Povestiri pentru noul mileniu


Voluptatea supune. Credința este adormirea spiritelor netede. Eu nu exist decât pentru a-mi masca nativa subversiune. Versurile mele creează lumea din cuvinte și o îngroapă irevocabil prin suferință și trădare. Trebuie să existe o poezie a răzbunării, a lumii care nu se lasă persuadată, a groazei care naște cei mai reali monștri, a luminii care întunecă bezna prin puterea ei de a cerne visul. Jurnalul meu de vise început acum vorbește de toate și de nimic, iată cum răsfoit se pierde el însuși între filele sale imposibil de numerotat.


Noile arme


Bunăvoința zeilor este supusă sevă în fața frumuseții. Am nevoie de prea multe ore-lumină ca să-ți explic de ce frumusețea supune întotdeauna. Pictura cuvintelor mele nu este decât o tapiserie fără sens dacă nu poți să închizi ochii, să mărunțești în gând hârtia și să simți cu vârful limbii carnea vie, perfectă, acoperită de un nor de căldură și farmec. Trupul perfid se întinde pe jos în căutarea sufletului mângâietor și până la ziuă jocul dănțuitor unește frumusețea cu cercetătorul ei. Dragonul este biruit, sfințit, miruit și jertfit pe altarul ei sfânt și frumusețea ține departe, acoperită de flama stinsă a pasiunii nesfârșite. Cuprinsă în sfere luminoase cu iz de credință, în pași de îngeri și cu aripi de diavol, epifania coboară printre demonii de rând. Își întinde buclele de Lilith folosind cuțitul de împărtășanie, își înnegrește ochii cu negrul dens al ofrandelor și se parfumează cu mireasma arsă a tămâii. Este o zeiță. Umbra ochiului perfect rotunjită deasupra irisului albastru curbat de valuri de aur învață cu fiecare clipire o nouă vrajă, o altă magie prin care să supună de-a valma preoți neștiutori, emuli placizi, ignorante fără credință, hedoniști tembeli, bărbați plini de sine și diavoli neștiutori. Intră în oraș la ora vrăjitoarelor, învelită în aura neagră a molimei, cu mâini negre încărcate de aur furat, cu chipul pictat de culorile icoanelor măsluite și intră în fiecare casă unde rămâne redusă la pragul de elemental, ascunzându-se în fiecare oglindă, cerșind atenție și multă dragoste de sine. Își trage forța din fiecare surâs aruncat imaginii din oglindă, din fiecare floare atinsă, din fiecare moment de singurătate și rămâne până când prezența ei este trădată de prea multă lumină și tandrețe, înrobind carnea și cerând tot mai multă atingere. Pleacă, zâmbind, amintind câtă viață rămâne într-un loc pustiit de ciumă, prin mirosul tare al cărnii arse de prea multă trăire. Dar ceea ce lasă în urmă nu este corpul cremat al victimei molimei, ci trupul ei incinerat de o forță mai mare decât ea, prostia umană care a readus-o pe ea, într-un timp al burgurilor de piatră cruciate, la numele de simplă vrăjitoare, slujnică a diavolului. Femeia, frumusețea fără cusur, arde pe rugul aprins de dușmanii luminii, ispășindu-și păcatul ei suprem: perfecțiunea revelată a cărnii. Neputința unui occident barbar de a înțelege și asimila prezența ei covârșitoare, de femeie născută femeie. Pentru toți aceia, care s-au bucurat văzând cum arde pe vâlvătaia crengilor fumegânde, există certitudinea că, fiind martorii unei astfel de scene crude de martiraj, ei nu vor putea muri decât printr-un mod mult mai înfiorător pe care și-l vor alege fiecare. Se vor întoarce cu toții liniștiți la viața lor plană, la plozii lor pe care îi vor învăța să arunce cu pietre în tot ceea ce nu pot înțelege și vor construi lumea lor, tot mai înaltă și mai goală, fără nici o urmă de strălucire și frumusețe. Orașul lor, tulburat de prezența femeii, va ajunge un stat, un continent, o planetă, un univers din care iubirea s-a autosustras, lăsând loc malthusianismului planificat și credinței cretinizate. Chipurile orășenilor sunt lipsite de orice emoție, până și dealurile împrejmuitoare au mai mult relief decât sufletele lor nivelate de volumul plat al sentimentelor care circulă fără nici un sens pe autostrada viselor aruncate la cutia milei cu zornăit de gologani. Este un timp al contrastelor, la sute de ani de la jertfirea femeii. Molima care a trecut peste oraș a lăsat urme adâncite pe obrazul locuitorilor care-și amintesc din zapisuri ce îngrozitoare a fost suferința oamenilor de atunci și cum au fost închise pe rând toate casele cu câte o cruce albă ori roșie, după sufletele sau trupurile atinse de boală. Molima este acum uitată și urmașii celor care și-au răzbunat neputința trupească prin arderea vrăjitoarei sunt puternici, mult prea tari pentru a mai cădea în ghearele vreunei boli necunoscute. Atunci, într-o noapte adâncă, la aceeași oră a vrăjitoarelor, a intrat în oraș urmașa vrăjitoarei arse, la fel de puternică precum locuitorii orașului și la fel de frumoasă precum lipsa lor acută de strălucire. Pășea singură pe pietrele învechite ale orașului, urmând harta secretă a pașilor tainici a predecesoarei, intrând pe rând în fiecare casă și lăsând acolo o amintire a prezenței sale. A ieșit din oraș fără să privească înapoi, lăsându-și mantia care o învăluise să acopere icoana cea mare din biserica orașului. Până în zori, orașul a fost cuprins de o febră nouă și locuitorii ei, în urlete de groază, au simțit pe trupurile lor, bulbii arzători ai unei boli demult uitate, înfierându-i cu o durere de nesuportat pentru care calmantele nu erau decât asemenea razei de soare, care promitea mântuire sufletului femeii arse, mult prea departe pentru a putea fi simțită drept alinare. După ce ultima suflare a orașului s-a ridicat deasupra orizontului vălurit de dealuri, femeia s-a întors în orașul mort. A intrat în biserica unde-și lăsase mantia și s-a urcat înapoi în icoană, luând înapoi în brațe pruncul.