Theophil Magus: Totalitarismul exorcizat prin literatură și Respirațiile ca exercițiu de supraviețuire în mediu mineralogenetic*


Tetralogia lui Theophil Magus, scrisă de scriitorul american de origine română Leonard Oprea, își atinge o apoteotică expresie și rafinare prin volumul Theophil Magus Confesiuni 2004 – 2006, Ed. Universal Dalsi, București, 2007. Cartea este structurată în mai multe capitole: Respirând gânduri și cugetări (100 de Respirații), In Hoc Signo Vinces (Eseuri despre Dumnezeu, Om și Lume), Ist Gott Tot (Eseuri despre Nietzsche), Terorismul islamic în secolul al XXI-lea (Eseuri despre terorismul islamic actual), Povești mioritice (Eseuri despre români și România), Epilog și o Postfață despre confesiunile lui Theofil Magus.
Lectura cărții este deschisă de o prefață semnată de Vladimir Tismăneanu, care deslușește toate detaliile esențiale despre Voința-bună sau Binele și Răul în viziunea lui Leonard Oprea. Analistul diagnostichează ferm dominanta scriiturii lui Oprea, transformată în temă a vieții sale din timpul și de după experiența tragică a confruntării cu dictatura din România și din spațiile damnate: „Despre relele (Răul radical și variantele sale) secolului douăzeci, dar și despre marile primejdii cu care ne confruntăm în acest nou veac”, Leonard Oprea execută veritabile „puneri în gardă cu valoare tămăduitoare”, spune Vladimir Tismăneanu, cu eleganța hermeneutului înnăscut pentru a identifica circumstanțe, oameni și ipostaze ale demonicului ce îngrădește frumusețea morală a omului contemporan. Autorul exorcizează prin meditație un rău mintal și toxine sufletești pe care dictatura le-a inoculat generații la rândul în matricea de ființă a milioanelor de victime ce au fiert la focul dogmatic totalitar, când shoah intens, când perfid domol, timp de un secol, înghesuite de-a valma în lagărele regimurilor totalitare de dreapta sau de stânga.
Leonard Oprea își asumă prin scris, cu sensibilitate de Poet, rolul de ispășitor al purificării tuturor oamenilor atinși de maladiile derivate din acest Rău ideologic ce atacă „valorile veșnice” ale condiției umane. Luând asupra sa o suferință enormă, despovărând conștiințele și sterilizând pânzele sufletești, autorul își însușește și incomoda misiune de a critica starea de lașitate a celor ce pactizează cu ticăloșia politică. În fond, Răul cu care se înfruntă Leonard Oprea de pe pozițiile apologetului creștin - acest Rău ce împinge statele la excese și la extremism, la încălcarea drepturilor omului și la represiune - vine din ierarhiile Puterilor politice, fie ele naziste, stalinist-comuniste sau radical islamice.


Structura celor 100 de Respirații conținute de acest volum în capitolul Respirând gânduri și cugetări este simplă și originală, exprimând foarte fidel însăși personalitatea autorului aflat în dialog permanent cu lumea, în necontenită raportare la real și în asumată nevoie de dualitate. Vorbim aici de o dualitate bună, tipică intelectualului autentic, care se îndoiește în mod socratic de tot ce există și o face pentru multă vreme, inițiind această saga a minții cu mult înainte de a emite sentințele, de care gândirea umană, de fapt, se teme întotdeauna. Pentru că, în adâncul său, omul luminat știe că decidența e, prin ea însăși, o stare improprie omului creștin, îndatorat ascultării, iubirii, mântuirii și iertării. E, așadar, o stare de îndoială, de necontenită dubitație și sfâșiere a ființei auctoriale, supusă ea însăși zbuciumului omenesc, eclesiastic. O ruminație a nașterii Binelui din temporizarea și depresurizarea prin meditație a Răului. O oprire din evoluție a metastazărilor unor tipuri de gândiri agresive, ce par logice dar sunt lipsite de rațiune, și cu toate acestea au invadat ideologiile secolului trecut și pe cele ale mileniului ce abia a început.
Nu glorios, ci tragic, gândul astfel emis, spre a fi sublimat final în empatie pură, universală, este condus printr-un sistem de comunicație dual: pe de o parte silogismul (adesea incomplet dezvoltat, ca marcă a gustului pentru ermetism al autorului), iar de cealaltă parte, terapeutic și anxiolitic, fațeta lirică a meditației, ilustrată la fiecare din cele 100 de Respirații, de un haiku. Leonard Oprea a inventat această specie literară a Respirațiilor (adesea intersectându-se cu fluidul liric al respirărilor nichitastănesciene), conferindu-le arhitectura unui templu de detoxifiere a omului contemporan; acesta este prins, prin discursul intensiv ingineresc multicultural și post-uman, în capcanele logicilor demolatoare ale terțului exclus.
Nu ar fi o greșeală însăși atribuirea și descrierea unei funcții gimnastice pentru suflet a acestor Respirații, așa cum sunt ele construite de Leonard Oprea. Utilitarismul adaugă o calitate nouă acestei invenții, care își depășește astfel condiția literară și, situată în acord cu vremurile actuale, trece și în registrul de know-how al tehnologiei de optimizare a psihicului, prin care omul post-uman se poate raporta, cu logistica hypertextualismului, la problemele complexe ale timpului său. Omul legat numai de ecran și de desolidarizarea de realitate, omul închis în coaja minții imaginale, omul denudat de ființă în profitul algoritmilor de comunizare prin Big Brother, așadar omul contemporan, este invitat de cartea lui Leonard Oprea să deschidă fereastra, să privească adevărul în față, să-și asume lumea sa și nu excesele de virtualitate (înseși totalitarismele fiind specia ultimă a virtualităților ridicate la rang de lege politică). Autorul îndeamnă acest om să facă baie de lumină, să se purifice prin cunoaștere, să-și respire împăcat condiția umană: la expir, tehnica cere abordarea silogismului (care cade, are greutate și împovărează câmpul conștiinței), urmând ca la inspir, cititorul să intre în transa haiku-ului, eliberatoare, aducătoare de catharsis, făcând parte din specia travaliului oriental întru înțelepțire (cumințirea imaginarului semantic prin cumințirea materiei cuvintelor) . Regăsim aici, de fapt, un Leonard Oprea didactic, militant pentru o devenire graduală a omului ce se înalță mereu prin purificări succesive. El însuși locuiește un astfel de spațiu mineralogenetic, trăind în absența timpului („realitatea imediată nu este niciodată percepută imediat în prezentul ca timp continuu”, p.17)și în vecinătatea abscisei unui Dumnezeu omnireferențial („Liberul Arbitru este: Dumnezeu nu te obligă să crezi în Dumnezeu”, p.18).
În această cheie a Respirației prin unificarea în tempou unic a registrelor de cogitație-emoție, autorul reflectează asupra temelor la modă din imediatitatea cotidianului: hazardul, liberul arbitru, prezentul continuu, mediocritatea, istoria clipei, turma, evoluția, moștenirea, fapta lui Cain, sfinții, slujitorii puterii, confesiunea, istoria, succesul, rasismul, spaimele ancestrale, pruncii, cinicii, liniștea, blues, înțelepciunea, fluturele, antisemitismul, Adam și Eva, caracter, adorația răului, infinit, visele, vaccinul, realitatea, pornografia, cultura, lehamite, jazz, minciună, distanță, zbor, prietenie, iertare, a fi , a avea, nefericire, apolinic, spaima, simplitatea, smerenia, raiul pierdut, natură, credință…într-un singur concept autorul oferind oglinda spartă a deconstruirii realului. În ce scop își asumă Leonard Oprea , prin meditație și prin literatura respirațiilor, această misiune de decodificator de cioburi? În primul rând, e o fascinație personală pentru detaliu. Al doilea, angajarea sa în denunțarea eclectismului post-modern ce îndepărtează eul de funcția integratoare a divinității. În al treilea, e nevoia perpetuă a omului contemporan de clasificări, de taxinomii ce urmează revizionismelor mereu necesare, de up-datări, de reactualizări de mituri și de conexiuni către linkuri surpinzătoare, flashuri mnezice, stroboscopie afectivă, scanarea senzorialității și reevaluări: descriind obsesiv aceste stări prin care este luată în posesie cu lasoul o conștiință ce face din omul contemporan un luptător împotriva luării de ostatici mentali, Leonard Oprea se opune ruperii omului globalist de cotidian. De aceea, el nu se teme de truisme, pentru că singur s-a eliberat de snobismul și cinismul omului-criogenic actual, cel apt numai pentru a chibița, instalat într-o pasivitate sinucigașă spălată de un prezent anistoric, scurgerea și irosirea timpului istoric. În fond, iluminărilor nu le urmează decât încă un nivel de înțelepciune: „Ultima redută a rezistenței Sinelui împotriva sinuciderii se prăbușește când începi a-ți șopti tot mai des și tot mai puțin interogativ: Gott ist tot.”


Eseurile și articolele politice sau tabletele dedicate terorismului islamic reprezintă o invitație la realitatea urgentă, adresată fiecărui om conștient de faptul că după 11 septembrie 2001 trăim, de fapt, în altă lume. Înainte de a medita asupra terorismului și totalitarismului islamic, Leonard Oprea dă asigurarea bunei sale credințe și a angajamentului de tip jurnalistic, atunci când investighează această realitate a fascismului islamic devenit agresiv și declarat de asalt pe teritoriile americane, europene și ale Orientului Mijlociu, dar și în alte arii unde spiritul democratic deranjează liderii extremiști ai acestei mișcări ce cheamă la al treilea Jihad: „Vorbind despre terorismul islamic manifestat cu precădere în ultima jumătate a secolului al XX-lea și începutul acestui mileniu al III-lea, nu pot să nu gândesc mereu că în trecut a existat o lume arabă musulmană a lui Harun Al-Rashid, Avicenna, a lui Omar Khayyam etc., că a existat un Damasc și un Bagdad al splendorilor din O mie și una de nopți…E ca și cum aș încerca să-mi reamintesc mereu că Bucureștiul a fost odată „Micul Paris”, iar cultura românească era pe atunci…regală”. Dovedind lecturi profunde în scopul asimilării informației despre această lume islamică plină de capcane și de necunoscute, autorul formulează trei întrebări ce nu pot rămâne la stadiul retoric și care invită la meditație și reflecție: 1. Unde sunt instituțiile civice islamice non-guvernamentale care își apără cetățenii ale căror drepturi ale omului sunt încălcate? (un posibil răspuns ar putea veni din direcția observației și memoriei noastre recente legate de România comunistă, în care, din rațiuni dictatoriale similare, nu existau organizații pentru apărarea drepturilor omului și sesizarea abuzurilor. Așadar, o societate tribală, constituită total în afara statului de drept nu garantează drepturi cetățenilor săi, doar pretinde obediență de scalvi.) 2. Tribunalele supuse legii islamice încalcă sau nu drepturile omului? 3. O societate în care sinuciderea și crima în numele religiei sunt declarate virtuți și în care aceste virtuți sunt explicit cerute și de cartea sfântă musulmană nu proslăvește de fapt terorismul ca acțiune politică legitimă? După efectuarea acestei analize și utilizând procedee publicistice, Leonard Oprea deduce identitatea logică nazism=comunism=islamismul terorist actual, condamnând cu fermitate existența acestui produs monstruos al ideologiei teroriste actuale „omul carne-de-tun-drept-credincios care moare fericit la datorie indiferent de crima pe care o comite”. Aceasta nu este, ca să fim mai preciși, decât o entitate antiumană, creată de lideri teroriști; această entitate este confecționată din indivizi ce fac parte din masa de manevră compusă de cetățenii pauperi din unele state islamice, scopul fiind unul militar de atac și având funcția de a înlocuire a armelor clasice. Pentru stăpânii unei atari civilizații, înseși locașurile religioase au devenit fabrici de armament pentru că produc bombe umane prin injectarea religiei scăpată de sub control. La ora actuală întreaga Europă și Statele Unite ale Americii sunt împânzite de aceste ciudate obiective militare ce simulează prin fanatism o legătură cu o divinitate ce miroase nu a tămâie ci a explozivi, a ură și a sânge de „inamic occidental”. Există un grad de înapoiere, barbarie și demență al civilizației ce a conceput o atare strategie de război sfânt, prin lipsirea de libertăți umane a propriilor cetățeni, care sunt menținuți cu bună știință în promiscuitate spre a fi îndoctrinați cu teorii fasciste, fiind apoi obligați să se autodinamiteze pentru a ajunge la o lume idilică, promisă la fiecare rugăciune publică cotidiană în numeroase moschei, de către unii din liderii lor militar-religioși.


În Eseurile despre români și România, Leonard Oprea reia, cu amărăciunea exilatului din rațiuni politice, economice și culturale de sub dictatură, lehamitea în fața bizantinismului, a țiganiadei românești, exprimându-și dezgustul față de lăutărismul dâmbovițean, față de corupția și spiritul caragialesc, spaima în fața lipsei de criterii și a lumii anomice care ucide valorile sau le alungă, dezamăgirea încercată față de politicieni și partide, ce nu se disting unii de alții prin nici un program, prin nicio însușire de consecvență, de respectabilitate și de onoare. Leonard Oprea este îngrijorat în articolele sale de lipsa de reacție a societății civile, de destinul de marionetă al cetățeanului rămas și după căderea dictaturii un om invizibil, exprimându-și dezacordul în fața cultului indiferenței. Trăind în America, autorul ar dori ca democrația să triumfe și în România natală, iară nu, dimpotrivă, să se îndepărteze de spiritul lumii din vecinătatea Rusiei , ce stă la pândă, din nou, gata să restalinizeze Europa de Est: „Cetățeanul american, pe scurt și simplu, este: un om care se bucură în mod real de drepturi, dar și de obligații, așa cum sunt ele într-o lume liberă, definită, legiferată ca fiind liberă printr-o Constituție democratică.”
Remarcând într-unul din articolele din această culegere privirea piezișă cu care în 2004 intelectualitatea liberă și democrată (dar încă fanatizată de reziduurile totalitarismului și de emanațiile politice conducătoare) a primit în România cartea lui Vladimir Tismăneanu „Marele șoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu” (Prefață de prof. Dinu C. Giurescu, Ed. Enciclopedică, București, 2004, 500p.+ 12 p. cu fotografii), Leonard Oprea susține câteva necesare puncte de vedere. În primul rând, el atrage atenția asupra neadecvării discursului emoțional denigrator față de „un document istoric și politologic absolut necesar istoriei și științelor politice în România de astăzi, de mâine și pentru totdeauna”. Polemicile valabile trebuie întotdeauna să fie duse pe aceleași plaje și niveluri de discurs, altminteri sunt pierdere de vreme, irosire de energie și atacuri la persoană. Autorul atrage atenția asupra necesității ca adevărul să fie cules direct de la sursă, aidoma unui fruct proaspăt, chiar din locul de unde a crescut, și nu importat din medii exotice. De ce Iliescu, așadar, și nu alții? „Ion Iliescu și formațiunea sa politică PSD au dominat politic 14 ani România și încă domină politic România (discursul autorului datează din 2003-2004, n.m.). În mod firesc deci, dacă vreți să aveți o imagine completă și reală a tranziției postcomuniste în România, trebuie să studiați sursa autentică”(p.259). În cazul de față, sursa autentică este Ion Iliescu însuși, așadar, Iliescu este mărul autentic cules chiar din grădina lui, chiar dacă acest măr este mărul otrăvit, în timp ce grădina este o țară adusă la starea dezastruoasă știută. Păstrând proporțiile, există nenumărate precedente sau situații similare, care denotă civilitate, Leonard Oprea exemplificând cu interviul pe care Adam Michnick l-a luat generalului Jaruzelski, după care Michnik nu a fost acuzat de trădare, ci invitat peste tot în Europa și aiurea, inclusiv în România.
Metodologia de achiziție a adevărului și de contemplare a realității în scopul extragerii maximumului de profit științific și istoric, Leonard Oprea a dezvoltat-o ca maieutică a dialogurilor cu Vladimir Tismăneanu, care , nota bene, se confesează în prefața cărții sale de dialoguri cu Ion Iliescu, astfel: „Ideea unei cărți de convorbiri cu președintele Ion Iliescu s-a născut în vara anului 2001. (…) M-a frapat, cu acel prilej, disponibilitatea sa de a atinge obiective considerate mult timp tabu. (…) Oricare ar fi opiniile noastre despre rolul lui Ion Iliescu în diverse episoade din istoria recentă, nu se poate contesta faptul că a fost nu o dată unul decisiv. (…) Opțiunile președintelui Iliescu vor marca dinamica vieții politice românești la începutul noului secol. (…) Am fost întrebat: „Nu te temi că prin simpla angajare în acest dialog contribui la legitimarea lui Ion Iliescu?” Am răspuns cât se poate de simplu: legitimitatea unui lider în democrație se naște din alegeri libere, din acceptarea regulilor și procedurilor jocului democratic, inclusiv a alternanței la putere, nu dintr-un dialog cu un intelectual situat în atâtea privințe pe poziții critice.”

Practicarea zilnică a adevărului și a meditației creștine nu este un exercițiu ușor. O mărturisește și Leonard Oprea în cartea sa. Nevoia de a împărtăși prin scris exercițiile de exorcizare a Răului totalitar care i-a influențat și bulversat destinul a condus la aceste pagini de publicistică alertă și impetuoasă, pagini care resuscită interesul pentru aflarea căilor ce pot conduce la eliberarea de trecut. Tot Vladimir Tismăneanu oferă autorului, pe masa de analiză microscopică a stalinismului și sub lentila corectă a developării tuturor interpretărilor academice aplicate Estului, o privire hermeneutică serenă: „Ca analist al comunismului, consecvent atașat valorilor liberalismului politic și civic, am fost interesat să aflu cum vede Ion Iliescu moștenirile leninismului și tragediile legate de experimentele utopice staliniste și neo-staliniste. Rezultatul acestor convorbiri este o carte despre iluzii, deziluzii, responsabilitate, regrete și speranțe.” Sau, după cum susținea Zbigniew Brzezinski, o carte care include o profundă și precisă deconstruire a idiosincraziilor din Era Stalinistă. Aceasta este încă o lecție despre dreapta așezare a omului de știință pe plaja de interpretare a realității cercetate.
Volumul Theophil Magus, Confesiuni 2004 – 2006 conține, în tradiția curentelor post-literare deleuziene și a mărcilor de discurs poststructuralist anunțate de Harold Bloom, monologurile și dialogurile unui autor aflat în căutarea mai multor niveluri simultane de abordare (jurnalistic și literar-filosofemic), a unor teme fundamentale, politice și morale, care îl preocupă. Intervenția prin literatură și publicistică a lui Leonard Oprea în modificarea pragului de sensibilitate și percepție al românilor față de ființa auctorială a celui condamnat la exil ne amintește cuvintele lui Gilles Deleuze: "Curios cum marii gânditori au în același timp o viață personală, o sănătate foarte incertă și deopotrivă (în același timp) izbutesc să ducă viața la o stare a ei de putere absolută, de mare sănătate... Farmec, stil, sunt cuvinte improprii - ar trebui să găsim altele mai bune... Rămâne că farmecul dă vieții o putere non-personală, superioară indivizilor ca atare, după cum stilul dă scrisului o țintă exterioară lui, ceva ce depășește cu mult scrisul..."
Ceva ce depășește cu mult scrisul stăruie și în ființa de cuvinte a lui Theophil Magus…


Angela FURTUNÃ

13 februarie 2009

*OPREA, Leonard – Theophil Magus Confesiuni 2004-2006, Ed. Universal Dalsi, București, 2007