Suflete maligne si orhidee

Traim intr-o lume canceroasa, traim boli sufletesti, nu vieti, cum se spune. Asa se explica atatea suflete muribunde, suflete invinse in razboaie ale vietii, razboaie de dragoste si ura, mai ales, suflete in care s-a intrat cu bocancii… plini de noroi: sunt suflete care au fost batjocorite, suflete de care s-a ras. Toate aceste suflete si altele, la fel de bolnave, s-au strans intr-o mare tumoare… aceea a sufletelor… Tumoarea Sufletelor.

Cei care au transformat niste suflete sanatoase si fericite intr-unele maligne…aceia…aceia sunt cei care au vrut sa faca rau, iar acum, intr-o agonie reala si o atmosfera de spital, mai putin adevarata, isi duc chinul pacatului, a crimei savarsite. Caci a paraliza un suflet, a-l face inapt de a mai iubi, de a mai simti, de a se mai deschide, ca inainte, pentru a trai o noua fericire, asta e cea mai mare crima: a provoca incapacitatea unei inimi de a mai respira…

Sa ranesti un suflet o data, e ceva; sufera. A doua oara, il doare putin mai tare, fiindca stie ca este luat in batjocura; sau doare mai putin, deoarece se obisnuieste… dar sa ranesti un suflet la infinit… nu se va mai deschide niciodata niciodata niciodata dupa aceea… si va muri…
… iar un suflet nu se poate naste din nou decat din viu… si nu din mort…un suflet nu poate invia, dar poate, in schimb, sa se nasca, pentru a doua, a treia, a suta, a mia oara… acelasi suflet, dar mereu mai viu, mai frumos, mai plin, mai tanar…si renaste din orice motiv: dragoste, o noua sansa, putere, ambitie, sau pur si simplu, din necesitatea de a se reinventa… de a inflori, ca o orhidee, sau de a straluci, ca un soare…

Un suflet pur, se vede… Se remarca prin zambete si ochi mari, care surad…

Un suflet impur, nu se vede…pentru ca nu exista…si acolo unde nu exista zambet si lumina din privire, nu e inima…e doar carne…