In locul unde existam,situat in afara spatiului si a timpului era liniste si armonie.Nici un eveniment nu tulbura existenta noastra.De undeva din urma, dintr-un spatiu material, veneau alte si alte particule de viata asemeni noua.Pe noile venite le intrebam despre existenta lor anterioara in spatiul material, dar nu-ai aminteau nimic.Se pare ca odata cu trecerea barierei ce desparte spatiul material de nonspatiul in care ne aflam noi, orice amintire si orice contact cu lumea exterioara se pierde.Din cauza lipsei oricarei amintiri noi nu traiam in timp, ci doar intr-un vesnic prezent.Nu ne putem forma nici un gand sau plan de viitor, intrucat nu sesizam scurgerea timpului.
Lipsite de forma si reduse la esenta notiunii de viata nu ocupam in spatiu nici un loc.Si nefiind nicaieri eram in acelasi timp pretutuindeni.Ori de cate ori in lumea materiala, datorita unor complicate procese fizico-chimice, se creau conditii favorabile vietii, una dintre noi se intrupa instantaneu in noua ei forma materiala transformandu-se intr-o planta, om, sau alta manifestare a materiei vii.
Marea Lege care dirija intreg acest proces ne supraveghea pe diverse cai si veghea ca totul sa se desfasoare fara incidente.De fapt, nici nu era de conceput ca intr-un proces atat de perfect sa se iveasca vreo deficienta.
Tot ce gandesc acum si tot ce stiu acum nu-mi era accesibil pana la incident.Atunci, datorita unei greseli savarsite de Marea Lege, sau datorita unei forte exterioare si necontrolate, am avut posibilitatea sa vad pentru o fractiune de secunda ce ne astepta.In acea strafulgerare care a fost ca o revelatie pentru mine si un soc pentru existenta mea armonioasa, am vazut locul unde urma sa ma intrupez si am inteles ce ma astepta.Urma sa devin o fiinta,mai exact un om.I-am privit pe oameni si am ramas surprins.De cand ne intrupam in ei, oamenii incepeau sa se agite in mod cu totul inutil pentru mine, pana cand mureau si particula de viata din ei venea si se reintegra in totul pe care abia il parasise.In locul celor morti apareau altii si altii si totul semana cu o nebunie colectiva care nu ducea nicaieri.
Imi scapa de fapt finalitatea acestor zbuciumuri individuale.Intrucat existenta lor era extrem de mica, nu intelegeam de ce se agita atat, mai ales cand singura lor sansa era aceea de a muri.Aveau sperante, idealuri, dorinte materiale, sentimente si o mie de alte cauze care le animau existenta.Si, desi timpul meu nu conta, m-a infiorat aceasta inutile zbatere care nu folosea la nimic.In timp ce ma framantam sa gasesc rostul celor vazute, imaginea s-a sters si Marea Lege care simtise totul m-a dirijat spre iesire.
Atunci am refuzat sa ma intrupez.Eram primul caz de nesupunere.Intre celelalte elemente, cu care eram intr-un fel de comuniune de simtire, s-a propagat o unda de neliniste si nesiguranta.
Si atunci Marea Lege m-a blestemat:
Sunt blestemat sa fiu vesnic om!
Sunt blestemat sa fiu vesnic!
Sunt blestemat sa fiu!
Sunt blestemat!
Sunt!!