poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4676 .



Pentru D., vingt ans apres
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mircea_Cãrtãrescu ]

2005-05-22  |     |  Înscris în bibliotecă de Marta Cremeny



Când am cunoscut-o pe D.( pe care într-una din povestirile mele am numit-o Gina), mă credeam un fel de supercampion al visului. Îmi pregăteam fiecare noapte ca pe o gală de box în care-mi puneam în joc centura cu diamante contra tuturor challenger-ilor. Îi învinsesem, credeam eu, prin K.O. pe Mandiargues, Jean Paul, Hoffman, Tieck, Nerval, Novalis, la puncte pe Kafka și prin abandon (în runda a șaisprezecea) pe Dimov. Fiecare carte pe care o citeam pe atunci era o halteră ridicată, fiecare poem era un extensor, orice plimbare- un șir lung de flotări, orice privire( cum priveam pe-atunci un capac de stilou sau o ascuțitoare de pe masă atât de intens și de impersonal încât totul dispărea împrejur, iar lucrurile astea se ridicau în privirea mea întregi, văzute din toate părțile deodată și înțelese în tăria la pipăit și în chimismul suprafețelor lor de metal și de plastic ca și când nu ar fi fost în afara corpului meu, ci ar levita- cum și levitează- în aerul de aur al minții mele)- un exercițiu de concentrare pentru noaptea care urma, un antrenament pentru o nouă partidă de vis.
D. era minunată, și dacă am scris o dată despre ea că dormea cu ochii larg deschiși, lucrul acesta nu trebuie luat ca o invenție de autor. Chiar așa era. În lunga noastră istorie nu am dormit prea multe nopți împreună, iar când am făcut-o, totul era de fapt deja terminat: atât dragostea mea disperată pentru ea, cât și povestirea despre Gina. Nu vă pot spune cât de trist era să fac dragoste cu propriul meu personaj și nu cu fata pentru care m-aș fi lăsat jupuit de viu altădată. Dar întotdeauna când am înnoptat lângă ea m-am trezit noaptea și am văzut-o cum privea tavanul, fără să clipească, fără să-l vadă, cu ochii lucind slab de la semi-lumina ferestrei.
Am văzut-o prima dată dormind așa la Cochirleni, unde studenții facultății noastre erau în practică agricolă, la cules de struguri. Intram zilnic în vie, însoțiți de un satir păgân( dom' Podgo, gol pușcă și hirsut) și de un blajin arhanghel (părintele Ioan Alexandru), și după vrei șase ore de lălăială ne-ntorceam la dormitoarele noastre. Deja după o săptămână nu mai puteai spune care era dormitorul fetelor și care al băieților. Ne amestecaserăm complet. Într-o după-masă, D. mă trimisese să-i cumpăr nu știu ce-eram pe atunci încă doar prieteni, ceva mai mult decât colegi-, așa că la întoarcere am intrat la fete în dormitor. Haosul de-acolo era de nedescris: una-și făcea unghiile de la picioare, alta-și dădea în chiloți cu intim spray, alta se lingea cu un tip (acum băiatul ăsta e mort), iar Mira și Altamira (credeați că nu există în realitate? Uite că există și trăiesc și azi împreună) se țineau strâns în brațe sub cearceaful aceluiași pat. D. era întinsă în patul de deasupra. M-am suit pe marginea celui de jos ca s-o văd mai bine: era dreaptă ca o statuie de pe-un sarcofag etrusc și mă privea drept în față. Trebuie să vă mai spun că D. avea cei mai frumoși ochi galbeni pe care ți-i poți imagina, cu gene răsucite ca niște mici cârlige. Azi nu-i mai are la fel. De câte ori o mai văd, o recunosc după buze( astea chiar inconfundabile), nu după ochi. I-am spus câte ceva, iar ea mă privea mai departe, cu aerul că ascultă grav, dar că, din motive confuze, nu poate ajunge la miezul vorbelor mele. Cred că au trecut două minute în care i-am tot dat explicații. Simțeam, obscur, că e ceva în neregulă, dar, ca într-o situație absurdă de vis, nu intuiam unde anume e greșeala. În sfârșit, o colegă mi-a aruncat, neatentă: ,, Las-o, nu vezi că doarme? Așa doarme ea, cu ochii deschiși.” În acel moment (pentru că D. mă privea mai departe în ochi cu cel mai natural aer cu putință) am avut sentimentul limpede - nemairepetat vreodată – că visez. Că, poate, toată viața mea de până atunci fusese un vis.
Dar în noaptea următoare, când D. și cu mine am stat până dimineața într-un lan de lucernă, golind o sticlă de votcă și bătătorind lucerna pe o suprafață de necrezut de mare (eu aflând pentru prima dată atunci cât de dulce la mângâiat e părul pubian al unei fete) – a fost un hipervis, iar anii care au urmat – vise unul într-altul, precum casetele chinezești lăcuite. Un sărac și sceptic fiu al clasei proletare cunoscuse o prințesă etc., etc. Ce vreau să scriu aici, fiindcă restul e-n cărți, e ceea ce nu am putut scrie nicăieri în literatura mea pentru că, vorba lui Kafka, ,,asta nu se poate spune.”
N-aș fi iubit-o niciodată pe D. dacă-ar fi fost numai (foarte) frumoasă sau dacă singurele ei mijloace de seducție ar fi fost palatul în care mi se părea că locuiește – când am fost prima dată în casa ei tapetată cu icoane pe sticlă am crezut, literalmente, că am trecut prin zeci de camere – și fascinantele ei țoale și cosmeticale. N-aș fi iubit-o nici doar pentru că o dată, pe când o conduceam acasă, ca de obicei, într-un decembrie înzăpezit, s-a oprit cu mine într-o piațetă triunghiulară, luminată doar de un bec chior, și-a strecurat mânuțele ude în buzunarele paltonului meu și m-a privit în ochi, în întuneric, fără să-mi spună nimic, pe când în lumina becului ningea cu o furie nemaipomenită. Pentru asta o iubesc abia acum. Adevărul este că D. m-a sedus (prin forță și persuasiune, mai mult așa cum un bărbat seduce o femeie) prin puterea ei specială de a visa.
D. nu era prea inteligentă, mulți o credeau de-a dreptul o gâscă și mă compătimeau teatral pentru neajunsurile legăturii noastre. Uneori făcea gafe chiar tâmpite. Nici fidelă nu era deloc. Dimpotrivă, cocheta cu alții până la exasperare și avea grijă să-mi dea mereu, sadic, raportul cu cine se mai vedea. Dar, ca visătoare, era la o categorie mai grea decât mine și mă zdrobea în fiecare confruntare. Niciodată, la nimeni (including Nerval, Jean Paul și toți ceilalți mai sus pomeniți), n-am întâlnit vise mai…puternice, mai arhitecturale, mai așezate cu labe grele de leu pe pământ și totuși construite pe nori și pe cer albastru. Când îmi povestea câte un vis, îl vizualizam în atâtea detalii încât mai târziu mi se părea că eu l-am visat. De multe ori, după ce o conduceam acasă, ca de obicei, serile, după ultimele seminarii, intram în holul casei ei și ne așezam pe treptele de marmură, într-o penumbră în care abia ne vedeam ochii. Atunci aprindea o țigară și începea să povestească. Ochii îi străluceau, sub genele încârligate, ca în scena din barul pustiu, din Citizen Kane. Un vis al ei dura, povestit, cel puțin jumătate de oră, dar mie mi se părea, ca în povestea aceea orientală, că ține vieți în șir, trecute sau viitoare. Când, plecând, închideam după mine ușa grea, de fier forjat, mă întrebam mereu cum aveam să supraviețuiesc până a doua zi, când ne vedeam iar la facultate.
Mai târziu, povestind vise în cărțile mele, am profitat de nenumărate ori, mișelește, de o fisură în legea proprietății intelectuale – absența copyright-ului pe vise – ca să-i fur cele mai fermecătoare și mai articulate viziuni, cele mai mistice decoruri, cele mai discrete treceri de la real la ireal și part way back. Al ei a fost visul cu palatul de marmură invadat de fluturi din ,, Orbitor” – în general, fluturii, acolo, sunt fluturii ei - , de asemenea al ei cel despre imensa incintă-cavou în care Maria rătăcește săptămâni în șir pe dale dulci de calcedonie și malachită. De fapt, am acum impresia că fiecare vis pe care mi l-a povestit în acea epocă îndepărtată în care am fost împreună, și chiar cele pe care le-am visat eu, independent de prezența și voința ei, înmugurea în miezul creierului ei, dezvolta un filament translucid care-mi perfora țeasta și înflorea deodată, la capătul filamentului, desfoindu-se exotic și pluriform în craniul meu. Se formase un cordon ombilical între mințile noastre, ea era mama care mă hrănea cu substanța gelatinoasă a visului, iar eu – care (sau fiindcă) iubeam fiecare fibră din amărâtul ei căpșor de studentă și gâsculiță – creșteam din întrolocarea foițelor embrionare, scrise pe ambele fețe cu vise furate.
Și iată-ne acum: eu, autor, colectând glorie și (mult mai mult) dispreț, nemaiîndrăznind să intru nopțile în nici un fel de ring, pentru nici un fel de rundă onirică. Ea, o necunoscută, un plic folosit și aruncat, în care poate au fost bani sau poate heroină. Amândoi am trecut deja de patruzeci de ani și (ca să citez din clasici) ,, amorul nostru nemuritor s-a dus dracului”…
O rog pe D. - ,,Wherever she is” – să accepte acest mic text nu numai ca monedă de schimb pentru cuvintele pe care mi le-a spus nu foarte demult, dar și ca pe un tandru omagiu.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!