Silviu Orăvițan-Crețu s-a născut la 4 octombrie 1941, la Ciclova Montană, județul Caraș-Severin. Absolvent al Universității din Timișoara, Facultatea de Arte Frumoase (1963), absolvent al “Logos Grant”, Paris - Arte frumoase - 1983, absolvent al “Peer Mattsson Foundation Grant”, Suedia, 1984. Profesor la Liceul “Coriolan Brediceanu” din Lugoj (azi colegiu), apoi director al Galeriei “Pro Arte” din Lugoj, visiting profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (1983), al International Association of Art (1998), membru fondator al “Oravitzan Gallery” din New York (2000). Câștigător al Marelui Premiu al UAP din Ungaria (1980 - Debretin). Prezent în numeroase colecții private din Europa, SUA, Asia, menționat în douăsprezece cărți și biografii. Cetățean de onoare al orașului Oravița - 1997. Acestea ar fi reperele biografice ale artistului plastic lugojean. Actualmente, maestrul Silviu Orăvițan conduce, la Cluj, o lucrare excepțională, ajutat de Ladislau Pokker, Ovidiu Bădescu și Andrei Rosetti. E vorba de un iconostas la o biserică nouă. La această lucrare colaborează și Marco Rubnik, unul dintre cei mai talentați pictori de mozaic din lume și totodată consilierul cultural al lui Papa Ioan Paul al II-lea. Redăm mai jos selecții din interviul realizat în urmă cu o lună pentru TEN TV Lugoj.

- Maestre Orăvițan, ați primit recent o distincție foarte importantă...
- Într-adevăr, la București, la Palatul Cotroceni, Ion Iliescu, președintele României, a înmânat mai multor artiști din România distincții, premii, decorații, ordine și medalii. Cu această ocazie, am fost și eu invitat, și mi s-a oferit Ordinul “Meritul cultural în grad de cavaler” pentru activitatea și lucrările mele, să nu-i spunem pretențios opera. Din Lugoj, un asemenea merit a mai primit directoarea Muzeului de Istorie și Etnografie din Lugoj, d-na Luminița Wallner Bărbulescu.

Caietele mâzgălite

- Aveți în spate o muncă artistică de câteva zeci de ani. Când ați descoperit că aveți harul îmblânzirii culorii?
- Toate caietele mele, indiferent că erau de română, de matematică sau de orice altceva, erau toate mâzgălite. Aveam un nerv în mână, care se exprima nu prin desen articulat, ci prin niște ideograme pe care simțeam tot timpul nevoia să le aștern pe hârtie. Mama mea, învățătoare interbelică, pentru care ordinea și disciplina erau literă de lege, îmi controla caietele în fiecare sâmbătă și își exprima nedumerirea și aproape că se întreba dacă copilul ei este normal. Îmi rupea astfel urechile în fiecare sâmbătă și era nevoită să îmi schimbe tot timpul caietele. Acesteau au fost primele semne de “transă”. Înclinația pentru desen și pentru pictură vine împreună cu o înclinație și un dor cultural. Spuneam că părinții mei au fost învățători. Tatăl meu a avut o bibliotecă importantă. Pe atunci, a fi învățător interbelic era o adevărată cinste. Avea corespondență - și mă mândresc cu acest lucru - cu Iorga, cu Rădulescu-Motru. El l-a adus pe Iorga la Ciclova, a organizat un congres al bufenilor (olteni veniți în Banat), deci informația culturală și dorul de a înfăptui le moștenesc din familie. E cât se poate de adevărat ce spune Blaga, că “veșnicia s-a născut la sat”, în sensul că eram aproape de o anumită respirație. Satul în sărbătoare, creștinul în sărbătoare, care găsește drumul către cer, găsește o poartă deschisă numai de el știută, e de-a dreptul extraordinar. Tatăl meu a fost chiar și dirijor de cor, activitățile culturale erau ceva firesc în satul meu.
- A fost deci o atmosferă familială propice artei?
- Da. Satul Ciclova Montană era un sat plin de pictori. Chiar nașul meu era un pictor remarcabil.

Limbajul lumii artelor

- Când ați simțit că pictura nu este pentru dumneavostră un simplu joc și devine însuși motivul în jurul căruia gravitează existența?
- Orice artist începe prin a descoperi acest limbaj al lumii artelor. Atunci aproape că uiți enunțul problemei, adevărul pe care îl parcurgi ca om. Ești îndrăgostit formativ de limbaj, începi să înveți, și atunci se produce marea schismă în care spui că artistul este mai presus decât Dumnezeu. Arta nu este o țintă, nu este un cer, sunt alte ceruri superioare artei. Vorbesc de credință. Credința te poate mântui, arta nu. Arta poate fi un foarte bun mijloc, niciodată o țintă. Din acest motiv arta trebuie privită iconic, e ceva care trebuie să te poarte, să te transporte într-o lume, în care te poate mântui.
- Ați avut un maestru spiritual?
- Da. Pe diverse etape. Copil fiind, crescut în biblioteca tatălui meu, primul maestru spiritual a fost bunica mea. Ea era o adevărată plasă de povești, de zicători, de descântece. Ea avea acces cu lumea de dincolo.
- Vă salva bunica atunci când mama dvs vă găsea caietele mâzgălite?
- Da. Aveam adevărate conspirații cu ea. Apoi, peste ani, maestrul Celibidache a însemnat foarte mult pentru mine, a fost ca un guru. El mi-a deschis ochii, privind arta dintr-un punct de vedere fenomenologic - arta capabilă de a te mântui. Apoi, Paul Barbăneagră, un expert al artelor vizuale, un mare cineast, un om care știa foarte bine un lucru de la A la Z. E foarte important să știi un lucru articulat, să pricepi că atunci când începi un lucru trebuie să-l duci până la capăt.

Mai rar oameni în Statele Unite care să gândească în gol

- Ce rol joacă Internetul în viața dvs?
- Sunt obligat să apelez la Internet, la poșta electronică, mai ales că, așa a dat Dumnezeu, să fiu pe mai multe continente. În fiecare an, o mare parte din timp stau în Statele Unite. Băiatul meu este medic acolo. Nu aș putea niciodată să rămân acolo, pentru că nu aș putea trăi fără rădăcini. Simt așa un dor inexplicabil de cum a crescut iarba, cum curge Timișul sau cum bate vântul la Oravița. Ca să pot comunica însă, sigur că apelez la computer, la Internet. E un mijloc. Internetul își lasă amprenta și în spirit. Cultura americană, despre care foarte mulți au o părere negativă, este în fond doar o atitudine pragmatică a lucrurilor. Ascultam la televizor un profesor de la o facultate din Indiana, care vorbea despre Pleșu și Liiceanu numindu-i “boieri ai gândirii”. Mai rar oameni în Statele Unite care să gândească în gol, fără țintă. Americanul gândește pragmatic. Comunic cu tine ce avem de înfăptuit. Starea sufletească nu intră în internet. E greu să spui într-un e-mail ce face sufletul. Îți trebuie o scrisoare pentru acest lucru, trebuie să stai între patru pereți, să meditezi. Pentru americani filozofia înseamnă transpunerea în capacități sociale: cum să câștige mai mult?, cum să aibă o asigurare mai mare la spital?, cum să ajungă mai repede cu trenul?, cum să se realizeze? ș.a.m.d.

E o aventură a omului

- Este propice artei această atitudine pragmatică?
- Nu știu. E o aventură a omului. Când văd mizeria din spitalele de la noi, când văd mizeria ce ne înconjoară în țara noastră, în această Europă atât de despărțită, în care unii trăiesc atât de bine iar alții atât de rău, America îmi pare cu totul și cu totul altceva. Comunismul a trasat aici, în Europa, într-adevăr, o falie... Pragmatismul americanilor poate că înstrăinează omul de propria lui condiție, de sufletul lui, dar sufletul înseamnă și să nu te doară când ți-e rău, sufletul înseamnă să și mănânci ce ai poftă, sufletul înseamnă și să-ți faci concediul când și unde vrei.

Europa are stil, America nu

- Cum e privită România din America?
- E mai greu de spus, pentru că ei nu fac deosebiri de nuanță între europeni. Din acest punct de vedere nu există aceste idiosincrasii cum sunt în Europa de vest. La ei ești pur și simplu european. România e foarte bine privită în ultimii ani, o dată cu participarea noastră ca aliați la eforturile de război antiterorist. Pe americani nu îi prea interesează politica, doar atunci când le afectează bugetul.
- Povesteați totuși, nu demult, că ați văzut în America muzee pline, săli de teatru pline.
- Stând turistic în America, o lună-două, imediat constați că Europa este cu totul altceva. Europa are rădăcini, are stil de fapt, pentru că este o civilizație sedimentată de milenii. America nu are stil. Totul este legat de viață, nu a ajuns să se stratifice în forme, dar, cu toate acestea, când mă gândesc la America o fac cu un semn de întrebare și cu bucurie în același timp. La două-trei străzi vezi librării pe trei-patru etaje, pline de cărți, pline de oameni, în special mulți tineri, care stau pe jos pe covoare sau pe fotolii, xeroxează pe gratis cărți, reviste, beau cafele, rup foliile de plastic în care se află înfășate cărțile sau revistele și le conspectează. Librăriile funcționează ca biblioteci și sunt pline cu zeci și zeci de tineri care studiază cu nesaț.

O cultură vie

- Au librării în care găsești reviste și cărți românești de exemplu cum nu găsești la Biblioteca Națională în București. Te uiți pe computer, îți iei cartea care îți trebuie - e ceva formidabil. E un lucru viu. Apoi, la concerte, nu vezi morga aceasta europeană - frumoasă și ea ce-i drept - oamenii stau chiar și pe scări, e arhiplin întotdeauna. Muzeele funcționează la “capacitate” maximă sâmbăta și duminica, atunci când intrarea este liberă. Vezi venind familii cu cinci-șase copii, sunt jocuri și la muzeu, sunt locuri unde îi poți lăsa. E deci o cultură vie, organică, foarte antrenantă, la care oamenii participă de bună voie și nesiliți de nimeni, să zicem așa. E ca și hrana. Cum vezi la noi uneori o coadă la magazin, așa vezi acolo cozi la muzee. De fapt, dacă mă gândesc bine, singurele cozi pe care le vezi în America sunt cozile la muzee și galerii de artă.

Itinerarii spirituale

- Maestre Orăvițan, în ultima conferință de presă pe care ați susținut-o cu ziariștii lugojeni, ați amintit de proiectul unei cărți între copertele căreia ar urma să găsim ce a însemnat Galeria Pro Arte pentru viața spirituală a Lugojului. Ne destăinuiți mai multe?
- Stau în Lugoj din 1963, când am fost repartizat aici. Cu puțin timp după această repartizare, s-a deschis aici o filială a Uniunii Artiștilor Plastici. Rodul activității acestei filiale a dat naștere unui spațiu adecvat - Galeria de Artă din Lugoj. Una peste alta, ea a însemnat, de la înființarea în 1980, un loc bine stabilit, și a devenit - nu cred că exagerez deloc - un fel de “biserică”, adică mai mult decât o așezare culturală. De multe ori, aici au avut loc adevărate lecții de transcendere a realității, a regăsirii omului în spirit. A fost o conexie imediată într-un timp în care cultura gâfâia într-un lung pelerinaj al obedienței față de dictatură. Lugojul, atunci, a fost o lecție de normalitate. Aici au expus unii dintre cei mai importanți artiști, aici, la Galeria Pro Arte, atunci când Andrei Pleșu era dat afară din București, de la institut, la Lugoj conferenția despre normalitate, despre actul creativ, despre cultură. Imediat după eliberarea noastră de noi înșine, în Decembrie 1989, am reușit să aduc la Galeria Pro Arte expoziții ale unor artiști plastici internaționali. Deci, pe lângă faptul că noi am expus în marile capitale importante și la cel mai înalt nivel profesional, am primit același răspuns din partea străinătății. Concluzionând, o asemenea carte, ce nu ar putea să apară fără sprijinul autorităților locale, nu ar fi un cadou, ci ceva organic, astfel încât memoria acestei galerii de artă să fie conservată și etalată într-o carte, pe a cărei primă copertă să fim mândri că putem scrie Lugoj. Itinerarii spirituale New York-Paris-Berlin-Geneva-Viena. Ar fi o adevărată carte de vizită a Lugojului.

Interviu realizat de Elvis Dobrescu
iunie 2004