poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4801 .



Domnul care se pricepea la povești
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Hector_Hugh_Munro__ ]

2005-06-20  |     |  Înscris în bibliotecă de Dana Stanescu



Era o după amiază fierbinte de vară; în compartimentul de tren domnea zăpușeala corespunzătoare iar până la prima stație, Templecombe, mai era cale de o oră. În compartiment, o fetiță, altă fetiță și mai mică și un băiețaș. Mătușa aparținând copiilor ocupa un colț; în colțul opus ședea un domn singur, separat de grupul celor de mai sus, deși fetițele și băiețașul umpleau cu energia lor întreg compartimentul. Și mătușa și copiii se dedau la o conversație de un caracter monoton dar persistent, precum o muscă ce nu cunoaște oboseala. Majoritatea replicilor mătușii începeau cu un ‘nu e voie’ iar ale copiilor cu un ‘ de ce ?’Domnul singur se abținea de la orice comentariu cu glas tare.
-Nu e voie, Cyril, nu e voie, exclamă mătușa în clipa în care băiețașul începuse să bată pernele canapelei, stârnind cu fiecare lovitură un nor de praf.
Vino la fereastră să te uiți afară, adăugă ea.
Invitație la care copilul răspunse fără pic de plăcere.
-De ce le mână pe oițele astea de pe camp?
-Probabil le mână pe alt camp unde este mai multă iarbă, se aventură timidă mătușa.
-Dar pe câmpul ăsta e iarbă cu grămada, protestă băiatul. Nici nu este altceva decât iarbă. Uite, tanti, o grămadă de iarbă.
-Poate pe câmpul celălalt este o iarbă mai gustoasă, strecură mătușa ca să nu tacă.
-De ce este mai gustoasă? urmă prompt inevitabila întrebare.
-Ah, ia te uită, văcuțe! exclamă mătușa. De când călătoreau, aproape nu văzuseră pășune fără cel puțin o vacă sau un bou, dar exclamația mătușii părea că salută acum o adevărată raritate zoologică.
-De ce este mai gustoasă iarba pe celălalt câmp? insistă Cyril.
Încruntarea de pe fața domnului singur, denota o posomoreală crescândă. “Un om aspru, fără pic de suflet”, se pronunță în sinea ei matușa. Era absolut incapabilă să găsească un argument satisfăcător în sprijinul superiorității ierbii de pe cîmpul celălalt.Cea mai mică dintre fetițe creă o diversiune începând să recite ‘ Pe drumul către Mandalay’. Nu știa decât primul vers dar și aceste cunoștințe limitate și le exploata la maximum, repetând versul iarăși și iarăși pe un ton plin de reverie dar nu mai puțin hotărât și cât se poate de sonor. Domnul singur ajunse treptat la concluyia că dacă fetița pusese rămășag cu cineva să repete de doua mii de ori același vers fără măcar o pauză, acel cineva era pe cale să piardă rămășagul.
-Venți încoace să ascultați o poveste, interveni mătușa, după ce privirea domnului singur zăbovi de două ori asupra ei și o dată asupra semnalului de alarmă.
Copiii se apropiară fără de chef de colțul prevăzut cu o mătușă. Evident, reputația ei de povestitoare nu era dintre cele mai strălucite.
Cu glas stins, ca de spovedanie, întreruptă doar de întrebările pe cât de neașteptate pe atât de zgomotoase ale auditorilor, începu să le spună poveste întortocheată si amarnic de neinteresantă cu o fetiță cuminte-cuminte pe care, grație cumințeniei ei, o iubea toată lumea, în final fiind apărată contra unui taur turbat de către un mare număr de salvatori ce-i admirau frumusețea de caracter.
-Dar dacă n-ar fi fost așa de cumointe, n-o salvau ? se interesă cea mai mare dintre fetițe, formulând exact întrebarea ce-i stătea pe buze și domului singur.
-Ba da, admise jalnic mătușa, dar nu cred că mai săreau atât de repede s-oapere dacă n-ar fi iubit-o atât de tare.
-Cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o, fu sentința fetiței cele mai mari, rostită cu o imensă convingere.
-Nici nu am ascultat decât o bucățică la început, așa de tâmpită era, o susținu Cyril.
Cea mai mică, păstrându-și părerea pentru sine, reluase de mult în chip de murmur repetiția versului preferat.
-Nu s-ar zice că aveți succes cu poveștile pe care le spuneți, izbucni din colțul său domnul singur.
În fața acestui atac atât de neașteptat, matușa se zbârli brusc.
-Este extrem de greu să spui povești pe care copiii să el guste și să le și priceapă totodată, răspunse ea, cu o nouă demintate.
-Nu sunt de acord cu dumneavoastră, o contrazise domnul singur.
-Fiți amabil și spuneți-le dumneavoastră o poveste, replică matușa.
-Spuneți-ne o poveste, ceru și fetița mai mare.
-A fost o dată ca niciodată, începu domnul singur, o fetiță pe care o chema Bertha și era nemaipomenit de bună.
Curiozitatea copiilor, ațâțată o clipa, păru brusc potolită; toate poveștile se asemănau până la urmă, indiferent cine le spunea.
-O fetiță care făcea întocmai ce i se spunea, nu mințea niciodată, își păzea rochițele să se păteze, mânca budincile de griș ca pe niște prăjituri cu dulceață, își învăța lecțiile la perfecție și era bunacreștere întruchipată.
-Era și draguță ? întrebă cea mai mare dintre fetițe.
-Nu atât de drăguță ca voi, răspunse domnul singur, dar oribil de cuminte.
Auditoriul reacționă cu un interes sporit pentru povestea abia începută; însuși cuvântul „oribil” pus în legătură cu ideea de cumințenie, constituia o noutate din cele mai atracțioase.
-Atât de cuminte, continuă domnul singur, încât primise și câteva decorații pentru cumințenie, pe care le purta tot timpul, prinse de rochiță cu un ac. O decorație fiindcă fusese ascultătoare, alta fiindcă era punctuală, și o alta pentru bună purtare in general. Niște medalii mari de bronz, care , când mergea , zornăiau. Nici un copil din orașul unde trăia fetița nu avea atâtea decorații, astfel că toată lumea își dădea seama: ea era un copil excepțional de cuminte.
-Oribil de cuminte, întări Cyril.
-Nu era om să nu vorbească despre cumințenia ei, până ajunse vestea și la urechile Prințului acelei țări, care spuse că dacă fetița era într-adevar atât de cuminte, atunci să i se dea voie să se plimbe o dată pe săptămână în parcul lui, așezat chiar la marginea orașului. Un parc de-o frumusețe nemaipomenită, unde intrarea copiilor era strict oprită, astfel că Berthei i se făcea încă o dată o mare cinste dându-i-se voie să se plimbe pe-acolo.
-Erau și oițe în parc? Se interesă Cyril.
-Nu, răspunse domnul singur, nu era nici o oiță.
-De ce nu era nici o oiță? Se auzi întrebarea ce decurgea inevitabil din răspunsul de mai sus.
Mătușa își îngădui un zâmbet despre care s-ar putea spune că era chiar sardonic.
-Nu erau oițe în parc, explică domnul singur, deoarece mama Prințului visase o dată că fiul îi va fi ucis fie de o vită , fie de un ceasornic ce îi va cădea în cap. De aceea Prințul nu ținea vite în parc și ceasornice în palat.
Mătușa își înăbuși cu greu o exclamație admirativă.
-A murit Prințul ucis de o vită sau de un ceasornic? întrebă Cyril.
-Prințul mai trăiește și în ziua de azi, astfel că nu putem spune dacă visul se va adeveri ori nu, răspunse domnul singur cu un aer nonșalant. Dar parcul nu avea oițe, în schimb roia de purceluși.
-De ce culoare erau purcelușii?
-Negri cu fețe albe, albi cu fețe negre, negri din cap până în picioare, cenușii cu rotocoale albe și albi de tot.
Povestitorul făcu o pauză pentru a îngădui imaginației copiilor să se pătrundă de ideea comorilor de frumusețe din parc. Apoi își reluă istorisirea:
-Bertha se cam întristă însă când își dădu seama că în parc nu erau nici un fel de flori. Promisese mătușilor ei, cu lacrimi in ochi, că nu va rupe nici o floare din parcul Prințului și voia cu tot dinadinsul să-și țină promisiunea, așa că, se înțelege, fu tare necăjită că nu găsea o floare să nu o rupă.
-De ce nu era nici o floare?
-Fiindcă le mâncaseră purcelușii pe toate, răspunsese prompt domnul singur. Grădinarii îi spuseseră Prințului că unde-s porci nu-i loc de flori, astfel încât el singur hotărâse să țină porci și nu flori.
Înțelepciunea princiarei hotărâri fu salutată printr-un murmur de aprobare: puțină lume ar fi fost capabilă de o asemenea opțiune.
-Erau în parc o sumedenie de minunății. Bazine cu peștișori aurii, azurii și verzi , copaci cu papagali de toate culorile curcubeului, care îți răspundeau cu o vorbă de duh deîndată ce le adresai cuvântul și păsări care fredonau toate cântecele la modă. Bertha se plimbă peste tot, fermecată de ce vedea și cugetând precum urmează: „dacă n-aș fi atât de nemaipomenit cuminte--nu mi s-ar fi dat voie să intru în acest parc nemaipomenit de frumos și să mă bucur de toate câte sunt de văzut într-însul”. Și cele trei medalii ale ei, zornăind la fiecare pas pe care îl făcea mai departe, îi amintea iarăși ce merite mari își câștigase pe tărâmul cumințeniei. Dar în aceeași clipă, în parc se furișă un lup uriaș, dintre aceia mereu nesătui, să vadă dacă n-o fi prins vreunu purceluș rotofei ca să-l servească la cină.
-Ce culoare era? Întrebară copiii, cu o curiozitate înaripată.
- De culoarea noroiului cu limba ca smoala și ochii încețoșați , sclipind de o sălbăticie nespusă. Primul lucru pe care îl zări în parc fu Bertha; șorțulețul îi era atât de curat și de-o albeață atât de imaculată, încât putea fi văzută de la mare distanță. Bertha îl zări la rândul ei pe lup, ba îl zări chiar cum se apropia de dânsa, și începu să-i pară rău că i se dăduse vreodată voie să intre în parc. Porni la goană din răsputeri dar și lupul după ea, din salt în salt, cu sau fără obstacole. Izbutând cu chiu cu vai să ajungă într-un mic desiș de afine, se piti sub mai stufos. Lupul se apropie adulmecând printre ramuri, bălăngănându-și limba ca smoala și fulgerând din ochii-i încețoșați. Bertha, înghețată de groază, se gândea așa: „ dacă n-aș fi fost atât de nemaipomenit de cuminte, acum aș fi fost în mijlocul lumii din oraș și nu m-ar pândi nici o primejdie”. Parfumul de afin era atât de puternic, încât lupul nici gând să adulmece ascunzișul Berthei , iar frunzișul atât de gros, încât putea să-l răscolească mult și bine fără să s-o zărească, astfel că lupul își făcu socoteala că mai bine să plece de acolo pentru ca în loc de fetiță să vâneze barem un purceluș. Bertha însă tremura ca varga simțindu-l cum dă târcoale și adulmecă, până când decorația pentru ascultare se ciocni de cea pentru punctualitate, iar cea de punctualitate, dedecorația pentru bună purtare în general. Lupul tocmai se întorcea să plece când, auzind clinchetul, încremeni cu urechile cu urechile ciulite; apoi, încă un clinchet, chiar dintr-un tufiș de lângă dânsul. Se năpusti într-acolo, cu ochii-i încețoșați, străluminați de o bucurie sălbatică, și-o târî pe Bertha afară, unde o înghiți pe nemestecate până nu mai rămase dintr-însa nimic. Lăsă doar pantofiorii, câteva petice din rochiță și cele trei decorații pentru cumințenie.
- A murit și vreun purceluș?
-Nu, toți purcelușii au scăpat.
-Povestea a început prost, spuse cea mai mică dintre fetițe dar a avut un sfârșit minunat.
-Cea mai frumoasă poveste pe care am auzit-o eu vreodată, declară cea mai mare dintre fetițe, pe un ton ce nu admitea replică.
-Singura poveste cu adevărat frumoasă pe care am auzit-o vreodată eu, se pronunță Cyril.
Opinie separată făcea doar mătușa.
-Asemenea povești deocheate nu se pun copiilor. Ați compromis educația pură ce li se dă de ani de zile.
-În orice caz, răspunde domnul singur, pregătindu-și bagajele ca să coboare., i-am făcut să stea liniștiți zece minute încheiate, ceea ce depășește cu mult posibilitățile dumneavoastră.
-Sărmana, își spuse el apoi, pășind pe peronul gării din Templecombe. Șase luni de aici încolo or s-o tot hărțuiască în auzul lumii, rugând-o să le mai spună o poveste deocheată.



.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!