bătrîn care-și ia fetița la dans. De obicei, o conduce atît de stîngaci, încît din greșeală îi ridică rochița la spate, și puștoaica habar n-are să danseze și totul pare îngrozitor. Dar eu nu dansez niciodată cu Phoebe în public. Ne distrăm numai așa, prin casă. Și oricum, cu ea nu-i același lucru, fiindcă știe să danseze. Te urmează perfect, orice pas ai face. Numai că trebuie s-o ții foarte strins, ca să nu o incomodeze că ai picioarele mult mai lungi ca ea. Te urmează perfect. Poți face orice pas sau piruetă, poți să dansezi și jitterbug, și se ține perfect de tine. Poți dansa cu ea chiar și tango. Zău.
Am dansat, cred, vreo patru bucăți. Între dansuri, Phoebe e tare caraghioasă. Rămîne nemișcată și așteaptă. Nu vrea nici măcar să vorbească. Te silește să rămîi și tu în poziție de dans și să aștepți pînă începe orchestra din nou. Asta mă-nnebunește. Și nu-ți dă voie nici măcar să rîzi sau mai știu eu ce.
Am dansat deci vreo patru dansuri, și pe urmă am închis radioul. Phoebe a sărit înapoi în pat și s-a vîrît sub plapumă.
― Nu-i așa ca fac progrese? m-a întrebat.
― Oho! i-am răspuns.
Și m-am așezat din nou lîngă ea pe pat. Îmi cam pierdusem suflul. Fumam atît de mult, încît oboseam din te miri ce. Ea nu gîfîia deloc.
― Ia pune mîna pe fruntea mea, mi-a spus ea deodată.
― De ce?
― Pune mîna. Numai o dată.
Am pus mîna pe fruntea ei, dar n-am simțit nimic.
― Frige tare? m-a întrebat.
― Nu. Dar de ce? Ai temperatură?
― Da. Pot să am temperatură cînd vreau. Ia mai pune o dată mîna!
I-am pus din nou mîna pe frunte, și tot n-am simțit nimic. I-am spus totuși:
― Parcă începe.
Nu voiam să capete complexe de inferioritate.
A dat din cap:
― Știi că pot face și termonetrul să urce.
― Termometrul. Cine ți-a spus asta?
― Alice Holmborg mi-a arătat cum să fac. Stai picior peste picior, îți ții răsuflarea și te gîndești la ceva foarte, foarte fierbinte, un radiator sau altceva. Și atunci fruntea ți se înfîerbîntă așa de tare, că poți arde și mîna cuiva, dacă te atinge.
Îmi venea să mor de rîs. Mi-am tras repede mîna de pe fruntea ei, de parcă aș fi fost în mare pericol.
― Îți mulțumesc că m-ai prevenit, i-am zis.
― Nu, că ție nu ți-aș fi ars mîna. M-aș fi oprit înainte de a se încinge tare... Sst!
Apoi, deodată, s-a ridicat repede, repede în capul oaselor.
M-am speriat îngrozitor.
― Ce s-a întîmplat? am întrebat-o.
― Ușa de la intrare! mi-a spus în șoaptă, dar totuși destul de tare. Ei sînt!
Am sărit repede de pe pat și am alergat să sting lampa de pe birou. Pe urmă, mi-am stins țigara de talpă și am băgat-o în buzunar. Am vînturat fumul cu mîna ca să-l împrăștii. N-ar fi trebuit să fumez. Ah, Doamne! Apoi mi-am înșfăcat pantofii, m-am vîrît în dulapul de haine și am închis ușa în urma mea. Mamă, ce-mi mai bătea inima, parcă înnebunise.
Am auzit-o pe mama intrînd în cameră.
― Phoebe? Hai, lasă, nu te mai preface. Am văzut lumină, domnișoară.
― Bună seara! am auzit-o apoi pe Phoebe. N-am putut să dorm. V-ați distrat bine?
― Minunat, a spus mama, dar se vedea cît de colo că nu-i adevărat.
Ea nu prea se distrează cînd iese în oraș.
― Aș vrea să știu de ce nu dormi. Þi-a fost frig?
― Nu. Mi-e bine, dar n-am putut să dorm.
― Phoebe, nu cumva ai fumat? Te rog să nu mă minți, domnișoară.
― Cum? a întrebat Phoebe.
― Ai auzit foarte bine ce-am spus.
― Am aprins o țigară, o clipă. Și am tras doar un fum. Pe urmă, am aruncat-o pe fereastră.
― De ce? Dacă-mi dai voie să te întreb.
― Nu puteam să dorm.
― Nu-mi place asta, Phoebe, nu-mi place deloc, i-a spus mama. Mai vrei o pătură?
― Nu, mulțumesc, noapte bună, i-a spus Phoebe.
Se vedea cît de colo că voia să scape de ea.
― Cum a fost filmul? a întrebat-o mama.
― Grozav, numai că mama lui Alice se tot apleca mereu peste mine s-o întrebe dacă nu simte că face o gripă. Ne-am întors acasă cu taxiul.
― Ia să-ți văd fruntea. Arde?
― N-am luat nimic de la ea. N-avea nici pe dracu'. Era numai o ideea a maică-si.
― Bine. Hai, culcă-te. Cum a fost masa?
― Infectă.
― Ai auzit ce ți-a spus tata despre cuvîntul ăsta. Și pe urmă, de ce spui c-a fost infectă? Ai avut un cotlet splendid de miel. Am fost tocmai pînă la Lexington Avenue să ți-l...
― N-am nimic împotriva cotletului. A fost foarte bun, numai că Charlene îmi suflă veșnic în față cînd pune ceva pe masă. Suflă peste mîncare, peste toate, peste toate...
― Bine. Hai, culcă-te. Pup-o pe mama. Þi-ai făcut rugăciunea?
― Da, la baie. Noapte bună!
― Noapte bună. Hai, dormi. Am o durere de cap îngrozitoare, a spus mama.
Are foarte des dureri de cap. Zău.
― Ia niște aspirine, i-a spus Phoebe. Holden se întoarce miercuri, nu-i așa?
― Da, după cîte știu eu. Hai, vîră-te acolo sub plapumă. Uite-așa.
Am auzit-o pe mama ieșind și închizînd ușa. Am așteptat cîteva clipe, apoi am ieșit și eu din dulap. În întuneric m-am ciocnit de Phoebe, care se dăduse jos din pat și venea către mine.
― Te-am lovit? am întrebate
Acum, cînd erau părinții acasă, trebuia să vorbim în șoaptă.
― Trebuie s-o iau din loc, i-am spus.
Cu toate că era întuneric, am reușit totuși să găsesc marginea patului. M-am așezat și mi-am pus pantofii. Eram cam nervos. Recunosc.
― Nu pleca acum, mi-a șoptit Phoebe. Așteaptă să adoarmă!
― Nu. Plec acum. E cel mai bine, i-am zis eu. Mama e la baie, și tata a pus probabil radioul să asculte ultimele, știri sau altceva. Acuma e cel mai bine.
Eram atît de nervos, încît nici șireturile nu reușeam să mi le leg ca lumea, nu că m-ar fi omorît sau mai știu eu ce dacă m-ar fi găsit acasă, dar ar fi fost foarte neplăcut.
― Unde naiba ești? am întrebat.
Era atît de întuneric, că nu reușeam s-o văd.
― Aici.
Era chiar lîngă mine. Dar eu n-o văzusem.
― Am lăsat valizele alea păcătoase la gară, i-am zis. Ascultă, nu cumva ai niște bani? Sînt pe jantă.
― N-am decît banii pentru cadourile de Crăciun, n-am cumpărat încă nimic.
― Aha!
Nu voiam să-i iau banii de cadouri.
― Vrei să-ți dau ceva din ei?
― Nu vreau să-ți iau banii de cadouri.
― Aș putea totuși să-ți împrumut ceva din ei.
Apoi am auzit-o cum se duce la biroul lui D. B. și deschide și bijbîie într-un milion de sertare. În cameră era întuneric beznă.
― Dar dacă pleci, n-ai să mă mai vezi în piesă, mi-a spus.
Vocea-i sunase cam curios cînd mi-a spus asta.
― Ba nu. Am să plec după reprezentație. Crezi că vreau să pierd spectacolul? Știi ce-am să fac? Am să stau la domnul Antolini pînă marți seara, și pe urmă am să vin acasă. Dacă pot, îți dau un telefon.
― Uite, na, mi-a spus Phoebe.
Încerca să-mi dea banii, dar nu-mi găsea mîna.
― Unde ești?
Mi-a pus banii în palmă.
― Dar n-am nevoie de atîția. Dă-mi doi dolari și gata. Vorbesc serios. Na!
Am încercat să-i dau banii înapoi, dar n-a vrut să-i ia.
― Poți să-i iei pe toți. Las' că mi-i dai tu înapoi. Adu-i la spectacol.
― Dar, pentru Dumnezeu, cît mi-ai dat?
― Opt dolari și optzeci și cinci de cenți. Adică nu, șaizeci și cinci, că am mai cheltuit din ei.
Și, deodată, am început să plîng. n-am putut să mă stăpînesc. Am plîns înăbușit, ca să nu m-audă nimeni, dar totuși am plîns. Phoebe s-a speriat îngrozitor cînd a văzut că plîng și a venit lîngă mine, căutînd să mă potolească, dar, după ce ai început, nu te mai poți opri la comandă. Stăteam tot pe marginea patului și Phoebe m-a luat de gît, iar eu am luat-o în brațe, dar tot nu m-am putut opri. Am plîns așa multă vreme. Aveam impresia că de atîta plîns o să mă înec sau mai știu eu ce. Mamă, ce-am mai speriat-o pe biata Phoebe. Păcătoasa de fereastră era deschisă și o simțeam pe Phoebe cum tremură, că n-avea pe ea decît pijamaua. Am încercat s-o conving să se bage în pat, dar n-a vrut.
În cele din urmă, m-am oprit din plîns. Dar asta după multă, multă vreme. Apoi, mi-am încheiat paltonul și m-am pregătit de plecare. I-am spus c-am să-i dau un semn de viață și ea mi-a spus că pot rămîne să dorm cu ea, dacă vreau, dar i-am spus că-i mai bine să mă topesc, că m-așteaptă domnul Antolini și așa mai departe. Apoi am scos șapca de vînătoare din buzunarul hainei și i-am dat-o. Ei îi plac pălăriile astea aiurite. La început n-a vrut s-o ia, dar pe urmă am convins-o. Sînt sigur că a dormit cu ea pe cap. Zău că-i plac pălăriile astea. Pe urmă, i-am mai spus o dată c-am s-o sun dac-am să pot și am plecat.
Nu știu de ce, dar mi-a fost mult mai ușor să ies din casă decît să intru. În primul rînd, pentru că nu-mi mai păsa dacă mă prinde sau nu. Zău că nu. Mă gîndeam că, dacă au să mă prindă, au să mă prindă și gata. Și, de fapt, aproape că doream să mă prindă.
În loc să iau ascensorul, am coborît pe scară. Pe scara de serviciu. Era cît pe-aci să-mi rup gîtul, împiedicîndu-mă de zece milioane de lăzi de gunoi, dar pînă la urmă am ajuns cu bine în stradă. Băiatul de la ascensor nici măcar nu m-a văzut. Cred că-și închipuie că mai sînt și acum la familia Dickstein.


Capitolul 24

DOMNUL ȘI DOAMNA ANTOLINI AVEAU UN APARTAMENT foarte luxos în Sutton Place, cu două trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi în living room și un bar și tot soiul de lucruri d-astea. Fusesem de multe ori la ei, fiindcă, după ce am plecat de la Elkton Hills, domnul Antolini a venit foarte des la noi la masă, ca să vadă ce mai fac. Pe atunci nu era însurat. Pe urmă, după ce s-a însurat, jucam mereu tenis cu el și cu doamna Antolini la West Side Tennis Club, la Forrest Hilis, în Long Island. Doamna Antolini era membră la clubul ăla. Era o femeie putred de bogată. Avea vreo șaizeci de ani mai mult decît domnul Antolini, dar păreau că se înțeleg destul de bine. Mai întîi, că amîndoi erau foarte intelectuali, mai ales domnul Antolini, deși, cînd stăteai de vorbă cu el, băgai de seamă că este mai mult spiritual decît intelectual, cam așa cum e și D. B. Doamna Antolini era aproape tot timpul serioasă. Suferea destul de rău de astmă. Citiseră amîndoi toate schițele și nuvelele lui D. B. ― chiar și doamna Antolini ― și, cînd a fost cu plecarea lui D. B. la Hollywood, domnul Antolini i-a telefonat și l-a sfătuit să nu se ducă. Dar el tot s-a dus. Domnul Antolini spunea că un om care scrie cum scrie D. B. n-are ce căuta la Hollywood. Și, de fapt, asta-i exact ce-am spus și eu.
Aș fi mers pe jos pînă la ei, fiindcă nu voiam să cheltuiesc din banii lui Phoebe decît dacă era neapărat nevoie, dar cînd am ajuns în stradă m-am simțit cam ciudat. Aveam un fel de amețeală. Așa că am luat un taxi. N-am vrut să-l iau, dar pînâ la urmă tot l-am luat. A fost îngrozitor de greu să-l găsesc.
Cînd am sunat ― după ce măgarul de liftier s-a hotărit, în sfîrșit, să mă lase să urc ―, mi-a deschis chiar domnul Antolini. Era în halat și în papuci și ținea în mînă un pahar înalt cu whisky și gheață. Era un tip foarte rafinat și un băutor serios.
― Holden, băiete, mi-a spus. Doamne, ai mai crescut cu vreo douăzeci de țoli. Îmi pare bine că te văd!
― Ce mai faceți, domnule Antolini? Ce mai face doamna?
― Perfect, amîndoi. Ia dă-mi paltonul.
Mi l-a luat și l-a agățat în cuier.
― M-așteptam să te văd c-un prunc de-o zi în brațe. Fără adăpost. Cu fulgi de zăpadă pe gene.
E foarte spiritual uneori. Apoi s-a întors și a strigat spre bucătărie:
― Lillian, ce se aude cu cafeaua?
Lillian este prenumele doamnei Antolini.
― E gata! a strigat ea. A venit Holden? Bună seara, Holden!
― Bună seara, doamnă Antolini!
În casa asta a lor se striga mereu, pentru că nu erau niciodată amîndoi în același timp în aceeași cameră. Într-un fel, era nostim.
― Stai jos, Holden, m-a poftit domnul Antolini.
Se vedea cît de colo că era puțin pilit. Camera arăta ca după petrecere. Peste tot pahare și farfurii cu alune.
― Scuză, te rog, deranjul, mi-a zis, am avut niște prieteni din Buffalo de-ai nevesti-mi. Niște buffaloes.
Am rîs, și doamna Antolini mi-a strigat ceva din bucătărie, dar n-am înțeles.
― Ce-a spus? l-am întrebat pe domnul Antolini.
― A spus să nu te uiți la ea cînd o să vină încoace. Tocmai a ieșit din cîrpe. Nu vrei o țigară? Ai început să fumezi?
― Mulțumesc.
Am luat o țigară din cutia pe care mi-a întins-o.
― Fumez doar din cînd în cînd. Nu sînt un fumător prea serios.
― Cred, cred, mi-a zis.
Apoi mi-a dat să aprind de la o brichetă mare de pe masă.
― Deci ai divorțat de Pencey, mi-a spus.
Întotdeauna vorbea așa. Uneori mă distra grozav, alteori, însă, nu mă distra deloc. Sărea peste cal. Nu pot să spun că nu era spiritual ― din contra, era chiar foarte spiritual ―, dar uneori e enervant cînd un om spune un lucru ca: "Deci ai divorțat de Pencey". Și D. B. sare uneori peste cal.
― Ce s-a întîmplat? m-a întrebat domnul Antolini. Ce-ai făcut la engleză? Dac-ai căzut la engleză, nu te mai primesc aici, tu, care erai asul așilor la compuneri.
― Nu, la engleză am trecut, cu toate că ne-am ocupat mai mult de literatură. N-am scris decît vreo două compuneri trimestrul ăsta, i-am spus. Dar am căzut la retorică. Aveam un curs pe care trebuia să-l urmăm ― un curs de retorică ― și la ăla am căzut.
― De ce?
― Nu știu de ce.
Nu prea aveam chef să-i înșir toată povestea. Tot mai aveam amețeală și mă mai apucase și o strașnică durere de cap. Zău că da. Dar se vedea cît de colo că-l interesa problema, așa că i-am povestit puțin despre toate astea.
― E vorba de un curs la care fiecare băiat din clasă trebuie să se ridice să țină un discurs. Știți și dumneavoastră cum e. Un discurs liber, spontan, și dacă băiatul o ia cît de cît pe alături, trebuie să strigi tare și cît de repede poți "Digresiune". Și asta mă enerva la culme. Am luat, de altfel, un insuficient.
― De ce?
― Nu știu. Povestea asta cu digresiunea mă scotea din sărite. Nu știu. Nenorocirea cu mine e că mie-mi place cînd o ia unul pe alături. E mult mai interesant.
― Nu te interesează ca atunci cînd cineva îți spune un lucru să se țină de subiect?
― Ba da! Îmi place să se țină de subiect, dar nu-mi place să se țină scai de el. Nu știu, dar cred că nu-mi place cînd un om se ține tot timpul de subiect. Recunosc că băieții care aveau notele cele mai bune la retorică erau cei care se țineau tot timpul scai de subiect. Dar era un băiat, unul Richard Kinsella, care nu prea se ținea de subiect, și căruia veșnic îi strigau "Digresiune". Și asta era îngrozitor, fiindcă în primul rînd era un tip foarte nervos ― vreau să spun, foarte nervos ―, căruia îi tremurau buzele de cîte ori îi venea rîndul să vorbească, și, dacă stăteai în fundul clasei, abia îl auzeai. Cînd se mai liniștea și nu-i mai tremurau buzele, vorbea mai interesant decît toți ceilalți. Pe mine, cel puțin, mă interesa. Totuși, era cît pe-aci să cadă și el. A luat un suficient cu plus fiindcă tot strigau mereu că face digresiuni. Odată, a vorbit despre o fermă pe care o cumpărase taică-su în Vermont. Și tot timpul cît a vorbit au urlat la el că o ia pe alături, și profesorul, domnul Vinson, i-a dat un insuficient, fiindcă nu spusese ce animale și legume și alte lucruri cultivau la fermă. Știți ce făcea Richard Kinsella ăsta? Începea să povestească despre fermă și pe urmă, deodată, se apuca să-ți spună despre scrisoarea pe care o primise maică-sa de la unchiul lui și cum se îmbolnăvise unchi-su de poliomielită la patruzeci și doi de ani și cum nu lăsase pe nimeni să vină să-l viziteze la spital, fiindcă nu voia să-l vadă nimeni că umblă cu corset. Recunosc că toate astea nu prea aveau legătură cu ferma, dar era interesant. E interesant cînd un băiat îți povestește despre unchiul lui. Mai ales cînd începe să vorbească despre ferma lui taică-su și apoi, deodată, ajunge să-l intereseze mai mult unchi-su. Vreau să spun că-i o porcărie să-i tot urli "Digresiune! Digresiune!" cînd el e drăguț și emoționat... nu știu. E greu să vă explic.
Nici nu prea aveam chef să-i explic. În primul rînd, că mă apucase durerea aia de cap îngrozitoare. Doamne, ce mai doream să vină doamna Antolini cu cafeaua. Âsta-i un lucru care mă enervează cumplit ― cînd cineva spune că-i gata cafeaua și de fapt nu e.
― Holden... Vreau să-ți pun o întrebare scurtă, pedagogică și cam încuiată. Nu crezi că fiecare lucru trebuie făcut la timpul și la locul potrivit? Nu crezi că, dacă un om începe să vorbească despre ferma lui taică-su, e bine să se țină de subiect și, după ce-l isprăvește, să treacă la altul, adică la corsetul lui unchi-su? Sau, dacă acel corset era un subiect atît de pasionant, de ce nu l-a ales pe ăsta în loc să aleagă ferma?
N-aveam nici un chef să mă gîndesc și să-i răspund și așa mai departe. Mă durea capul și mi-era rău. Și, dacă vreți să știți, mă cam durea și stomacul.
― Da... nu știu. Îmi închipui c-ar fi trebuit. Adică, vreau să spun c-ar fi trebuit să-l aleagă pe unchi-su în loc s-aleagă ferma, dacă unchi-su îl interesa mai mult. Dar, de multe ori nu știi ce te interesează cel mai mult pînă nu începi să vorbești despre ceva care nu te interesează cel mai mult. Vreau să spun că uneori n-ai încotro. Și cred c-ar trebui să lași omul în pace atunci cînd, în sfîrșit, îl interesează un lucru și se înfierbîntă povestindu-ți despre el. Mie îmi place cînd văd că un om se pasionează de un lucru. E frumos. Dumneavoastră nu-l știți pe profesorul ăla, domnul Vinson. Era în stare să te înnebunească, el și clasa lui nenorocită. Tot timpul nu făcea decît să repete: unificați și simplificați. Dar există lucruri pe care nu le poți unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că așa vrea altul. Dumneavoastră nu l-ați cunoscut pe domnul Vinson. Recunosc că era foarte învățat și, mă rog, tot restul, dar se vedea cît de colo că nu are prea multă minte.
― V-am adus în sfîrșit cafeaua, a zis doamna Antolini, intrînd cu o tavă cu cafele, prăjituri și alte lucruri d-astea. Holden, te rog să nu te uiți la mine. Arăt îngrozitor.
― Bună seara, doamnă Antolini, i-am răspuns.
Am vrut să mă ridic în picioare și așa mai departe, dar domnul Antolini m-a apucat de haină și m-a tras înapoi. Doamna Antolini avea părul plin de bigudiuri d-alea de fier și n-avea roșu pe buze. Nu prea arăta grozav. Părea destul de bătrînă și așa mai departe.
― Pun tava aici. Și n-aveți decît să vă serviți! ne-a spus ea, așezînd tava pe măsuță și dînd deoparte paharele murdare. Ce mai face mama, Holden?
― Bine, mulțumesc. N-am mai văzut-o de mult, dar ultima dată cînd am...
― Iubitule, dacă Holden are nevoie de ceva, găsești tot în dulapul cu rufe. Raftul de sus. Eu mă duc să mă culc. Sînt moartă de oboseală, a spus doamna Antolini.
Și chiar părea obosită.
― Credeți c-o să știți să faceți singuri patul?
― Las' c-avem noi grijă de toate! Du-te și te culcă, a îndemnat-o domnul Antolini.
Apoi a sărutat-o, și ea și-a luat rămas bun de la mine și s-a dus în dormitor. Se sărutau foarte mult în public.
Am băut jumătate dintr-o ceașcă de cafea și am mîncat o bucățică dintr-o prăjitură tare ca piatra, iar domnul Antolini a mai băut un whisky. Se vedea cît de colo că îi place whisky-ul sec, cu foarte puțin sifon. Dacă n-o să se astîmpere, s-ar putea să ajungă alcoolic.
― Am mîncat cu taică-tu acum cîteva săptămînl mi-a spus el deodată. Știai?
― Nu. Nu știam!
― Dar cred că-ți dai seama că e foarte îngrijorat în privința ta.
― Da. De asta îmi dau seama.
― După cîte mi-am dat seama înainte de a-mi telefona, primise o scrisoare lungă, care l-a mîhnit. O scrisoare de la directorul școlii, informîndu-l că nu vrei să-ți dai nici un pic de osteneală. Că lipsești de la lecții, că te prezinți nepregătit la toate materiile și în general că ești un...
― N-am lipsit de la nici o lecție. Nici n-ai voie să lipsești. E drept că la o materie sau la două ― cum ar fi retorica, de care vă spuneam ― am mai chiulit, o dată sau de două ori, dar în general n-am lipsit.
N-aveam nici un chef să discut despre toate astea. Cafeaua îmi mai potolise stomacul, dar capul continua să mă doară înfiorător.
Domnul Antolini și-a aprins o altă țigară ― fuma ca un nebun ―, apoi mi-a spus:
― Adevărul e că nu știu ce dracu' să-ți spun, Holden.
― Știu. E foarte greu de vorbit cu mine. Îmi dau seama de asta.
― Am sentimentul că te îndrepți spre o prăpastie îngrozitoare, îngrozitoare. Nu știu nici eu prea bine ce fel de... Mă asculți?
― Da.
Se vedea cît de colo că încerca să se concentreze și așa mai departe.
― S-ar putea să ajungi, la treizeci de ani, să stai într-un bar și să urăști pe oricine intră și pare să fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea să prinzi atîta cultură cît să urăști oamenii care vorbesc greșit gramatical. Sau s-ar putea să ajungi conțopist într-un birou și să arunci clame în capul stenografei de lîngă tine. Nu știu. Dar îți dai cît de cît seama ce vreau să-ți spun?
― Da. Sigur, i-am zis.
Bineînțeles că-l înțelegeam.
― Dar greșiți în povestea aceea cu urîtul. Vreau să spun, în legătură cu faptul c-am să ajung să urăsc toți fotbaliștii și tot. Zău că greșiți. Să știți că nu prea sînt oameni pe care să-i urăsc. Mi se întîmplă ― e drept ― să urăsc pe cîte unul un timp, puțină vreme, cum s-a întîmplat cu băiatul acela, Stradlater, pe care l-am cunoscut la Pencey, sau cu celălalt băiat, Robert Ackley. Îi uram eu cîteodată ― e adevărat, dar nu ținea prea mult. După un timp, dacă nu-i vedeam și dacă nu veneau în camera mea sau dacă nu-i întîlneam o zi, două în sufragerie, începea să mi se facă dor de ei. Îmi lipseau.
Domnul Antolini n-a mai spus nimic un timp. S-a ridicat să-și mai pună un cub de gheață în pahar, apoi s-a așezat la loc. Se vedea că era frămîntat de gînduri. Totuși, tare aș fi dorit să amîne discuția pe a doua zi. Dar se înfierbîntase. Aproape întotdeauna se întîmplă ca oamenii să aibă chef de discuție tocmai cînd n-ai tu.
― Bine. Ascultă-mă o clipă... S-ar putea ca vorbele mele să nu fie atît de memorabile cît aș dori eu, dar într-o zi, două am să-ți scriu o scrisoare în legătură cu asta. Și atunci ai să înțelegi exact. În orice caz, ascultă-mă!
Se strădui din nou să se concentreze, apoi spuse:
― Prăpastia către care cred că te îndrepți e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simți sau auzi cînd a atins fundul. Cade, cade la nesfîrșit. Asta se întîmplă cu oamenii care la un moment dat în viață au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care și-au închipuit că nu-l pot găsi. Și care atunci au renunțat să mai caute. Au renunțat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înțelegi?
― Da.
― Sigur?
― Sigur.
S-a ridicat și și-a mai turnat niște pileală în pahar. Apoi s-a așezat din nou și multă vreme n-a mai spus nimic.
― Nu vreau să te sperii, mi-a spus, dar te văd în stare să mori eroic, într-un fel sau altul, pentru o cauză cu totul nedemnă.
S-a uitat la mine cu o privire ciudată. Apoi a spus:
― Dacă-ți scriu ceva, îmi făgăduiești c-o să citești cu atenție și c-ai să păstrezi ce ți-am scris?
― Da. Sigur, i-am răspuns.
Și chiar am și păstrat hîrtia pe care mi-a dat-o. O mai am și acum.
S-a dus la biroul lui, în celălalt capăt al camerei și, fără să se așeze, a început să scrie ceva pe o bucată de hîrtie. Apoi s-a întors și s-a așezat, ținînd hîrtia în mînă.
― E curios, dar cuvintele astea n-au fost scrise de un poet de profesie, ci de un psihanalist pe care-l cheamă Wilhelm Stekel. Uite ce... dar ești atent?
― Sigur că sînt.
― Uite ce spune el: "Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorința de a trăi modest în slujba ei".
S-a aplecat și mi-a întins hîrtia. Am citit-o chiar cînd mi-a dat-o, apoi i-am mulțumit și așa mai departe și am pus-o în buzunar. Era drăguț din partea lui că-și bătea atîta capul cu mine. Zău că era. Numai că nu prea aveam chef să mă concentrez. Mamă, ce obosit eram! Mă apucase deodată o oboseală cumplită.
El, în schimb, nu era obosit deloc. Și, în plus, mai era și pilit.
― Cred, mi-a spus, că într-una din zilele astea va trebui să te hotărăști încotro vrei s-o apuci și pe urmă o să trebuiască s-o pornești într-acolo. Fără întîrziere. Þie nu-ți dă mîna să pierzi nici o clipă. Þie nu-ți dă mîna.
Am dat din cap, pentru că se uita drept la mine și așa mai departe, dar nu eram foarte sigur că-nțeleg ce vrea să spună. De fapt, înțelegeam eu ceva, dar nu eram prea sigur că înțeleg tot. Eram mult prea obosit.
― Și nu-mi place să-ți spun asta, a continuat el, dar cred că după ce ai să te hotărăști cît de cît încotro vrei s-o apuci, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te străduiești să înveți mai bine la școală. Trebuie. Fie că-ți place sau nu ideea ― ești student. Și năzuiești spre cunoaștere. Și cred c-ai să descoperi, după ce ai să-i lași în urmă pe toți domnii Vinese și cursurile lor de retori...
― Domnii Vinson, i-am spus.
Era clar că voia să spună toți domnii Vinson, nu toți domnii Vinese. Totuși, n-ar fi trebuit să-l întrerup.
― Bine, domnii Vinson, după ce ai să-i depășești pe toți domnii ăștia, ai să începi să te apropii din ce în ce ― bineînțeles dacă vrei și cauți și aștepți asta ― de genul de cunoștințe care sînt scumpe sufletului tău. Ai să descoperi, printre altele, că nu ești primul om pe care să-l fi uimit, să-l fi speriat sau chiar ― să-l fi dezgustat purtările celorlalți. Și o să te bucure și o să-ți dea curaj faptul c-ai să afli că nu ești singurul care a simțit asta. Mulți, foarte mulți oameni s-au frămîntat și s-au chinuit așa cum te frămînți tu acum. Din fericire, unii și-au consemnat suferințele morale și spirituale în scris. Și, dacă vrei, poți învăța multe de la ei. După cum alții vor învăța cîndva de la tine, dac-o să ai ce să-i înveți. Această reciprocitate e un lucru minunat. Și asta nu e educație. E istorie, e poezie.
S-a oprit, a mai luat un gît de whisky, apoi a început să vorbească din nou. Mamă, ce se mai înfierbîntase. Îmi pare bine că n-am încercat să-l opresc sau mai știu eu ce.
― Nu vreau să spun că oamenii învățați sau savanții sînt singurii în stare să aducă o contribuție valoroasă în folosul omenirii. Pentru că nu e așa. Dar vreau să spun că oamenii talentați și creatori, care se întîmplă să mai fie și cinstiți, și savanți ― ceea ce, din păcate, se întîmpă destul de rar ― tind să lase în urma lor o moștenire mult mai valoroasă decît oamenii care sînt doar talentați și creatori, fără nimic mai mult. Tind să se exprime mai clar și au, de obicei, perseverența să-și ducă gîndurile pînă la capăt. Dar mai important decît orice e faptul că, în nouă cazuri din zece, sînt mult mai modești decît gînditorii lipsiți de metodă și spirit științific. Mă urmărești? Înțelegi ce vreau să spun?
― Da, sir.
Din nou, mult timp domnul Antolini n-a mai spus nimic. Nu știu dacă vi s-a întîmplat vreodată, dar e destul de greu să stai și să aștepți ca un om căzut pe gînduri să reînceapă să vorbească. Zău că e. Mă căzneam să nu casc. Nu pot spune că eram plictisit sau mai știu eu ce ― fiindcă nu eram ―, dar mi se făcuse deodată infernal de somn.
― Și mai e încă un avantaj pe care ți-l oferă o educație universitară. Dacă o aprofundezi suficient, ajungi să-ți dai seama de potențialul tău mintal. De ceea ce se potrivește minții tale și, poate, de ceea ce e nepotrivit pentru ea. Și, după un timp, ajungi să-ți dai seama ce idei sînt pe dimensiunea ei. Vei putea, astfel, să cîștigi foarte mult timp pe care l-ai fi pierdut încercînd idei care nu-ți merg, care nu ți se potrivesc. Ai să începi să-ți cunoști adevărata măsură și ai să-ți poți modela mintea în mod corespunzător.
În clipa aceea, am căscat. Sînt un măgar prost crescut, dar n-am putut să mă stăpînesc.
Dar domnul Antolini nu s-a supărat. A rîs.
― Hai, mi-a zis, ridicîndu-se în picioare. Hai să facem patul.
M-am dus după el pînă la dulap, de unde a încercat să scoată niște cearșafuri și pături și mai știu eu ce alte lucruri de pe raftul de sus, dar n-a putut, fiindcă avea în mînă paharul ăla de whisky. Atunci l-a dat pe gît și l-a pus pe jos, și apoi a scos lucrurile din dulap. L-am ajutat să le aducă pînă la canapea. Am făcut patul împreună. El nu se prea pricepea. Nu știa să aranjeze așternutul și păturile prea strîns. Dar mie, oricum, nu-mi păsa. Eram atît de obosit, încît aș fi dormit și în picioare.
― Și ce mai fac toate femeile tale?
― Bine.
Nu prea încurajam discuția, pentru că n-aveam chef de conversație.
― Dar Sally?
O cunoștea pe Sally Hayes. Îi făcusem cîndva cunoștință cu ea.
― Bine. Am ieșit cu ea azi după-masă.
Mamă, mi se părea că trecuseră douăzeci de ani de atunci.
― Nu mai avem mare lucru în comun.
― A naibii de frumoasă. Dar ce mai face cealaltă? Cea de care mi-ai vorbit, cea din Maâine.
― A, Jane Gallagher. E foarte bine. Cred c-am să-i telefonez mîine.
În sfîrșit, isprăvisem de făcut patul.
― E la dispoziția ta, mi-a zis domnul Antolini. Dar nu știu unde naiba ai să-ți pui picioarele astea.
― Nu face nimic. Sînt obișnuit cu paturile scurte. Vă mulțumesc din suflet. Să știți că dumneavoastră și doamna Antolini mi-ați salvat viața astă-seară.
― Știi unde e baia. Dacă mai ai nevoie de ceva, strigă. Eu mai am puțină treabă în bucătărie. Te supără lumina?
― Nu, zău că nu. Vă mulțumesc foarte mult.
― Bine. Noapte bună, frumosule.
― Noapte bună, sir. Și vă mulțumesc foarte mult.
El s-a dus în bucătărie, și eu m-am dus în baie, unde m-am dezbrăcat și așa mai departe. Pe dinți nu m-am putut spăla fiindcă n-aveam periuța la mine. nici pijama n-aveam, și domnul Antolini nu se gîndise să-mi împrumute una de-a lui. Așa că m-am întors în living room, am stins lampa mică de lîngă canapea și m-am băgat în pat, păstrînd numai chiloții. Canapeaua era mult prea scurtă pentru mine. Dar zău c-aș fi putut să dorm și în picioare, fără măcar să clipesc. Am stat cîteva clipe să mă gîndesc la tot ce-mi spusese domnul Antolini. Despre potențialul mintal și toate celelalte. Zău că era inteligent. Dar simțeam că mi se închid ochii, și o clipă mai tîrziu dormeam.
Apoi s-a întîmplat ceva. Nu-mi place nici să vorbesc de treaba asta.
M-am trezit brusc. Nu știu cît era ceasul, nu știu nimic, dar m-am trezit. Am simțit ceva pe frunte, mîna cuiva. Mamă, ce m-am speriat. Și știți ce era? Era mîna domnului Antolini. Și știți ce făcea? Stătea în întuneric pe podea, lîngă canapea, și parcă mă mîngîia pe frunte sau îmi netezea părul. Mamă, cred c-am sărit vreo mie de metri în sus.
― Ce naiba faceți? l-am întrebat.
― Nimic! Stăteam pur și simplu aici și admiram...
― Dar totuși, ce faceți? l-am mai întrebat o dată.
Nu știam ce dracu' să spun ― mă simțeam îngrozitor de jenat.
― Ce-ar fi să vorbești mai încet? Stăteam pur și simplu și...
― Trebuie să plec, i-am spus.
Mamă, ce nervos eram. Am început să-mi trag pantalonii pe întuneric. Eram atît de enervat, că mereu nimeream alături. Prin școlile pe unde am umblat și așa mai departe, am cunoscut mai mulți perverși d-ăștia blestemați decît oricare altul, și, nu știu de ce, cu mine își găsesc totdeauna să se poarte insinuant.
― Unde trebuie să te duci? m-a întrebat domnul Antolini.
Încerca să se poarte cît se poate de rece și de indiferent, dar se vedea cît de colo că-și cam pierduse cumpătul. Credeți-mă.
― Mi-am lăsat valizele și toate alea la gară și cred c-ar fi mai bine să mă duc să le iau. Am toate lucrurile mele acolo.
― Las' că le găsești și mîine dimineață. Acum culcă-te și dormi. Am să mă duc și eu să mă culc. Ce-i cu tine?
― Nu-i nimic. Dar toți banii și lucrurile mele de preț se află într-una din valize. Mă întorc imediat. Iau un taxi și mă întorc imediat, i-am spus.
Mamă, ce mă mai împiedicam. Era groaznic de întuneric. Știți... de fapt banii nu-s ai mei, sînt ai mamei, și eu...
― Nu fi caraghios, Holden. Culcă-te la loc. Mă duc și eu să mă culc. Ai să-ți găsești banii neatinși, mîine diminea...
― Nu, nu. Serios că nu. Trebuie să mă duc. Zău.
Eram aproape complet îmbrăcat, dar nu-mi găseam cravata, fir-ar a naibii de cravată. Nu reușeam deloc să-mi amintesc unde-o lăsasem. Mi-am pus haina și am renunțat la cravată. Domnul Antolini se așezase puțin mai departe, într-un fotoliu mare, și se uita la mine. Era întuneric și așa mai departe și nu pot spune câ-l vedeam prea bine, dar simțeam că se uită la mine. Și, în același timp, continua să pilească. Þinea în mînă nelipsitul pahar de whisky.
― Ești un băiat foarte, foarte ciudat.
― Știu, i-am spus.
Nici nu mi-am căutat prea mult cravata. Am plecat fără ea.
― La revedere, domnule profesor, i-am zis, vă mulțumesc frumos. Zău că vă mulțumesc.
S-a ținut după mine pînă la ușa de la intrare și nici cînd am chemat ascensorul nu s-a clintit din loc. Mi-a repetat că sînt un băiat "foarte, foarte ciudat". Ciudat, aiurea. Apoi a rămas în prag și a așteptat pînă a venit amărîtul ăla de ascensor. Cred că-n toată viața mea nenorocită n-am așteptat atîta un ascensor. Jur.
Nu știam ce naiba să vorbesc. Stătea în ușă și aștepta, așa că am spus:
― Am să-ncep să citesc niște cărți serioase. Zău că da.
Trebuia să spun ceva, căci situația era foarte jenantă.
― Du-te, ia-ți geamantanele și vino repede înapoi. Am să las ușa descuiată.
― Mulțumesc frumos, i-am spus. La revedere!
În sfîrșit, sosise ascensorul. Am tras ușile și am coborît. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunul! Și mă treceau toate nădușelile. De cîte ori mi se întîmplă lucruri d-astea, cu perverși, încep să mă treacă nădușelile. Genul ăsta de ticăloșii mi se întîmplaseră de vreo douăzeci de ori de cînd eram mic. Și nu pot să le sufăr.


Capitolul 25

CÎND AM IEȘIT ÎN STRADA, TOCMAI ÎNCEPEA SÃ SE LUMINEZE de ziuă. Era destul de frig, dar am avut o senzație plăcută, pentru că transpirasem îngrozitor.
Nu știam unde naiba să mă duc. Nu voiam să mă duc la un alt hotel și să cheltuiesc toți banii lui Phoebe. În cele din urmă, știți ce-am făcut? Am ieșit în Lexington Avenue și de acolo am luat metroul pînă la Grand Hotel Station, unde îmi lăsasem geamantanele și tot. M-am gîndit să dorm în sala de așteptare, sala aceea uriașă cu mii de bănci. Și asta am și făcut. Un timp, n-a fost prea rău, căci, nefiind prea mulți oameni, am putut să-mi întind picioarele pe bancă. Dar nu-mi face plăcere nici să-mi amintesc despre asta. N-a fost prea plăcut. Mai bine să n-ajungeți acolo. Vorbesc serios. V-ar întrista.
Am dormit numai pînă la nouă, cînd în sala de așteptare au început să năvălească milioane de oameni și a trebuit să pun picioarele jos. Eu nu prea dorm bine dacă trebuie să țin picioarele jos. Așa că m-am ridicat. Capul tot mă mai durea. Chiar mai rău decît înainte. Și cred că în viața mea nu m-am simțit mai trist.
Nu voiam să mă gîndesc la domnul Antolini, și totuși nu reușeam să mi-l alung din minte. Mă întrebam oare ce-o să-i spună doamnei Antolini cînd o vedea că n-am dormit acolo sau mai știu eu ce. Dar asta nu mă îngrijora prea tare, pentru că știam că domnul Antolini e foarte deștept și că o să găsească o explicație. Putea să-i spună, de pildă, că plecasem acasă, ori ceva asemănător. Nu asta mă îngrijora pe mine. Mă îngrijora altceva: cum mă trezisem și-l găsisem mîngîindu-mă pe frunte. Vreau să spun că mă întrebam dacă nu cumva greșisem cînd mă gîndisem la ceva dubios. Poate că-i făcea pur și simplu plăcere să mîngîie băieții pe frunte cînd dorm. De fapt, n-ai cum să știi precis. N-ai cum. Am început chiar să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-mi iau bagajele și să mă întorc la el, după cum îi făgăduisem. Adică începusem să mă gîndesc că se purtase foarte frumos cu mine, chiar dacă, în fond, era pervers. Mi-am amintit o grămadă de lucruri: că nu se supărase cînd îi telefonasem în mijlocul nopții, că-mi spusese să vin îndată la ei, dacă am chef, că-și bătuse capul să-mi dea sfaturi, ca să-mi descopăr potențialul mintal, că fusese singurul tip care se apropiase de James Castle, cînd zăcuse mort ― știți, băiatul acela de care v-am povestit. M-am gîndit la toate astea. Și cu cît mă gîndeam mai mult, cu atît mă întristam mai tare. Vreau să spun că am început să mă gîndesc c-ar fi trebuit poate, să mă întorc la domnul Antolini. Poate că mă mîngîiase pe frunte doar așa, de plăcere. Dar totuși, cu cît mă gîndeam mai mult la asta, cu atît mă simțeam mai trist și mă frămîntam mai tare. Și, în plus, mă mai dureau și ochii. Mă dureau infernal. Mă dureau și mă ardeau că nu dormisem de ajuns, și, în afară de asta, răcisem și n-aveam nici măcar o batistă nenorocită în buzunar. Aveam eu niște batiste în valiză, dar n-aveam chef s-o scot din caseta de fier și s-o deschid în fața tuturor.
Cineva lăsase lîngă mine, pe bancă, o revistă. Am început s-o citesc, zicîndu-mi că cel puțin pentru un timp o să-mi abată gîndurile de la domnul Antolini și de la un milion de alte lucruri. Dar m-am apucat să citesc un articol împuțit care aproape că m-a deprimat și mai rău. Era despre hormoni. Spunea cum trebuie să arăți ― ce față și ce ochi trebuie să ai ― dacă hormonii îți funcționează normal, și eu nu arătam deloc așa. Arătam exact ca tipul pe care îl descria în articol că are niște hormoni nenorociți. Așa c-am început să-mi fac probleme. Ce-o fi cu hormonii mei? Pe urmă, am citit alt articol despre cum poți ști dacă ai cancer. Scria că, dacă ai vreo rană în gură care nu se vindecă destul de repede, e semn de cancer. Și eu aveam, de vreo două săptămîni, o rană pe dinăuntrul buzei. Așa că mi-am închipuit că trebuie să fiu bolnav. Veselă revistă, n-am ce spune. În cele din urmă, am renunțat s-o mai citesc și am ieșit să mă plimb. Mă gîndeam că, dacă sînt bolnav, tot mor în cîteva luni. Zău, așa gîndeam. Eram chiar sigur de asta. Și nu pot spune că-mi venea să sar în sus de bucurie.
Era a ploaie, dar eu tot m-am dus să mă plimb. Și m-am gîndit c-ar fi bine să mănînc ceva. Nu mi-era foame deloc, dar mă gîndeam c-ar trebui totuși să mănînc. Adică să înghit ceva care să aibă cît de cît vitamine. Așa c-am luat-o către East Side, unde sînt o groază de restaurante ieftine, ca să nu cheltuiesc prea mult.
În drum, am trecut pe lîngă doi tipi care scoteau un brad imens dintr-un camion. Și unul dintre ei îi tot spunea celuilalt: "Þine bradul sus, mama lui de brad! Tine-l sus, ce Dumnezeu!" Frumos fel de a vorbi despre un pom de Crăciun. Și totuși, era comic ― un comic oribil, ce e drept, dar am început să rîd. Era cel mai rău lucru pe care l-aș fi putut face, fiindcă în clipa în care am început să rîd am avut impresia că mi se întorc mațele pe dos și mi se face rău. Zău că da. Era cît pe-aci să dau afară tot, dar, nu știu de ce, mi-a trecut. Vreau să spun că nu mîncasem nimic alterat sau prost, și de obicei am un stomac de cal. În orice caz, în clipa următoare îmi trecuse și mi-am spus că, dac-o să mănînc, o să mă simt mai bine. Așa c-am intrat într-un restaurant ieftin și am cerut o cafea și niște gogoși. Dar gogoșile nu le-am mîncat. Nu puteam să le înghit. De fapt, cînd ești foarte deprimat, e îngrozitor de greu să înghiți. Chelnerul a fost însă foarte cumsecade. Le-a luat înapoi și nu mi le-a pus la socoteală. Am băut numai cafeaua, apoi am ieșit și am apucat-o înapoi spre Fifth Avenue.
Era luni și mai rămăsese puțin pînă la Crăciun și toate magazinele erau deschise, așa că era destul de plăcut să te plimbi pe Fifth Avenue. Mirosea a Crăciun. La fiecare colț dădeai de cîte un Moș Crăciun slab și deșirat, care suna din clopoțel, și fetele din Armata Salvării, alea care nu se dau cu ruj pe buze și așa mai departe, sunau și ele din clopoței. M-am uitat la ele căutîndu-le pe cele două călugărițe pe care le întîlnisem în ajun, dar nu erau nicăieri. Știam precis că n-am să le întîlnesc, fiindcă-mi spuseseră că veniseră la New York să se facă profesoare, dar eu tot le căutam. În orice caz, începuse deodată să miroasă a Crăciun. Un milion de puști și de puștoaice care ieșiseră în oraș cu mamele lor se urcau și coborau din autobuze și intrau și ieșeau din magazine. Tare aș fi vrut să fie și Phoebe aici. Nu mai e destul de mică s-o apuce nebunia cînd intră într-un magazin de jucării, dar îi place să se uite la lume și să facă tot soiul de năzbîtii. Acum doi ani, de Crăciun, am luat-o în oraș cu mine, după cumpărături. Ne-am distrat grozav, nu mai știu sigur, dar parc-am intrat la "Bloomingdale". Ne-am dus la raionul de încălțăminte și am pretins că ea ― Phoebe ― vrea o pereche de bocanci înalți de munte, d-ăia cu un milion de găuri prin care trebuie să treci șireturile. L-am înnebunit de tot pe bietul vînzător. Phoebe a încercat vreo douăzeci de perechi și de fiecare dată bietul om a trebuit să lege șireturile la una din ghete, pînă sus. Era, bineînțeles, o măgărie, dar pe Phoebe o distra grozav. În cele din urmă, am cumpărat o pereche de mocasini și i-am spus să-i trimită acasă. Vînzătorul a fost foarte înțelegător. Cred că și-a dat seama că ne jucam, fiindcă Phoebe chicotea mereu.
Deci m-am plimbat și m-am tot plimbat pe Fifth Avenue, fără cravată, fără nimic la gît. Și, deodată, mi s-a întîmplat un lucru care m-a îngrozit. De cîte ori trebuia să traversez și coboram de pe trotuar, aveam senzația că n-am să mai ajung în partea cealaltă. Aveam senzația c-am să tot cobor, mereu, și că nimeni n-o să mă mai vadă niciodată. Mamă, ce m-am speriat, nici nu vă închipuiți. Am început să transpir ca nebunul ― mi se udase toată cămașa și lucrurile de corp și tot. Apoi mi-a venit o idee. De cîte ori ajungeam la cîte un colț, îmi închipuiam că vorbesc cu frate-meu Allie și-i spuneam: "Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa. Te rog." Și pe urmă, cînd ajungeam întreg și nevătămat pe trotuarul celălalt, îi mulțumeam. Și pe urmă, la colțul următor, o luam de la început. Și totuși, continuam să merg. Mi-era teamă să mă opresc. Cel puțin așa cred, foarte precis nu-mi mai amintesc. Știu doar că nu m-am oprit decît după ce am trecut de Strada 60 și de Grădina zoologică. Apoi m-am așezat pe o bancă. Abia puteam să mai respir și continuam să transpir ca nebunul. Cred c-am stat acolo vreun ceas. Apoi am luat hotărîrea să plec. Am hotărît să nu mai calc niciodată pe acasă și să nu mă mai duc niciodată la școală. Am hotărît însă să trec s-o văd pe Phoebe, să-i spun la revedere și așa mai departe și să-i dau înapoi banii de cadouri. Și pe urmă, să plec cu autostopul spre Vest. Mă gîndeam să mă duc la Tunelul Holland și să agăț o mașină și pe urmă alta și încă una, și încă una și în cîteva zile să ajung undeva pe coasta Pacificului, unde-i frumos și soare și unde nu mă știe nimeni și unde voi putea găsi de lucru. Mă gîndeam să lucrez la o stație de benzină, să alimentez mașinile călătorilor cu benzină și ulei. Dar, de fapt, mi-era totuna ce-o să fac. Numai să nu mă știe nimeni și să nu cunosc pe nimeni. Și m-am gîndit să pretind că sînt surdomut. Așa cel puțin n-o să mai fiu silit să fac conversații cretine și inutile cu nimeni. Și dacă cineva are să vrea să-mi spună ceva, va trebui să scrie totul pe o bucățică de hîrtie și să mi-o dea. După un timp, își vor pierde răbdarea să tot scrie fiecare vorbă și atunci se va isprăvi pentru totdeauna cu conversațiile. Toată lumea o să creadă că sînt un biet amărît de surdomut și o să mă lase în pace. O să mă lase să pun benzină și ulei în mașinile lor păcătoase și o să-mi dea o leafă și așa mai departe, iar eu, cu banii pe care-o să-i cîștig, o să-mi clădesc undeva o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieții. Am s-o așez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cît mai mult soare. O să-mi gătesc singur și, mai tîrziu, cînd am să vreau să mă însor și așa mai departe, am să întîlnesc o fată frumoasă, dar tot surdomută, și o să ne căsătorim și o să vină să stea cu mine în colibă și, de cîte ori va dori să-mi spună cîte ceva, va scrie pe hîrtie ca toți ceilalți. Și dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva și o să le cumpărăm o grămadă de cărți și o să-i învățăm noi singuri să scrie și să citească.
M-am înfierbîntat îngrozitor, gîndindu-mă la toate astea. Zău că da. Știam, ideea c-aș putea să simulez că-s surdomut era o nebunie, dar totuși îmi plăcea să mă gîndesc la ea. De plecat în Vest, mă hotărîsem să plec în orice caz și singurul lucru pe care voiam să-l fac înainte de plecare era să-mi iau rămas bun de la Phoebe. Așa c-am pornit-o deodată în goană, am trecut strada ca nebunul ― dacă vreți să știți, era cît pe-aci să mă calce o mașină ― și am intrat într-o papetărie, unde am cumpărat un creion și un blocnotes. Mă gîndeam să-i scriu un bilețel în care să-i explic unde să vină să ne întîlnim, să-i spun la revedere și să-i dau înapoi banii de cadouri. Voi duce bilețelul la ea la școală și voi ruga pe cineva de la cancelarie să i-l dea. Dar am pus hîrtia și creionul în buzunar și am pornit-o cît puteam de repede spre școală ― eram prea agitat ca să scriu biletul acolo, în papetărie. Mergeam repede, fiindcă voiam să primească biletul înainte de a pleca la prînz acasă și nu mai aveam timp prea mult.
Știam, bineînțeles, unde e școala. Învățasem și eu acolo cînd eram mic. Cînd am ajuns, am avut o senzație ciudată. nu mai eram sigur c-o să-mi amintesc cum e înăuntru, dar mi-am amintit. Era exact ca pe vremea mea. Aceeași curte interioară, unde era întotdeauna cam întuneric, și, în jurul becurilor, aceleași plase de sîrmă, ca niște colivii, ca să nu se spargă dacă le lovește careva cu mingea. Aceleași cercuri albe, pictate pe jos, pentru jocuri și așa mai departe și aceleași inele de baschet, fără plase ― numai panoul și inelele.
Nicăieri nu era nimeni, poate pentru că nu era recreație și nici ora mesei. N-am văzut decît un singur puști, un negru, care se ducea la toaletă. Din buzunarul de la șold îi atîrna o tăbliță de lemn, care însemna că e învoit să se ducă la toaletă. Tăblițe d-astea avusesem și noi.
Tot mai transpiram, dar nu chiar atît de tare ca înainte. M-am dus pînă la scară, m-am așezat pe prima treaptă și am scos carnețelul și creionul pe care le cumpărasem. Scările aveau același miros ca pe vremea mea. Miroseau de parcă tocmai își făcuse cineva nevoile acolo. Scările școlilor miros întotdeauna așa. În orice caz, m-am așezat și am scris următorul bilet:

Dragă Phoebe,
Nu mai pot aștepta pînă miercuri, așa că voi pleca probabil azi după-masă cu autostopul spre Vest. Așteaptă-mă, dacă poți, la 12 și un sfert lîngă ușa Muzeului de artă, ca să-ți dau înapoi banii de cadouri. N-am cheltuit prea mult.
Cu drag,
Holden

Școala ei era chiar lîngă muzeu și trebuia să treacă pe acolo cînd se ducea la masă, așa că știam că se poate întîlni cu mine.
Am început să urc scările spre biroul directorului, ca să dau biletul cuiva care să i-l ducă lui Phoebe în clasă. L-am îndoit de vreo zece ori, ca să nu-l desfacă nimeni. La școlile astea păcătoase, nu poți avea încredere în nimeni. Dar eram convins c-o să-i dea biletul, fiindcă eram fratele ei și așa mai departe.
Pe cînd urcam scările, am avut din nou senzația că mi se face greață și că dau tot afară. Numai că m-am ținut. M-am așezat cîteva clipe jos și pe urmă m-am simțit mai bine. Dar, în timp ce stăteam, am văzut ceva care m-a făcut să-mi ies din minți. Cineva scrisese o porcărie pe zid. Am înnebunit de furie. Mă gîndeam la Phoebe și la toți ceilalți copii care o s-o vadă și o să întrebe ce dracu' înseamnă și pînă la urmă un copil mai spurcat o să le spună ― așa, golănește ― ce înseamnă și pe urmă toți or să se gîndeasca la asta și poate chiar or să se frămînte zile în șir. Îmi venea să-l omor pe cel care scrisese porcăria pe zid. Îmi închipuiam că trebuie să fi fost un bețiv pervers care se furișase acolo în mijlocul nopții, ca să-și facă nevoile, și scrisese porcăria pe zid. Și mă vedeam prinzîndu-l asupra faptului și dîndu-l cu capul de treptele de piatră pînă cînd se va fi umplut de sînge și își va fi dat naibii duhul. Dar, pe de altă parte, știam că n-aș fi avut curajul s-o fac. Știam precis. Și asta mă întrista și mai rău. Și, dacă vreți să știți, n-aveam nici măcar curajul să șterg porcăria de pe zid. Mi-era frică să nu mă prindă vreun profesor pe cînd ștergeam cuvîntul și să-și închipuie că-l scrisesem eu. Dar pînă la urmă tot l-am șters și apoi m-am dus la biroul directorului.
Directorul nu părea să fie acolo, dar în schimb am găsit o doamnă bătrînă care avea vreo sută de ani și care stătea în fața unei mașini de scris. I-am spus că sînt fratele lui Phoebe Caulfield, din clasa a 4-a B-l și am rugat-o să-i dea lui Phoebe bilețelul. I-am spus că e foarte important, că mama e bolnavă și că nu poate să facă de mîncare la prînz și va trebui s-o duc deci pe Phoebe să mănînce la un drugstore. Doamna bătrînă a fost foarte cumsecade, a luat biletul și-a chemat o altă doamnă din biroul de alături, care s-a dus să-i dea biletul lui Phoebe. Pe urmă, am stat puțin de vorbă cu cucoana care avea o sută de ani. Era destul de simpatică și i-am spus că eu și frații mei învățasem acolo. Și ea m-a întrebat la ce școală merg acum și i-am spus că la Pencey și mi-a spus că Pencey e o școală foarte bună. Chiar dac-aș fi vrut, tot n-aș fi avut puterea s-o lămuresc că nu-i așa. Și, în definitiv, dacă voia să creadă că Pencey e o școală bună, n-avea decît. E absurd să-ncerci să bagi idei noi în capul unui om care are o sută de ani. Și nici nu-i face plăcere. Am mai stat puțin și am plecat. Ce e nostim, e că mi-a strigat "noroc!" așa cum îmi strigase și bătrînul Spencer cînd plecasem de la Pencey. Doamne, ce mă înfurii dacă, atunci cînd plec de undeva, îmi strigă cineva "Noroc!". Îmi strică tot cheful.
Am coborît pe altă scară și din nou am văzut o porcărie scrisă pe zid și din nou am încercat s-o șterg, dar de astă dată literele erau scrijelite cu un cuțit sau cu un alt obiect ascuțit și nu puteau fi șterse. Oricum, nu servește la nimic. Un milion de ani dac-ai avea la dispoziție și tot n-ai reuși să ștergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.
M-am uitat la ceasul din curtea de recreație. Era doar douășpe fără douăzeci, așa c-aveam destul timp pînă să mă întîlnesc cu Phoebe. Cu toate astea, m-am dus direct la muzeu. N-aveam unde să mă duc într-altă parte. M-am gîndit să mă opresc la un telefon public să-i dau lui Jane Gallagher un telefon înainte de a o porni spre Vest, dar nu prea aveam chef. Și nici măcar nu eram convins că luase vacanță și se întorsese acasă. Așa că m-am dus pur și simplu la muzeu și am așteptat.
În timp ce o așteptam înăuntru, chiar lîngă intrare, s-au apropiat de mine doi puști și m-au întrebat dacă nu știu unde sînt mumiile. Unul dintre puști, cel care mă întrebase, era descheiat la pantaloni. I-am spus, și el și i-a încheiat, așa, stînd de vorbă cu mine ― fără măcar să se sinchisească și să se ducă mai încolo, după o coloană sau altceva. Îmi venea să mor de rîs, nu alta. Și aș fi rîs în gura mare dacă nu mi-ar fi fost teamă că iar mi se face greață.
― Unde-s mumiile? m-a întrebat din nou puștiul. Știi?
M-am gîndit să-i tachinez puțin, așa, de banc:
― Mumiile? Ce-i aia? l-am întrebat.
― Știi tu, mumiile... tipii ăia morți. Ãia de-i îngroapă în murminte și tot!
Murminte. Să mor de rîs. Voia să zică morminte.
― Cum de nu sînteți la școală? i-am întrebat.
― Azi n-avem școală, mi-a spus puștiul care vorbise tot timpul.
Mințea. Aș fi putut să pun mîna în foc că minte, păcătosul. Dar cum n-aveam nici o treabă pînă venea Phoebe, i-am ajutat să găsească sala cu mumii. Pe vremuri știam cu ochii închiși unde este, dar nu mai fusesem de ani de zile pe acolo.
― Vă interesează mumiile? i-am întrebat.
― Îhî.
― Dar prietenul tău n-are limbă?
― Nu-i prieten, e frate-miu.
― Nu știe să vorbească? am stăruit eu, uitîndu-mă la cel care tăcea. Nu știi să vorbești? l-am întrebat.
― Ba știu, mi-a răspuns, da' nu vreau.
În cele din urmă, am găsit sala cu mumii și am intrat.
― Știi cum își îngropau egiptenii morții? l-am întrebat pe puștiul care avea chef de vorbă.
― Nu.
― Ar trebui să știi, că-i foarte interesant. Le înfășurau fețele în cîrpe impregnate cu niște chimicale secrete. Și pe urmă puteau să stea îngropate mii de ani și fețele lor tot nu putrezeau. Și nimeni nu se pricepe la asta decît egiptenii, nici măcar știința modernă.
Ca să ajungi la sala cu mumii, trebuia să treci printr-un fel de culoar foarte îngust, unde într-o parte erau expuse pietre luate chiar din mormîntul nu știu cărui faraon. Era destul de sinistru și se vedea clar că cei doi viteji ai mei nu prea se simt la largul lor. Se lipiseră de mine, și cel care nu vorbea aproape că se agățase de mîneca mea.
― Hai acasă, i-a spus lui frate-su. Hai, că le-am văzut. Hai, vino.
Apoi s-a întors și a rupt-o la fugă.
― E un fricos și jumătate, mi-a spus celălalt. Pa, pa, la revedere! și a rupt-o la fugă și el.
Am rămas singur în criptă. Într-un fel, îmi plăcea. Era liniște și plăcut. Și deodată, ce credeți c-am văzut pe perete? N-o să ghiciți o mie de ani. Încă o porcărie. Scrisă cu cretă roșie sau mai știu eu ce, drept sub vitrina de sticlă, pe perete.
Asta-i nenorocirea. Nu poți găsi niciodată un loc plăcut și liniștit pe lume, fiindcă nu există. Þi se pare că există, dar, cînd să ajungi acolo, vine altul pe furiș și, cînd nu te uiți, scrie o porcărie drept sub nasul tău. Dacă nu credeți, n-aveți decît să încercați. Și, mai mult încă, sînt sigur că, atunci cînd o să mor și o să mă ducă la cimitir și o să mi se pună o piatră pe mormînt și așa mai departe, cu numele meu, "Holden Caulfield", și cu anul nașterii și al morții, o să vină unul și o să scrie porcăria aia pe care am văzut-o pe zid. Sînt convins de asta.
După ce am ieșit din sala cu mumii, a trebuit să mă duc la toaletă. M-apucase un fel de diaree, dacă vreți să știți. De diaree mi-era egal, dar mi s-a întîmplat altceva. Tocmai ieșisem de la toaletă și mă îndreptam spre ușă, cînd am leșinat. Dar am avut totuși noroc. Vreau să spun c-aș fi putut să mor cînd am căzut, dar am aterizat pe o parte. Ce e curios e că, după ce am leșinat, m-am simțit mai bine. Zău că da. E adevărat că, de la căzătură, mă durea brațul, dar nu mai aveam amețeala aceea împuțită pe care o avusesem înainte.
Se făcuse douășpe și vreo zece, așa că m-am dus la ușă s-o aștept pe Phoebe. Mă gîndeam că s-ar putea să fie ultima dată c-o văd. Și că s-ar putea să nu mai văd pe nici una dintre rudele mele niciodată sau, în orice caz, nu înainte de mulți, mulți ani. Mă gîndeam că mă voi întoarce poate pe la treizeci și cinci de ani, dacă nu mi s-ar îmbolnăvi vreo rudă care, aflîndu-se pe patul de moarte, ar cere să mă vadă, dar ăsta ar fi singurul motiv pentru care aș consimți să-mi las coliba. Îmi închipuiam chiar cum va fi cînd mă voi întoarce acasă. Mama se va emoționa îngrozitor și va începe să plîngă și mă va implora să rămîn acasă și să nu mă mai întorc la coliba mea, dar eu tot voi pleca. Voi fi complet indiferent. O voi calma și pe urmă mă voi duce în partea cealaltă a salonului și voi scoate tabachera și voi aprinde o țigară și voi fi cît se poate de rece și de indiferent. Le voi spune tuturor că, dac-au chef, n-au decît să vină să mă vadă. Dar nu voi insista. Doar pe Phoebe o voi primi să vină să stea cu mine în vacanța mare și în vacanța de Paști și de Crăciun. Am să-l las și pe D. B. să vină din cînd în cînd pentru cîtăva vreme, dacă are nevoie de un loc calm și liniștit unde să scrie, dar cît va sta la mine nu-i voi da voie să scrie scenarii de filme, numai nuvele și romane. Voi avea o regulă, nimeni din cei care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.
Deodată, m-am uitat la ceasul din vestiar ― era unu fără douăzeci și cinci. A început să-mi fie teamă ca nu cumva doamna cea bătrînă de la școală să-i fi spus celeilalte femei să nu-i dea biletul meu lui Phoebe, să-i fi spus să-l ardă sau mai știu eu ce. Mă apucase o teamă îngrozitoare. Voiam neapărat s-o văd pe Phoebe înainte de a o lua din loc. Aveam la mine toți banii ei de cadouri și așa mai departe.
În cele din urmă, am văzut-o. Am văzut-o prin geamul de la ușă. Și știți de ce am văzut-o? Fiindc-avea pe cap șapca mea de vînătoare ― și șapca asta trăsnită se vedea și de la zece mile distanță.
Am ieșit și am coborît treptele de piatră, ca s-o întîmpin. Nu înțelegeam de ce cară după ea un geamantan mare. Tocmai traversa Fifth Avenue tîrîndu-l după ea. Abia putea să-l tîrască. Cînd m-am apropiat, am văzut că era un geamantan de-al meu vechi, de pe vremea cînd învățam la Whooton. Nu înțelegeam ce naiba vrea să facă cu el.
― Bună, mi-a spus cînd s-a apropiat.
Gîfiia îngrozitor din cauza tîmpitului de geamantan.
― Am crezut ca nu mai vii, i-am zis. Ce naiba ai adus în geamantan? N-am nevoie de nimic. Plec așa cum sînt. Nu-mi iau nici măcar geamantanele pe care le am la gară. Ce naiba ai adus acolo?
Phoebe a pus geamantanul jos și mi-a zis:
― Lucrurile mele. Vin cu tine. Mă iei? Nu?
― Ce? am exclamat.
Era să cad jos cînd am auzit. Zău că da. Am simțit că amețesc și am crezut că leșin din nou sau așa ceva.
― Am coborît cu ascensorul de serviciu, ca să nu mă vadă Charlene. Nu e greu. N-am luat decît două rochii și mocasinii și lenjerie și ciorapi și alte lucruri. Ridică-l. Nu e greu. Încearcă... Pot să merg cu tine, Holden? Pot? Te rog!
― Nu. Taci din gură.
Am crezut că leșin de-a binelea. De fapt, nici n-am vrut să-i spun să tacă și tot restul, dar am crezut că leșin din nou.
― De ce nu? Te rog, Holden. N-am să fac nimic rău... Vreau numai să merg cu tine, atîta tot! Dacă vrei, nu-mi iau nici lucrurile... Nu-mi iau decît...
― Nu iei nimic, fiindcă nu pleci. Plec singur. Așa că taci din gură.
― Te rog, Holden. Te rog, ia-mă cu tine. Am să fiu foarte, foarte, foarte... Nici n-ai să...
― Nu pleci. Și acum taci din gură! Dă geamantanul, i-am zis.
Și i l-am luat din mînă. Eram cît pe-aci să-i ard una după ceafă. O clipă, am crezut chiar c-am s-o pocnesc. Zău că da. Dar a început să plîngă.
― Credeam că repeți într-o piesă la școală... Rolul lui Benedict Arnold și așa mai departe, i-am spus pe un ton foarte răutăcios. Ce vrei să faci? Să nu mai joci în piesă? Ce Dumnezeu?
Asta a făcut-o să plîngă și mai tare. Îmi părea bine. Deodată, am simțit c-aș fi vrut s-o văd plîngînd pînă i se scurg ochii. Aproape c-o uram. Cred că, de fapt, o uram mai ales pentru că, dacă pleca, n-avea să mai joace în piesă.
― Hai, i-am spus.
Și am început să urc din nou treptele muzeului. Mă gîndeam să dau geamantanul acela afurisit la garderobă, ca la trei, cînd ieșea de la școală, să poată veni să și-l ia. Știam că de luat la școală, nu-l putea lua.
― Hai, vino, i-am spus.
Dar n-a vrut să urce treptele. Nu voia să vină cu mine. Eu am urcat, am dat geamantanul la garderobă și, pe urmă, m-am întors în stradă. Era acolo, pe trotuar, dar cînd m-am apropiat de ea mi-a întors spatele. Așa face ea. Îți întoarce spatele de cîte ori are chef.
― Nu mai plec nicăieri. M-am răzgîndit. Așa că nu mai plînge. Taci, i-am spus.
Partea nostimă e că nici măcar nu plîngea cînd i-am spus asta. Dar totuși i-am spus-o, pentru orice eventualitate.
― Hai, că te duc la școală. Hai, că-ntîrzii.
Nu mi-a răspuns nimic. Am încercat s-o iau de mînă, dar nu m-a lăsat. Și tot timpul stătea cu spatele la mine.
― Ai mîncat ceva? Spune, ai mîncat? am întrebat-o.
N-a vrut să-mi răspundă. Dar și-a scos de pe cap șapca roșie pe care i-o dădusem eu și mi-a aruncat-o în obraz. Apoi s-a întors din nou cu spatele la mine. Îmi venea să mor de rîs, dar n-am spus nimic. Am ridicat șapca de pe jos și am înfundat-o în buzunarul de la palton.
― Hai să mergem. Te duc pînă la școală, i-am spus.
― Nu mă mai întorc la școală.
Ce puteam să-i spun? Am tăcut. După cîteva clipe însă, i-am spus:
― Trebuie să te întorci la școală, nu vrei să joci în piesă? Nu vrei să fii Benedict Arnold?
― Nu.
― Ba da, vrei. Cum să nu vrei? Hai să mergem! Uite, nu mai plec nicăieri. Þi-am mai spus o dată. Mă duc acasă. Mă duc acasă, îndată după ce te întorci la școală. Mă duc mai întîi la gară să-mi iau geamantanele și pe urmă mă duc direct...
― Þi-am mai spus o dată că nu mă întorc la școală. Tu n-ai decît să faci ce vrei, dar eu nu mă mai întorc la școală, mi-a zis. Așa că taci din gură.
Era prima dată cînd îmi spunea să tac din gură. Suna groaznic. Doamne, ce groaznic suna! Mai rău decît o înjurătură. Și tot nu voia să se uite la mine, și, de cîte ori încercam să-i pun mîna pe umăr sau să fac alt gest de simpatie, nu mă lăsa deloc.
― Ascultă, vrei să ne plimbăm puțin? am întrebat-o. Vrei să mergem la Grădina zoologică? Dacă-ți dau voie să nu mergi la școală azi după-masă și te iau la plimbare, renunți la toate prostiile?
N-a vrut să-mi răspundă, așa c-am mai spus o dată:
― Dacă-ți dau voie să chiulești azi după-masă și te iau la plimbare, renunți la toate aiurelile astea? Te duci mîine ca o fetiță cuminte la școală?
― Poate că da, poate că nu, mi-a spus ea.
Apoi a zbughit-o spre trotuarul celălalt, fără să se uite măcar dacă vine vreo mașină. Tare mai e nebună uneori.
Cu toate astea, n-am urmat-o. Știam c-o să mă urmeze ea pe mine, așa că am luat-o către Grădina zoologică pe trotuarul dinspre parc, iar ea a pornit-o tot într-acolo, dar pe partea cealaltă. Se făcea că nici nu mă bagă în seamă, dar sînt sigur că se uita la mine cu coada ochiului, ca să vadă unde mă duc și tot. În orice caz, am mers așa pînă la Grădina zoologică. Singurul lucru care mă enerva era că trecea din cînd în cînd cîte un autobuz cu imperială care mă împiedica să văd peste drum unde naiba era Phoebe. Cînd am ajuns în fața Grădinii zoologice, i-am strigat:
― Phoebe! Eu intru să văd animalele! Hai, vino și tu.
Nici n-a vrut să se uite la mine, dar eram sigur că mă auzise, și, cînd am început să cobor treptele spre Grădina zoologică, m-am întors și am văzut-o traversînd și venind după mine.
La Grădina zoologică nu erau prea mulți oameni, că era cam urît afară, dar în jurul bazinului cu foci se strînseseră totuși cîțiva vizitatori. Era să trec mai departe, dar Phoebe s-a oprit și s-a făcut că se uită cum mănîncă focile ― un om le arunca niște pește ―, așa că m-am întors. Mi-am zis că e o ocazie foarte bună să reluăm relațiile și, mă rog. M-am apropiat pe la spate și i-am pus mîinile pe umeri, dar s-a lăsat pe vine și mi-a scăpat. Tare mai e antipatică uneori. A tot stat și s-a uitat cum mîncau focile, în timp ce eu stăteam chiar în spatele ei. Nu i-am mai pus mîna pe umăr, nici n-am mai atins-o, că mi-era teamă că, dac-o ating, pleacă. Puștii ăștia sînt ciudați. Tot timpul trebuie să ai grijă ce faci.
Cînd am plecat, în sfîrșit, de lîngă bazinul cu foci, am pornit-o tot cum venisem ― departe unul de altul, dar, totuși, nu prea departe. Mergea pe o parte a aleii, și eu pe cealaltă. Nu era grozav, dar oricum era mai bine decît înainte, cînd mergeam la o milă distanță. Ne-am dus pe-un delușor să vedem urșii, dar n-am stat prea mult, că nu era prea mare lucru de văzut. Era doar un singur urs afară ― ursul polar. Cel brun se vîrîse în bîrlogul lui și nu mai voia deloc să iasă. Nu i se vedea decît fundul. Lîngă mine era un puști, cu o pălărie de cowboy trasă peste urechi, care-i tot spunea lui taică-su: "Fă-l să iasă, tăticule, fă-l să iasă afară!" M-am uitat la Phoebe, dar nu voia deloc să rîdă. Știți cum sînt copiii cînd se supără. Mu mai vor nici să zîmbească.
După ce am plecat de la urși, am ieșit din Grădina zoologică și am traversat o străduță din parc și am trecut printr-unul din tunelurile alea mici care miros întotdeauna a pipi. Era singurul drum către călușei. Phoebe tot nu-mi vorbea, dar se hotărîse, în sfîrșit, să meargă lîngă mine. Am vrut s-o apuc de gaica de la palton, numai așa, de banc, dar nu m-a lăsat. Mi-a spus:
― Nu pune mîna pe mine, te rog!
Tot mai era supărată. Dar nu chiar ca înainte. În orice caz, ne apropiam din ce în ce de călușei și începuse să se audă muzica aceea curioasă care se cîntă de obicei acolo. Acum se cînta Oh, Marie! Asta cîntau și acum cincizeci de ani, cînd eram eu puști. Ãsta-i unul din lucrurile simpatice în legătură cu călușeii, se cîntă întotdeauna aceeași muzică.
― Credeam că iarna-i închis aici, mi-a zis Phoebe.
Era prima dată cînd spunea ceva. Pesemne uitase că trebuie să fie supărată pe mine.
― Poate că-i deschis fiindcă-i ajunul Crăciunului, i-am răspuns.
Dar nu mi-a mai zis nimic. Își amintise, pesemne, că trebuie să fie supărată pe mine.
― Vrei să te dai în călușei? am întrebat-o.
Știam că-i plăcea. Cînd era foarte mică, și cînd Allie cu D. B. și cu mine ne duceam cu ea în parc, se prăpădea după călușei. Nu puteam s-o mai scoatem de acolo.
― Sînt prea mare, mi-a zis.
Crezusem că n-o să-mi răspundă, dar mi-a răspuns.
― Nu, nu ești. Hai, du-te, că te-aștept. Fuga, i-am spus.
Ajunsesem chiar lîngă călușei. Erau cîțiva copii, majoritatea mici de tot, care se dădeau în călușei, și cîțiva părinți care așteptau afară, pe bănci, și așa mai departe. M-am dus la ghișeul unde se vindeau bilete și i-am cumpărat lui Phoebe un bilet. Apoi i l-am dat. Stătea chiar lîngă mine.
― Uite, na, i-am spus. Adică, stai puțin, ia și restul de bani ― și i-am întins banii pe care mi-i împrumutase.
― Lasă, ține-i tu. Þine-i pentru mine.
Apoi a adăugat imediat după aceea:
― Te rog.
Tare mă întristează cînd îmi spune cineva "Te rog". Vreau să spun, dacâ-i vorba de Phoebe sau de altcineva. M-a întristat îngrozitor. Dar am pus banii înapoi în buzunar.
― Nu vrei să vii să te dai și tu în călușei? m-a întrebat.
Se uita la mine într-un fel cam ciudat. Se vedea clar că nu mai e foarte supărată.
― Poate că mă dau data viitoare. Acu' stau și mă uit la tine. Þi-am dat biletul?
― Da.
― Atunci ia-o înainte. Eu te aștept pe bancă, aici. Stau și mă uit la tine.
M-am dus și m-am așezat pe bancă, și ea s-a dus să se dea în călușei. A dat o raită împrejur. Vreau să spun că a mers o dată de jur împrejurul călușeilor, apoi s-a urcat pe un cal roșcat mare, vechi și jerpelit. Și călușeii au început să se învîrtească. Iar eu am stat s-o privesc cum se învîrtea. Pe călușei mai erau doar cinci sau șase copii, iar muzica cînta Smoke Gets in Your Eyes. Era o orchestrație foarte ritmată și foarte nostimă. Toți copiii, inclusiv Phoebe, încercau s-apuce inelul de aur, și mie mi-era cam frică să nu cadă de pe calul acela blestemat, dar n-am făcut nici un gest și n-am spus nimic. Cu copiii așa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i lași în pace și să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.
După ce s-a terminat cursa, Phoebe s-a dat jos de pe cal și a venit la mine.
― Hai și tu o dată, mi-a zis.
― Nu, lasă că mă uit la tine. Mai bine stau și mă uit, i-am spus.
I-am mai dat ceva din banii ei.
― Na, mai ia niște bilete.
A luat banii și mi-a spus:
― Nu mai sînt supărată pe tine.
― Știu. Fugi... că-ncep să se învîrtească.
Și, deodată, m-a sărutat. Apoi a întins mîna și a spus:
― Plouă. Începe să plouă.
― Văd.
Și pe urmă știți ce-a făcut? Ceva care m-a înnebunit. Mi-a luat șapca roșie de vînătoare din buzunar și mi-a pus-o pe cap.
― D-o vrei tu? am întrebat-o.
― Þi-o las puțin, s-o porți tu.
― Bine. Dar acum fugi! Ai să pierzi cursa. Și n-ai să-ți mai poți alege calul, n-ai să mai poți face nimic.
Dar tot n-a plecat.
― E adevărat ce-ai spus? Nu mai pleci nicăieri? Te-ntorci acasă?
― Îhî, i-am răspuns.
N-o mințeam. Chiar m-am dus acasă după aceea.
― Hai, grăbește-te, i-am zis, că pornește fără tine.
A fugit să-și ia bilet și a ajuns tocmai la tanc. A trecut din nou în revistă, de jur împrejur, toți caii, pînă cînd a dat de calul el dinainte. Apoi s-a urcat și mi-a făcut semn cu mîna. Și eu i-am răspuns.
În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna ― cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toți părinții și mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperișul călușeilor, ca să nu-i ude pînă la piele, dar eu am rămas pe bancă. Și m-a udat îngrozitor, mai ales pe ceafă și pe pantaloni. De fapt, șapca de vînătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a murat, numai că nu-mi păsa. Mă simțeam deodată nemaipomenit de fericit, uitîndu-mă la Phoebe cum se tot învîrte în călușei. Și, dacă vreți să știți, era cît pe-aci să strig de fericire, nu știu de ce. Pur și simplu pentru că era grozav de drăguță cum se tot învîrtea, îmbrăcată în paltonașul ei albastru. Doamne, ce păcat că n-ați văzut-o.


Capitolul 26

ASTA-I TOT, MAI MULT NU VÃ POVESTESC. AȘ PUTEA SÃ VÃ mai spun, de pildă, ce-am făcut după ce m-am întors acasă, cum m-am îmbolnăvit și așa mai departe ― sau la ce școală vor să mă dea la toamnă, după ce ies de aici, dar n-am nici un chef. Zău că n-am. Toate astea mi se par neinteresante.
Multă lume, mai ales psihanalistul pe care-l au aici, mă tot întreabă dacă am de gînd să mă țin de carte în septembrie, cînd mă întorc la școală. După părerea mea, asta-i o întrebare stupidă. Vreau să spun, de unde poți să știi dac-ai să faci un lucru pînă nu-l faci! Nu se poate. Eu cred c-am să mă țin, dar de unde să știu? Pe cuvîntul meu că-i o întrebare stupidă.
D. B. nu-i chiar atît de antipatic ca ceilalți, dar tot îmi pune o groază de întrebări. A venit cu mașina să mă vadă sîmbătă. Era cu o englezoaică ― tipa de joacă în filmul nou pentru care scrie D. B. scenariul. Era tare afectată, dar arăta foarte bine. În orice caz, cînd tipa s-a dus la toaletă, care e la mama dracului, în cealaltă aripă a clădirii, D. B. m-a întrebat ce părere am de toată povestea pe care v-am spus-o. Nu știam ce naiba să răspund. Și, de fapt, dacă vreți să știți, nici nu știu ce cred despre ea. Îmi pare rău c-am povestit-o la prea multă lume. Singurul lucru pe care-l știu e că, într-un fel, mi-e dor de toți cei de care v-am pomenit. Chiar și de Stradlater și de Ackley. Am impresia că mi-e dor pînă și de scîrba aia de Maurice. Curios! Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!