Stau singur in camaruta mea si imi vine in nari aroma parfumului ei. Afara e innorat si ploua, toarna cu galeata, este o toamna urata cu ploile bacoviene lungi si interminabile.
Aceasta toamna face si mai pregnanta imaginea celei pe care am iubit-o.
A fost ceva frumos, o poveste de iubire de neuitat. Era o femeie inalta, bruneta, cu ochii verzi- caprui, cu o talie subtire, cu un chip dragalas, cu finetea picioarelor ce te ameteau la o prima vedere.
Am cunoscut-o la un chef restrans, era acolo, retrasa intr-un colt, imbracata in ceva alb ce o facea sa para un ingeras; un prieten apropiat mi-a prezentat-o.
Dupa o banala conversatie, am inteles ca nu vroia decat amicitia mea, ca tanjea dupa un prieten de suflet.
De atunci am ramas prieteni, nimic nu ne putea despartii, stiam ca o iubesc cu o forta ce ma depasea.
Mainile ei intinse-n adorare, buzele ei insetate, intelepciunea ce te izbea, ma infiorau, dandu-mi sentimentul ca daca o ating o pata de nesters ramane pe trupul ei luandu-i astfel puritatea.
Ajunsesem la concluzia ca in veci o voi iubi, ca niciodata nu am sa mai pot iubi, si poate ca a fost adevarat.
Pasii ei micuti si tematori parca ma faceau mai rabdator, mai tandru.
Ochii ei ma tulburau,devenisem o marioneta ce spera cu toata suflarea ca este iubita.
Era o obisnuinta intalnirea seara de seara la mine acasa, dupa ce isi incheia activitatea si dupa ce eu imi terminam munca mea obositoare de ziarist.
Asa se face ca intr-o seara, o asteptam sa vina acasa la mine. Minutele imi pareau coplesitor de lungi, nu mai aveam rabdare si tot timpul aveam senzatia ca nu va mai veni.
Afara ca si acum ploua, cu diferenta ca atunci era o ploaie frumoasa, datatoare de beatitudine.
Gandeam ca poate ploaia o impiedica sa ajunga, desi ploaia nu este un obstacol pentru indragostiti ci este locul feeric al intalnirii lor.
Fumam tigara dupa tigara; un imbold inexplicabil m-a determinat sa ma imbrac si sa ies in cautarea ei.
Era 10.30 si la ora aceea nici tipenie de om pe strada. Auzeam contopirea ploii cu asfaltul ca ritmul unei muzici melancolice.
Mergeam pe strada ca un disperat, ud. Am decis sa ma intorc, amagindu-ma ca poate ma asteapta acasa.
Si mergand asa cu capul sus, cu privirea atintita inainte, am avut impresia ca paralizez la vederea scenei ce mi se infatisa dezvelind amaraciunea, scarba.
Langa un stalp, sub lumina incadescenta a neonului, am intrezarit puloverul ei alb, acela din seara primei intalniri. Era o fiinta fericita ce se desfata in bratele puternice ale unui barbat necunoscut ce o saruta in mijlocul picaturilor de ploaie, in timp ce eu turbat de ingrijorare o cautam.
Simteam o forta demonica care ma tira din acel loc spre casa.
Ajuns acasa, m-am schimbat, mi-am facut o cafea si mi-am asezat trupul caci sufletul se pierduse oarecum in acel loc,in fata semineului ce ardea mocnit ultima farama de lemn, asa cum arsese ramasita dragostei mele, cu o flacara ce nici macar stropii de ploaie nu ar fi putut sa o stinga.
Ma gandeam ca niciodata nu am crezut sau mai bine spus nu vroiam sa cred ca ea nu m-a iubit. In acea secunda am realizat ca orice inceput are un sfarsit mai devreme sau mai tarziu.
Imi era ciuda pe mine ca m-am lasat purtat de clocotul simtamintelor mele; aveam impresia ca nu mai pot continua.
Saptamani intregi am fost ravasit, de altfel nici nu stiu cat a durat aceasta coma sufleteasca; imi era greu sa ma mobilizez chiar si intelectual, motiv pentru care am decis, sa demisionez.

O noua zi era de fapt repetarea celei anterioare, aceeasi tristete, aceeasi durere, aceeasi indiferenta fata de tot ce ma inconjura.
Insa cu timpul mi-am lins ranile ( desi sunt de parere ca anumite rani raman deschise caci nicioadata nu pot fi vindecate).
In ceea ce o priveste pe Ea, femeia pe care am iubit-o mai mult decat viata ce mi-a fost daruita, am intalnit-o dupa multi ani; era intr-un parc cu acel necunoscut pe care sufletul ei l-a putut iubi.
Uneori, sufletul meu tanjeste dupa amintirea acelei fiinte pe care in "veci o voi iubi si-n veci va ramanea departe".