poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1342 .



Daemonism
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crimilde ]

2005-01-24  |     | 



E frig. Stau întinsă pe spate, pe pământul rece. Ochii mi-au înțepenit deschiși către cerul înroșit de iarnă. Ciudat... parcă aș fi existat aici dintotdeauna, dinainte de Timp, crescută din țărâna neagră și uscată, și orice altceva în afară de starea asta de uitare, fără dorințe, fără sentimente, fără inimă, și-ar fi pierdut sensul. Ciudat... ciudat... ciudat... ciudat...


*


3:45. M-am trezit brusc, deschizând ochii dintr-o dată, ca de obicei. E întuneric afară. Neoanele incandescente ale firmei de vizavi clipesc încontinuu. Roșu, verde, roșu, verde, roșu... Mă duc în baie și las jetul rece de apă să-mi dezmorțească mușchii obosiți. Urmele visului dispar odată cu ultima picătură de apă ștearsă, dar cu ele dispare și somnul. Aprind veioza de lângă pat și citesc în continuare cartea începută aseară. Nu știu cât timp a trecut de când m-a trezit... citesc într-una, și nu mă pot opri nici măcar să-mi odihnesc ochii o clipă.
Deodată, un sunet strident și discontinuu răsună în întreg apartamentul. Soneria. Mă scol grăbită și ușor indispusă de vizita aceasta matinală. E poștașul. Îmi spune că a sosit un plic pentru mine, mi-l întinde și pleacă. Dar e foarte ciudat... Mie nu are cine să-mi scrie. Pe plic, nici o adresă, nici un nume, nimic. Mă așez în fotoliul mare din sufragerie și rup cu nerăbdare plicul... „Nu te cunosc. Mai bine, poate că dacă te-aș cunoaște, m-ai dezamăgi. Așa însă ești perfect, oricine ai fi. Þie îți voi spune tot... pentru că tu nu mă poți judeca, certa, sfătui... Nu ai avea dreptul să o faci. Și cu toate că te-am ales la întâmplare, cu toate că poate tu nici măcar nu vei citi aceste rânduri, nu contează. Doar scriind mă pot vindeca...
Știi, mă simt ciudat... ciudat... ciudat... ciudat... ciudat... Dacă scriu de multe ori un cuvânt, am senzația că i s-a pierdut dintr-o dată tot înțelesul. Ciudat. Sunt gol pe dinăuntru. Un hău imens se cască în interior, dincolo de piele, țesuturi, oase, mușchi, vase de sânge... Un vid amețitor și nesfârșit, care mă tentează clipă de clipă... Dacă închid ochii, îl văd, deschizându-se în fața mea ca un ochi gol, uriaș, ademenindu-mă către el... Dacă aș putea, aș sări. Aș sări în mine, adânc de tot, până la începuturi. Cred că doar așa aș reuși să înțeleg... Ciudat. Când în sfârșit, după ore de chin, de chin îngrozitor, am impresia că mi s-a deschis o ușă, că am acces... Buf! Vântul înveninat vuind prin creierii obosiți trântește ușa la loc. Și tot așa, tot așa, zi de zi... Ciudat.
E tare frig. Și simt gustul uscat al țărânii... Mi-e somn.”
Am lăsat încet scrisoarea jos. O simțeam grea, foarte grea, imposibil de suportat. O întrebare mi-a încolțit dintr-o dată în minte, persistentă, obsedantă... De ce? De ce eu? De ce tocmai EU?


*


„Mia, te întreabă Mircea dacă ai terminat rapoartele.”
Am ridicat capul speriată. Mi-era rușine, de parcă m-ar fi prins făcând ceva greșit. Am lăsat scrisoarea jos – o reciteam pentru a șaptea oară – și am bâlbâit niște scuze. Nu, nu terminasem rapoartele, nici măcar nu începusem să lucrez la ele. Să mai aștepte o oră, i le duc eu. Carmen iese încetișor, cu un zâmbet ironic pe buze. Ascund scrisoarea printre niște hârtii de pe masă, și încep să lucrez în grabă. E foarte mult... nu cred că apuc să termin într-o oră. Stau aplecată asupra foii și nu mă pot concentra. Fragmente din scrisoare îmi revin în minte, se înfig acolo ca niște ace adânci, și nu pot scăpa de ele. Nu mai pot sta. Am nevoie de aer. Mă ridic grăbită, strâng toate hârtiile și ies în fugă din încăpere. În fața biroului lui Mircea mă opresc nehotărâtă. Să-i spun, sau nu?... Bat ușor la ușă, și o voce caldă mă poftește înăuntru.
„Mia, bună. Ce faci aici? S-a întâmplat ceva?”
„Nu, Mircea... Ba da. Ba da! Iartă-mă, dar nu-ți pot spune ce. Nici eu nu știu bine ce am, dar nu mai pot. Nu mai pot... Trebuie să plec. Nu cred că mai vin înapoi azi.”
Tremur. Ce e cu mine, Dumnezeule? Nu mai pricep nimic, și simt deodată că am pierdut controlul. Apăs cu putere clanța și ies în grabă. În urma mea aud încet, ca prin vis: „Mia, stai! Mia!... Mia!”


*


Stau de minute bune pe bancă, mintea parcă mi s-a golit complet. Nu pot gândi nimic. Mă uit în jur, la puștii care se joacă prin preajma mea. Întotdeauna m-au emoționat copiii... ei, cei atât de lipsiți de griji, parcă plutesc, parcă trăiesc într-un vis, într-o lume a lor care e totuși inclusă în a noastră... dar o lume perfectă.
Simt nevoia să mă plimb pe străzi fără nume, fără început sau sfârșit, să mă plimb mult...


*


Nu m-am mai întors la serviciu. Nu aș fi avut puterea să suport zâmbetele batjocoritore ale colegilor sau tristețea îngrijorată a lui Mircea. Și ar fi trebuit să inventez explicații și pretexte. Ce-aș fi putut să le zic? Că am primit o scrisoare de la „cineva”, și că în rândurile acelea era o bucățică din mine? Din sufletul sufletului meu? Și cine m-ar fi crezut?
O nerăbdare stranie a crescut încet-încet, mărindu-se cu fiece clipă... vreau să știu, să știu mai mult, să-mi scrie, să-mi scrie tot, vreau să știu tot...
Ochii mi se închid obosiți... mi-e atât de somn... nu mai pot sta trează, oricât efort aș face. Și e încă devreme...


*


20:30... Pleoapele se deschid încet. Roșu, verde, roșu, verde... Iar pe fundal, soarele abia apune. N-am dormit nici jumătate de oră. Îmi pare totuși c-au trecut ceasuri întregi. Întreaga cameră e cufundată într-o lumină fierbinte, roșiatică. E cald, atât de cald... Razele subțiri se împletesc ușor într-un dans ritualic, ancestral, același de sute de mii de ani, creând lumi, popoare, istorie... însă doar simple flăcări pentru ochii mei de muritor. Și e cald, atât de cald... Totul arde... arde... Ard...
Mă ridic cu greu în capul oaselor, iar vederea mi se încețoșează brusc pentru câteva secunde. Îmi cuprind tâmplele în mâini, apăs cu putere, și senzația de amețeală dispare treptat. Și dintr-o dată... Fără să-mi deschid ochii, îl știu, îl simt... E aici. Încet, se apropie... Urcă de-a lungul corpului meu, paralizându-mi oasele obosite... Ard. Încet... încet... încet... încet...


*


M-am trezit acum jumătate de oră, și de atunci stau cuminte la fereastră, parcă așteptând pe cineva să vină. Rotocoale mici de abur se formează pe geamul rece, semnele respirației calme, liniștite. Sufletul meu s-a ușurat nespus de mult, de parcă o piatră uriașă care-l strivea s-a dat la o parte... și acum e senin ca un cer azuriu de primăvară. Și știu și de unde vine această schimbare bruscă: dacă așa stă scris să fie, eu nu am de ce să mă împotrivesc destinului. Eu vreau să îl trăiesc.
Firul gândurilor se taie brusc... Soneria!... Răspund grăbită. Poștașul. Îmi zâmbește și îmi spune că am mai primit o scrisoare. Îi zâmbesc și eu și iau plicul, închizând repede ușa după el. Ce straniu, nu-mi aduc aminte să-l fi văzut venind, și totuși am stat tot timpul la fereastră... Sunt atât de neatentă uneori... Rup plicul nerăbdătoare și... „I-am spus că nu vreau.... Nu, nu i-am spus, am implorat-o, am rugat-o, am plâns într-una, am zăcut la picioarele ei...
Nu vreau, mamă, te rog, nu vreau... De ce-mi faci asta? De ce? Cu ce am greșit? Mamă! Nu, mamă, te rog, nu!...
Mi-a zâmbit și mi-a spus că am fost un băiețel rău. Am fost rău și trebuie să fiu pedepsit.
Dar mamă, nu știam, a fost o greșeală, n-am știut, iartă-mă mamă, nu vreau... Te rog... Nu, puiule, mi-a răspuns tot zâmbind. Greșelile se pedepsesc. Dă-mi mâna...
M-a apucat cu putere de mână, în timp ce plângeam și o rugam... Nu-mi mai aduc aminte bine ce a urmat după. Știu doar că a fost foarte foarte încet... La început n-am simțit nimic. Lacrimile-mi curgeau neputincioase pe obraji... Era cald, atât de cald... Ardeam... Încet, încet, încet, încet. Atât de încet... Mâna mă ustura îngrozitor.”
Arunc scrisoarea pe masă, și fug împleticindu-mă la baie. Nu-mi mai pot ține lacrimile.


*


Telefonul sună. Nu vreau să răspund...
„Alo, da.”
„Bună, Mia.”
Vocea asta atât de plăcută care mă liniștește întotdeauna...
„Mircea... Nu mă așteptam să suni.”
„M-ai speriat ieri. Eram îngrijorat... Ce e cu tine, copil drag?”
„Ascultă, Mircea, nu-ți fă griji pentru mine, nu e nevoie. Într-adevăr, s-a întâmplat ceva neobișnuit, neașteptat cu mine. Sau mai bine zis, se întâmplă... Dar este ceva atât de personal încât nu pot povesti nimănui, înțelegi? Faptul că nu-ți pot spune nu înseamnă că nu am încredere în tine. Mircea, nici eu nu știu exact ce se petrece... Și mie mi-e greu, dacă nu chiar imposibil să înțeleg.”
„Dar, Mia...”
„Te rog, nu insista. Poate când se va termina totul, voi putea să-ți explic. Acum, nu...”
„Bine... Am înțeles. Dacă vrei, poți să-ți iei câteva zile libere. Nu e nici o problemă. Oricum, vreau să știi că eu sunt aici, pentru orice ai avea nevoie.”
„Mulțumesc, Mircea.”
A închis...


*


„Biletul dumneavoastră, domnișoară?”
Arăt biletul, apoi îmi întorc din nou privirea către geam. Înșirați de-a lngul bulevardului, copacii înalți surâd în adierea lină a brizei de primăvară. Mașina e aproape goală. Niște copii râd zgomotoși... O bătrânică se așează pe un scaun oftând din greu. Controlorul se ceartă cu un tânăr...
În stație, nimeni. Îmi dau brusc seama că am ajuns și cobor grăbită, aproape în fugă, treptele înalte ale autobuzului.
În timp ce mă îndrept către cafenea, arunc o privire ceasului din piață. 12:15. E prânzul deja... Ce repede trece timpul, nici nu-mi vine a crede...
Împing cu putere ușa de la intrarea Café-ului și aleg la întâmplare o masă. Nu e foarte multă lume, iar atmosfera e uimitor de plăcută... Comand repede ceva, și apoi mă las ușor purtată de gânduri... la început dense, lucide. Însă ușor, încep să se rarefieze, să se destrame în fâșii lungi, foarte lungi. O toropeală amețitoare amorțește membrele... În timp de eu încerc să urmăresc măcar unul dintre gânduri, să nu cedez, dar firul se subțiază din ce în ce mai mult. Mă încăpățânez, nu vreau să-l pierd, și alerg de-a lungul lui, repede, din ce în ce mai repede, voind să-i ating extremitatea, capătul, ca apoi să mă pot odihni. Mușchii se încordează ca în timpul unui efort uriaș, respirația se întețește, și încep să cred că voi îndeplini ce mi-am propus. Mâna însă cade greu pe masă, moale, moartă, iar capul alunecă într-o parte, în timp ce eu fug de-a lungul gândului cel din urmă. Îi văd capătul, e aici, e aproape, încă trei pași și l-am atins... Încă doi... Unul... Dar înainte de a face ultimul pas, totul se întunecă.
Deschid ochii și scutur cu putere din cap, încercând să-mi revin.
Întind brațele pentru a mă desmorți și-mi simt pielea uscată, nefiresc de uscată, trosnind ușor ca un pergament crăpat de vânt și aer și soare.
Inspir adânc, ritmat, încercând să mă liniștesc. Dar plămânii se umflă din ce în ce mai repede, avizi, ca și cum nu aș fi inhalat destul oxigen. Mă sufoc, aerul din cafenea îmi pare stătut și greu... Irespirabil. Dumnezeule, mă sufoc... Îmi simt gura uscată, gâtul îngustat dintr-o dată, de parcă cineva ar fi îndesat înăuntru un burete prăfuit... Mă sufoc, mă sufoc, mă sufoc, mă sufoc...
Reușesc să mă ridic de la masă și mă năpustesc afară, trântind cu putere ușa cafenelei. Aer! Am nevoie de mult aer... Mă sufoc...


*


Lumina neașteptat de puternică îmi închide repede ochii obosiți la loc. E dimineață... Am dormit mult, un somn greu, fără vise... Apa mă răcorește și binedispune în același timp, ca și cum o mână vrăjită ar șterge cu un burete toate problemele.
Ieșind din baie, aleg la întâmplare o carte de pe raft și încep să o răsfoiesc, dar nu mă pot concentra și o arunc la loc. Nerăbdarea crește... oare mi-a scris și azi?...
În sfârșit, după aproape o oră de așteptare încordată, aud soneria. Fără să-mi dau seama mă reped la ușă și deschid vijelios... Nu e nimeni. Nu înțeleg... Capul mi se apleacă obosit, ca sub o povară infinit de grea, iar privirea se oprește pe covorașul de la intrare. Un plic alb așteaptă cuminte să fie ridicat. Trântesc puternic ușa la loc și cad într-un fotoliu aproape tremurând. „Zăceam pe jos, cu ochii deschiși peste măsură, iar în jurul meu se învârteau într-un dans de iele amețitor chipurile colegilor, profesorilor, mamei... Nu le distingeam pe unele de altele, totul era o masă compactă care dansa haotic pe deasupra capului meu. Auzeam înăbușit glasuri, frânturi de cuvinte, țipete, râsete...
Iar senzația era aproape reală: simțeam legate în jurul gâtului meu niște degete lungi, subțiri, reci, cu gheare ascuțite, tăioase, care strângeau demente... Mă sufocam... Parcă-mi vedeam cu ochii minții gâtul strivit încet, iar aerul era din ce în ce mai puțin... Inspiram cu toată puterea, dar degeaba... Plămânii se încordau la maxim, și eu mă sufocam... Nu știu cum am reușit să strig: „Aer! Am nevoie de aer...” Mă sufocam, și totul șuiera nebunesc în jurul meu... Mă sufocam, mă sufocam, mă sufocam, mă sufocam...”
Mintea mi s-a blocat... Nu mai pot gândi nimic... Aș vrea să plâng.


*


Am băut mult, toată noaptea. Paharul zace pe undeva pe jos, am renunțat la el pe la jumătatea celei de-a treia sticle. Îmi încordez ochii și reușesc după câteva minute să citesc ora... 6:00. Fix. Se spune că dacă te uiți la ceas când arată ora fixă, te iubește... Cine te iubește?... Te iubește, sau te urăște? Sau îi ești indiferent? Te iubește, da...
Am obosit. Câteva raze fine, roșiatice, apar de după blocul de vizavi. Răsare soarele...
Roșu, verde, roșu, verde, roșu... Cât mă liniștea altădată jocul neoanelor... Acum îmi pare insuportabil. Þipător, vulgar... Roșu, verde, roșu, verde, roșu, roșu... Cum, de două ori roșu? S-o fi stricat... Da, într-adevăr, a rămas doar roșu... Nu-mi dau seama ce scrie pe firmă, niciodată nu am privit-o atent, așa că mă apropii împleticindu-mă de fereastră. Scrisul mare, incandescent, e ilizibil. Literele nu-mi sunt cunoscute... Ce Dumnezeu, nu mai știu să citesc?!... Ce scrie, ce scrie?... D... Da... nu pricep... Dac... Nu, Dae... Daem... Daem... Daemon... Daemon?... Ce-nseamnă asta?... Ce scrie? Ce scrie? Daemont... Nu, e i... Daemoni... s... sm!... Daemonism...
Cad obosită înapoi pe fotoliu. Parcă au trecut ani de zile de când m-am apropiat de fereastră...
Îmi simt gâtul uscat. Mi-e sete. Mi-e îngrozitor de sete... Mă ridic cu greu și mă îndrept către bucătărie. Nu, nu e bine. Nu acolo trebuie să ajung. La baie. Da, la baie! Mișcările-mi sunt automate, ca și cum mi-aș fi pierdut dintr-o dată controlul asupra propriului corp. Deschid brusc robinetele din cadă. Întind degetele, și le plimb ușor într-o mângâiere aproape senzuală pe suprafața nefiresc de rece a apei... Mi-e sete... mă cheamă... mi-e sete... mă cheamă... Vin acum! Mi-e sete... Vin...


*


„Cât sunt trandafirii?”
În timp ce vânzătoarea aranjează buchetul, Mircea zâmbește fericit... Plătește repede, și își continuă drumul. În fața blocului lui Mia, se oprește brusc, și un gând ciudat îi fulgeră prin minte. Grăbește pasul, din ce în ce mai alarmat, urcând scările în grabă. Pe covorașul de la ușă, un pilc alb, nedesfăcut. Îl ridică nedumerit, iar apoi sună la ușă. Soneria răsună spart în liniștea dimineții. „Mia! Deschide-mi, sunt eu, Mircea! Mia! Mia!...”
Peste câteva minute, apare administratorul blocului. Vecinii, deranjați de zgomot, ies curioși în pragul ușilor. Administratorul, înduplecat de rugămințile tânărului, deschide apartamentul cu cheia de rezervă.
Mircea năvălește îngrozit înăuntru, strigând-o pe fată pe nume.
„Vedeți, domnule, nu e nimeni acasă. Poate a ieșit să facă o plimbare.” Își dă cu părerea administratorul.
„Sssst. Tăceți puțin. Nu auziți? Curge apa la baie...” spuse Mircea, repezindu-se într-acolo.
„Domnule, mai bine să nu intrați. Poate domnișoara...”
Un urlet înfiorător curmă brusc cuvintele omului.


*


„Dintotdeauna am iubit apa... Poate și pentru că aveam mereu senzația că sunt murdar, mânjit de vorbele răutăcioase, de privirile înveninate, de orice fapt, oricât de banal, al celor din jur.
E atât de straniu să știi că nu contezi, că ești nimeni. Nimic. Că nu știi nimic. Că nu creezi nimic. Că nu distrugi nimic. Că pur și simplu exiști. Exiști și atât.
Simt cum mă umflu. Mă umflu încet, încet, până când voi plezni și toată durerea și neputința se vor scurge afară.
Iubesc atât de mult apa... Mi-e dor de atingerea ei blândă, ca un cântec de leagăn ce adoarme un copil obosit... Mi-e sete... mi-e sete...
Aș vrea să mor.”
Mircea lasă încet scrisoarea jos, în timp ce lacrimi mari îi brăzdează ca niște lame ascuțite obrajii palizi. „Ce am făcut?... Dumnezeule mare, ce am făcut?! Nu știam... nu știam că... ești tu...”
Continuând să plângă, își ridică ușor mâna stângă... Întoarce încet brațul și privește îndelung cicatricele unei arsuri, ce se întindeau pe aproape toată palma.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!