poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunităţi Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7844 .



Ciobanii se intrec in stralucirea portilor
presa [ ]
La Poiana Sibiului, istoria oieritului se scrie in briuri de gresie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [rradu ]

2003-11-27  |     | 



La Poiana Sibiului, s-au imputinat ciobanii bogati - istoria oieritului nu se mai scrie in numarul de palate. Oglinda trufiei de azi - briurile de gresie

Ciobanii se intrec in stralucirea portilor

Pe vremea lui Ceausescu, despre ciobanii din Poiana Sibiului se spunea ca sint cei mai bogati oameni din Romania. Intindeau in lavita, una dupa alta, “caramizi” din sute de lei si, cind se implinea metrul, era semn ca ajunsesera milionul. Nu toti isi tineau banetul la CEC. De frica Legii 18, cea a ilicitului, ori, pur si simplu, din neincredere, multi isi bagau banii la strajac, salteaua cu panusi de porumb, si coseau cu sfoara aspra locul. Sau in cuferele mari, austriece, cu lacate grele precum stropii de sudoare ciobaneasca. Am incercat o privire in viata poienarilor, dupa ce multi dintre ei au descusut strajacul si din gura lui de cinepa s-au scurs banii la Caritas si la FNI. Acum, nici un poienar nu-si mai darima acoperisul casei pentru a construi doua palme mai sus decit vecinul. Nici nuntile nu mai sint ce-au fost, de vreme ce poienarii au ajuns rusinea de a-si da fetele dupa feciori nu tocmai bogati.


Incrucisarile necontrolate au compromis firul de lina

Din 1.100 de ciobani pe care ii avea Poiana Sibiului in 1989 au mai ramas vreo 200. Doar o mina de oameni din sutele care s-au lasat de oierit au reusit sa puna pe picioare averi cu benzinarii sau comert.
Ciobanii si-au cladit grosul averilor, inainte de 1989, din banii pe care ii primeau de la stat pentru lina de rasa pura si pentru berbecutii de reproductie. Un berbecut era examinat de o comisie formata din cinci membri, era cintarit, tuns, specialistii masurau
firul de lina in grosime si lungime, iar daca animalul trecea anumite baremuri proprietarul primea pe el intre 2.000 si 2.500 de lei. Oierii se ingrijeau sa prezinte la examen berbeci “eligibili”, dar erau atenti sa dea si oilor un supliment de proteine inainte si dupa nasterea mielului pentru a pastra constanta calitatea firului de lina. Statul nu platea bine decit lina de rasa pura. Carnea si brinza se consumau toate “la intern”, in timp ce covoarele din lina produse la Cisnadie erau exportate 90a in Rusia, iar restul in Japonia, Anglia etc. Dupa 1989, ciobanii au ramas fara comenzile generoase ale statului. Si nici acum nu s-au dezmeticit.
Dintre ei s-au ridicat unii cu simt al afacerilor, asa-numitii “colectori”. Cumpara lina de la proprietarii de oi si, fara sa mai risipeasca bani pe spalarea chimica, procedeu obligatoriu pentru exportul in Occident, o vind arabilor. Caci salvarea, firava, a venit in acesti ani dinspre arabi. Turcii indeosebi cumpara lina groasa, dupa ce a fost tinuta in saci, vreme de o zi, sub caderea vreunui riu in cascada.

Poienarii nu se mai bat in case, ci doar in porti vopsite

Poiana Sibiului, 35 de kilometri de Sibiu, 900 de metri altitudine, 2.600 de locuitori, casele cele mai faloase din tara. Locul de unde, vreme de zeci de ani, cu fiecare putina de cas cobora din munti si o legenda. Ba despre ciobanul care voia sa-si cumpere elicopter, ba despre cel care ii dadea calului sa bea sampanie din frapiera la Hotelul Imparatul Romanilor. In Poiana nu mai exista ulite, asa cum nu mai exista nici legende. Toate au fost ingropate de asfalt. Aproape la fiecare minut, masini ARO, ca niste bondari, taie crucis satul. Cele mai multe sint conduse de femei. Dincolo de portile vopsite intr-un singeriu tacut nu razbate latrat de ciine, muget de vaca sau grohait de porc. Casele curg una dintr-alta, le recunosti nu dupa inaltime, ci dupa briul de marmura sau de gresie, inalt de cel putin un metru, pe care stapinul fiecareia l-a incins potrivit cu numarul oilor, ca o pecete a vredniciei sale. La ai cu oi mai multe, briul e din marmura, la casele stapinilor de turme mai subtiri, briul e din gresie. Primarul, Constantin Lazar, un muntean cu gitul gros si picioare scurte, imi spune ca pina prin `90, primaria dadea 35 de autorizatii de constructie de case pe an. “Anul asta ne-au cerut doar una, una am dat!”. “Au fost case care s-au vindut in 1989 cu un milion jumate de lei, cit cinspce apartamente in Sibiu, acum nu iei pe una mai mult de doua apartamente”, ma lamureste un alt satean.
Mai mult decit marimea caselor surprinde stralucirea portilor din lemn. Aproape toate par proaspat vopsite. Ciobanii nu mai arunca banii sa-si darime acoperisul ca sa-l inalte mai abitir ca vecinul. Le-a ramas sa se intreaca doar in prospetimea vopselei care imbraca portile. Nu trece saptamina si directorul Caminului Cultural, unul Drobota, leafa de bugetar, un milion noua sute de mii de lei, e chemat sa mai dea cu pensula stralucire portilor. In toata comuna sint vreo sase echipe de meseriasi care migalesc zi-lumina la portile si la orgoliul ciobanilor.

Sufragerie de cioban

Ne indreptam spre locuinta lui Nicolae Sufana, zis Bondreci, unul dintre cei trei frati Sufana care au facut istoria oieritului aici, la Poiana, alaturi de clanurile Branga, Ghise, Manitiu, Hindoreanu. In fata casei, un ARO si un jeep Opel Discovery. Nici poarta lui Bondreci, desi e proaspat vopsita, nu are sonerie, ca mai toate de prin locul asta. Fratii Sufana ajunsesera prin anii `80 sa mine spre cimpie vreo 6.000 de oi, dar asta am aflat-o de la altii, pentru ca “oile si mindrele nu se spun, doar se cinta”. In spatele portii, curtea trasa-n ciment curat, fara un gainat, fara o urma de balegar sau de noroi. Casa are doua intrari, sint, de fapt, doua locuinte separate, una “a batrinilor”, cealalta a Silviei, fata lui Nicolae Sufana, tata a inca doi baieti. Cu trei trepte inainte de a urca in casa - aici se urca, nu se intra in case - Bondreci se descalta si-si pune peste sosetele albe si flausate o pereche de papuci impletiti din lina de culoarea oului de rata, tafloci sau strimpi, ii cheama taranii. Abia cu ei batrinul cioban indrazneste sa mingiie parchetul din sufragerie. Pe jos sint intinse patru covoare persane, de o adinca moliciune, fiecare cu alt model, un perete e mascat de o servanta din lemn de cires, plina cu cristaluri, iar in partea opusa, un coltar urias, televizor color, video si sisteme audio. Pe dulapul din bucatarie, citeva seturi de oale din inox si teflon. In cealalta bucatarie, batrineasca, un alt covor persan, unul singur si mare, un pat si iarasi o servanta din lemn nobil. La baie, faianta azurie, robinete italienesti, sampon frantuzesc, apa calda nonstop. Curatenie peste tot.


A murit transhumanta

Crivatul din jurul Tulcei n-a lasat in gavanele ochilor lui Bondreci, mare baci, decit regret si nedumerire. Regret pentru o viata in care n-a avut tovaras mai apropiat decit bita de carpen. Nedumerire pentru ca nu-s ale lui vremurile. Doar ca i le-a dat cineva sa le traiasca. Sade pe un fotoliu din plus, stingher, alaturi de cinci telecomenzi, si se uita la televizor. Filmul pe care Bondreci il vede s-a rupt la inceputurile anilor `90.


“Am plecat in `50 in balta, la Calarasi, aveam 14 ani, si pina la 21 de ani n-am venit acasa, n-am baut o tuica sau o bere, am facut intre `59 si `61 armata, apoi inca trei ani la oi fara sa-mi vad satul, iar dupa aia mai veneam pe-acasa cam o luna pe an. Dar intre 1971 si 2001 numai in Delta, la Tulcea, am stat cu tirla.” La ciobani, vrednicia se masoara in numarul oilor, dar, mai ales, in raportul dintre cite oi ai primit de la parinti si cite ai reusit sa cresti de unul singur. Bondreci a primit in anii `50 de la tatal sau 30 de mielute si le-a sporit pina aproape de 1.800... “intre `85-’95 au fost anii mei de virf”. Pina prin `65 a dormit afara, pe gluga de coceni sau pe gramada de stuf...”omeneste am dormit din `92, cind ne-am construit acolo, in tirla, o cabanuta. Batrinul a impartit inca de anul trecut copiilor cite oi i-au mai ramas, vreo 1.200, tigai si turcane, insa abia acum trei saptamini s-a indurat sa-si intoarca privirea de la mioare si sa urce spre casa, printre telecomenzi si apa calda.

De cind s-a intors, noapte de noapte, pe la doua, se ridica din pat si face trei pasi pina la fereastra; se intoarce, da camerei ocol si se propteste din nou in fata perdelelor. Ochii nu-i mai asculta porunca mintii, iar dinspre picioarele roase de gerul cimpiei urca pina spre inima o fierbinteala ce-i stapineste noptile. Bondreci vede indaratul ferestrei, printre spinarile de lina ale muntilor, chipul lui Nicolae, feciorul ramas la Tulcea, in tirla, cu mioarele. Dimineata il prinde buimac in propria casa, ca intr-un muzeu. E mai slobod la gura decit ni se povestise c-ar fi ciobanii. Poate pentru ca Bondreci nu mai are incredere nici in rostul ciobaniei, nici in priceperea tinerilor... “O generatie face, alta minca, daca le-as fi lasat 30 de mielute s-ar fi prapadit cu tot cu ele. Da-i ajut si eu cum pot. Oricum, n-as mai face viata pe care am avut-o nici pe un sac de euro, cum cica s-ar spune acum la banii care-s la putere...”.

Nu mai exista transhumanta, aflam de la gazda noastra, fenomenul si-a atins virful sub Ceausescu, atunci un cioban vorbea cu un director de IAS si trecea cu turma peste 15.000 de hectare, acum s-au saturat ciobanii sa se tot certe cu fiecare proprietar de pamint. Din Poiana Sibiului, de vreo trei ani, nu mai pleaca spre cimpie decit vreo trei-patru ciobani. Cei mai multi si-au cumparat sau au inchiriat teren in Delta - unde Bondreci are 200 de hectare, inchiriate - prin Banat sau prin Dobrogea. La Timisoara, spre exemplu, ciobanii care-si scapa turmele in culturile agricole trebuie sa plateasca despagubiri de 100.000 de lei pe cap de oaie.

Cum i-a stricat democratia pe ciobani

Nici ciobanii cu leafa, cei angajati de proprietarii de oi, nu mai sint ce-au fost odata. I-a stricat democratia. Sufana zice ca nu mai poti pleca o zi de linga animale ca-ti vinde ciobanul oaia pe o sticla de tuica, iar daca te rastesti la el pleaca, nu mai lucreaza ca inainte de `89, cel putin sase luni, acum dupa o luna-doua te lasa cu turma de izbeliste si tre’ sa mergi in gara la Timisoara sa-ti alegi alt nepricopsit fudul din asta. “Da cine sint oamenii astia, de unde vin ei?” “Sint meseriasi, fosti sudori, electricieni, timplari, dati afara de peste tot ca au gustul bauturii, nu-i mai primeste nimeni si atunci vin la stina, da’ nici acolo nu fac treaba. Ca-i democratie, cica!”
Salvarea ciobanilor din Poiana Sibiului a venit dinspre arabi: “Daca nu ne-ar cumpara arabii cu 35.000-40.000 de lei kilul de berbecut, atunci ar fi jale, am fi ruinati”. Si Bondreci, ca majoritatea ciobanilor, are un dinte impotriva intermediarilor, dar nu intrevede vreo solutie: “Eu vind brinza cu 55.000 de lei kilu si ei o dau in piata cu 85.000, zicind ca-s producatori, iau de la mine lina tigaie cu 18.000 de lei si o vind cu 30.000 de lei kilu, cistiga mai mult decit mine, dar nu pot umbla si cu oile, si cu vinzarea, daca ma duc la Bucuresti nu gasesc mese libere in piata, am fost de vreo doua ori si erau ocupate de tigani!”. Nu indrazneste gindul ca
macar copiii lui vor lucra ca fermieri: un baiat sa mearga cu oile, iar celalalt sau fata sa cumpere utilaje de ambalat brinza si sa o vinda in piata sau magazinelor mari. “Nu cred ca putem, n-am facut niciodata asta si nu mai credem in nimeni, cine-i cioban nu se pricepe la din astea, doar putini s-au descurcat si au ramas in picioare, dar nu cu oi, ci cu benzinarii; daca ai azi o suta de milioane de lei nu mai stii ce sa faci cu ei!”
Omul recunoaste ca nu se pricepe la altceva decit la oierit. A incercat marea cu degetul si s-a fript, a bagat 120 de oi la Caritas si nu i s-au mai intors niciodata mielutele... Apoi la FNI, inca o suta de mioare, de pe urma carora nu i-a ramas in palma nici macar o maslina.

Doar clopul a ramas la locul lui

In centrul asezarii am gasit doar un petic de pamint - tocmai locul unde trage rata de Sibiu. Patru copilandri scormonesc pamintul cu bicicletele. Pedaleaza citiva metri, apoi pun brusc frina. Dintii din cauciuc scuipa in aer bulgari de pamint umed. Copiii incep sa se urmareasca in cerc si, cind primul frineaza, toti patru cad gramada, sub tipete, roti si ghidoane. Se ridica si o iau de la capat.
Fiecare calareste cite o “Mountain Bike”, de 300 de dolari bucata. Linga tapsan, un piriias. In albie zac sticle din plastic, pachete de biscuiti, bucati de lina, pachete de tigari. Si o cizma din cauciuc, rupta la margini. La vreo 20 de metri, o tablita pe un stilp “Interzisa spalarea linii in apa - amenda un milion de lei”. Ne oprim la vorba cu preoteasa cea noua, Radulet o cheama.
“E adevarat ca sint zgirciti poienarii!?” “Nu, doar ca ei capata mai greu incredere in oameni. S-au fript si cu parintele Hindoreanu care a bagat mina in banii dati de sateni bisericii si, uite si acuma, dupa doi ani, se judeca prin tribunale.” “Da’ se mai tocmesc
maritisurile?” “Cum sa nu, la Marele Tirg al Poienii din 22 septembrie, dar sint semne de casnicie si in restul anului, vezi dumneata, la balul de simbata seara mamele stau sus in pridvor si nu-si scapa din ochi fetele. Daca fata a facut patru dansuri cu un fecior e semn ca-l accepta de barbat, iar mamele, daca nu le place de ales, coboara in sala inca de la dansul al treilea. De citiva ani sint acceptati si feciori mai saraci, dar sa fie frumosi, musai!”. In jurul preotesei se stringe o mina de oameni; nou-venitii
incearca, fiecare, sa explice istoria poienarilor. “Vezi baietanul asta care trece, are 14 ani, taica-su are benzinarie in Sibiu si i-a pus badiguard pe urme sa-l pazeasca”.

La citiva pasi de grupul nostru gures, o circiumioara, “La Aronas“. In fata circiumii, o
remorca de butelii de aragaz... uite-l si pe Aronas in batatura usii, cum ne iscodeste cu doi ochi negri, marunti. E voinic Aronas, a lasat de mult in urma suta de kile. Si are un cap cit o putina de urda. “Si Aronas a avut oi, citeva sute, da’ le-a lasat, acum vinde bautura si schimba butelii la oamenii din sat!”, imi susura o batrina cu fata acoperita de un sal negru. Lui Aronas clopul ii sta pe cap ca un cucui. Nu-l apara de frig, nu-i tine de ploaie si nici cioban nu se mai cheama ca e Aronas. Da’ acolo-i locul clopului!

Remus Radu

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!