Aş întinde tristeţea ta lângă mine, pe jos; m-aş întinde pe ea trosnindu-mi oasele de atâta voinţă; m-aş rostogoli şi-aş ajunge un cocoloş de tristeţe. Vreau să fiu miezul acestui cocoloş, pentru ca, atunci când îi vei sparge învelişul, să guşti din mine: dulce sau amar?
Vreau să mă învelesc cu bucuria ta, să nu rămână părticică neacoperită, vântul să nu mă poată găsi. M-acopăr cu o jumătate de tine; te iau, te tai.
Eu te tai (în două, ca să-mi iau înveluşurile pe mine). Vin alţii să scormonească în tine, se uită înăuntru, aştept să le văd semnele de mirare pe faţă.
Curând ai să te ceri înapoi. Ai să vii să mă dezbraci de coajă, să mă laşi miez crud, ai să vii, ai să te exişti din nou, femeie, ai să devii, eu cui mai rămân, cine mă apără, de ce se sparg ochii celor din jur (cei care vor să privească în tine aşa cum au mai făcut, dar acum e altceva, ce?!), de ce îmi tremură mâna, cine eşti, unde eşti, nu te mai văd...tremur...e frig...unde sunt...unde sunteţi...