Ora 13 din ziua de 14 septembrie in Romania. Romania bantuita fara incetare, in ultima vreme, de toate calamitatile. Dezolant tinut, acum rascolit brusc nu numai de decadenta publica nerusinata, ci si de frigul siberian.
In toiul dezmatului neo-poli-proletcultic din tara cuprinsa de febra pre-electorala, o stire alearga pe toate canalele media: in urma cu cateva ore, la 9 dimineata (ora 10 Bucuresti), intr-o clinica din Viena, Maestrul teatrului romanesc, Stefan Iordache, s-a stins dupa o suferinta necrutoare. Alte detalii lipsesc, cu exceptia numelui unei maladii – leucemie acuta si stop cardio-respirator.

Ma intreb, fara sa stiu de ce, daca mai este posibil in Romania ca un artist generos si genial sa moara si de moarte buna, la adanci batraneti , respectat si venerat, si dupa ce a fericit cu daruire si devotament un public si un stat ce se dovedesc ulterior atat de ingrate cu valorle culturale, desi atat de generoase cu falsele elite glamuroase politice, economice si activiste de tot soiul, din care nu ramane insa decat praful si oroarea.
Imi trebuie timp sa ma dezmeticesc: Stefan Iordache a murit, asadar? Nu pot sa inteleg daca sunt treaza sau nu, daca nu cumva memoria ori intelegerea nu-mi joaca feste. Pentru ca Stefan Iordache este unul din reperele culturale de care am fost legata in toata tineretea mea si dupa. In a 2-a, a 3-a, a 4-a sau a n-a tinerete si cate vor mai fi fiind ele, de fiecare data cand mai incepea un ciclu al acestei vieti si cand faceam o noua selectie de valori pentru a le lua cu mine mai departe, Stefan Iordache ramanea acolo, la capitolul repere, la capitolul geniu autentic romanesc, talent urias pentru scena, purtatorul a sute de masti teatrale fara de care modernitatea teatrului romanesc insasi nu mai este posibila dupa el. Dar nu e posibil ca Stefan Iordache sa fi murit. Nu cred. Inca nu cred. Nu pot. Nu inteleg. Si mai ales nu accept.









O tragedie isi arata coltii din nou in mediile artei: in Romania, oamenii care fac cu adevarat ceva durabil, profund si original, care ard pentru excelenta afirmarii valorilor, nu supravietuiesc, cand sunt constiinte libere, neinhamate la troici politice. Nici acum, nici altadata. Aceeasi concluzie i-a alungat din tara pe vremuri pe Caragiale, pe Cioran, pe Eugen Ionescu, pe Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca, pe Enescu, Norman Manea sau Eliade, pe Basarab Nicolescu, Paul Celan sau Leonard Oprea, pe Vladimir Tismaneanu, Matei Visniec sau Brancusi sau atatia altii, iar din viata i-a alungat prematur pe multi creatori sau cercetatori care se sufocau (si continuam sa ne sufocam in temnita interioara), ca ieri pe Iosif Sava, acum si pe Iordache. Or, si din acest punct de vedere, Stefan Iordache a fost un model de demnitate. Un artist total. Liber cu adevarat. Iar in ultima vreme era si el, de bunaseama, – si o si declara -, intristat de tot ce se intampla in Romania: haosul manelizator ce a invadat pana la varf societatea, restaurarea neobolsevica de tip mafiot mascata sub aparenta europenizare in toiul acumularii capitalului din proximitatea zonei de influenta sovietica, lipsa de morala din viata publica, abdicarea si epuizarea elitelor, ca ultim bastion, de la reperele axiologice, orgiile politice si politicianiste interminabile, crime morale deghizate in epurari indiscernabile facute de agenti de influenta neo-bolsevica sau extremist terorista , sub masca redistribuirii reperelor noii culturi cosumeriste. Stefan Iordache nu a mai suportat o atare atmosfera toxica- un afront permanent la adresa progresului real si a culturii decente; in ultimele zile, dezgustat pana si de agresivitatea inumana a media de joasa speta ce domina spatiul romanesc , a cerut sa fie dus in strainatate. Sa moara in pace. In liniste. In tara lui, dupa ce i s-au adus atatea disconforturi, nici demnitatea unei morti decente si a unui respect fata de confidentialitatea medicala nu i se respecta. A murit, poate ca impacat, la Viena, la ora 10 a.m. Dar a murit oare? Pentru cine a murit? In niciun caz pentru cei care l-am cunoscut.


Avizi de spectacolul mortii intretinut de media canibale romanesti, specializate in acest comportament vampiroid, multi spectatori ori martori s-au repezit sa se infrupte din stirile construite ca spectacol de enterteinment de adio de doua minute; dar durerea mare este aceea ca anume partea de sansonetist fara voie sau de divertisment intamplator monden a lui Stefan Iordache este cu mult mai cunoscuta decat aceea de veritabil actor de compozitie, voce unica in teatrul romanesc, un Richard III magnific si un Hamlet tragic si profund al scenei noastre ( a se vedea colectia revistei Teatru din anii 70 pana in zilele noastre, de exemplu, sau peliculele rare de arhiva, desi presupun ca si televiziunile vor scoate incepand de maine momente si spectacole de arhiva – conform unui blestemat obicei romanesc de a ne goni memoria si de a ne uita valorile pana in clipa mortii, dupa care ne napustim asupra lor cu o lacomie de hiene- , dar nici prea multe marturii pe modernul You Tube nu exista, inafara de scena din Spectacolul "Ecaterina cea Mare" de la TNB unde Stefan Iordache interpreteaza admirabil si inegalabil life refrene celebre din folclorul rusesc
).
Fidel unor proiecte de anvergura, Stefan Iordache a reprezantat de-a lungul timpului doar cateva teatre, alese pe spranceana. Teatrul National Bucuresti, Teatrul Nottara, Teatrul Mic și teatrul Național din Craiova. A colaborat, de-a lungul timpului, cu regizori precum Cătălina Buzoianu și Silviu Purcărte, dar cu atati alti titani. Eu sunt legata de acel Stefan Iordache tanar si boem, dedicat atmosferei sale de teatru interior, care isi bea zilnic cafeaua si alte afrodisiace cu noi la Majestic. Cu noi. Spun din nou, cu noi. Publicul si prietenii pe care acest mare artist ii accepta in jurul sau, timp de ore bune, ce incepeau dupa spectacol si se terminau adesea a doua zi in zori; erau ore de povesti, feerii citadine, fascinatii hipnotizatoare cu care studentii anilor 70 sau 80 reuseau sa evadeze din realismul coplesitor al vietii din Gulagul bucurestean. Peste tot in jur era frig, nu aveai nici gaze pentru a face un ceai (decat in timpuil noptii), era ger si inghet cultural, deopotriva, dar oamenii care s-au putut aduna in jurul cate unui mare artist incandescent (cum au fost Poldy – Leopoldina Balanuta – sau Stefan Iordache, dar si multi altii, vezi combustia unui Petre Tutea, tot in Bucuresti, insa fie in garsoniera sa din Cismigiu ori, inainte de fixarea lui in patul agoniei, la National, vizavi de Sala Palatului...) s-au salvat intr-o oarecare proportie.











Imi amintesc ca ieri, cat de fericiti eram pentru ca a existat Teatrul Mic*din Bucuresti, iar acolo puteam spera sa il vedem SIGUR pe Iordache. Ne adunam in fata Teatrului Mic incepand cu ora 1 sau 2 noaptea, se formau cozi uriase, iar cei care faceam acest sacrificiu semnam de fapt o Carta a Libertatii. Strazile erau intunecoase, niciun Non Stop, nicio miscare, frig si inghet, aveam tigari ambaneze, chinezesti, nechezol in recipiente de sticla sau arhaicele termosuri, sticle de havana club sau tuica pentru ca sa ne incalzim si euforizam nitel, nu vorbeam decat despre ce au mai zis-facut Caramitru si Johny Raducanu, Valeria Seciu, Petre Tutea, Stefan Iordache, ce s-a mai dat la Cinemateca, ce a mai zis Monica Lovinescu la Europa Libera sau ce muzici noi am ascultat la Europa sau pe discurile de ebonita procurate cu greu, contra bursei de student pe doua sau trei luni, sau cu mai mult noroc, numai a cartelei de masa, ambume semnate de Pink Floyd, sau Yes cu Jan Anderson ori Vanghelis, Supertramp – tocmai iesise Breakfast in America-, Peter Hammill si Van des Graaf, Jethro Tull cu Ian Anderson, Kraftwerk, Gentle Geant, Mahavishnu Orchestra, Cheek Coreea, Queen and so many others, traiam la coada in fata Teatrului Mic, din povestitul si comentatul recentelor lecturi din Colectia Meridiane (sa zicem macar Heinrich Boll sau Kurt Vonegut etc.) sau din romani ca Marin Preda (discutii dupa Delirul – cu falsele sale exercitii de libertate – sau Cel mai iubit...) ori Augustin Buzura, fie chiar si dupa Animale Bolnave si Nedelciu, insa deja cu respect despre Paul Goma, cu toate ca toate informatiile erau atat de secrete si nesigure.
Erau ani cand faceam coada la teatre si librarii, cinemateca si cinema (filmele tari erau difuzate o data dupa care erau interzise), asta este una din chestiile cele mai tari si care deosebesc epoca de atunci de epoca de azi, cand lumea se imbulzeste numai la supermarketurile ce lanseaza promotii si acest eveniment sta apoi pe buzele tuturor timp de cateva ore. Pe vremea aia, vedeai cu sacrificii un actor sau un scriitor sau un preot si te duceai apoi acasa in ger si foame si erai fericit. La ora actuala idolii sunt altii: oamenii fac coada la un LG plasma promotie, il cumpara si peste doua zile afla ca nu valoreaza nimic, deoarece firma concurenta a scos pe piata o chestie si mai tare.
Stefan Iordache nu mai este: dar oare cum ar fi posibil asa ceva?








De la Teatrul Mic, saream cu iuteala peste aleile din Cismigiu si mergeam in sala din Schitu Magureanu, la clubul de progress rock, unde pentru prima data am facut proiectii de fotografii underground in duplex cu o muzica mai alien, deci mai subversiva, ca aceea scrisa de exemplu de Peter Hammill pentru Face Value. Vizualul de abia intra pe piata, iar noi nu aveam acces in mod sistematic repede la coperta discurilor originale, ce continea de obicei o creatie avangardista semnata de un maestru grafician sau fotograf. La o distanta de Teatrul Mic, insa in directir opusa, era Ateneul Roman, unde aveam abonament si unde petreceam alte seri de neuitat. In fata Teatrului Mic, asteptam cu bucurie launtrica la cozile nocturne, ca actorii ce vor urca pe scena sa fie a doua zi odihniti si curajosi, in stare sa urce pe scena doar in costumele lor frumoase, fascinandu-ne, in timp ce noi tremuram de frig in sala imbracati zeci de pulovere si in paltoane si geci, iar entuziasmul actorilor sa fie atat de inalt incat ei sa fie in stare sa strecoare pe langa replicile de baza cateva aluzii sau soparle cu rol de a submina dictatura ceausista. Cand, in toiul unei piese, Stefan Iordache strecura o replica neprogramata, dar adecvata ca o critica la adresa regimului, o descarcare de fericire ne cuprindea pe toti in sala, o exteriorizare a bucuriei ca suntem vii si impreuna in aceasta inaltatoare emotie ce aducea arta prin intermediul emotiei artistice in planul moral eliberator de energie vitala spirituala si de elan supravietuitor.
Iordache a fost prolific; se risipea. Talentul sau nu a fost unul programat de o cariera; dar putea face o adevarata cariera cineva sub dictatura fara sa faca politica? Ștefan Iordache se născuse pe 3 februarie 1941, la Calafat. Actorul și-a început cariera în cinematografie în 1963 și a jucat în aproape 30 de filme. A prins simulqcrul de dezghet si a reusit sa ramana uman, profesionist, demn. Unul dintre cele mai memorabile roluri ale acestuia este cel al lui Victor Petrini, din filmul "Cel mai iubit dintre pământeni" (1993), după romanul omonim al lui Marin Preda, în regia lui Șerban Marinescu.
Unul dintre primele filme în care a jucat a fost "Diminețile unu băiat cuminte"(1966), în regia lui Andrei Blaier. A tulburat, in epoca, multe ape si osificari artistice din era proletculta.
Au urmat "Bietul Ioanide" de Dan Pița, în 1980, "De ce trag clopotele, Mitică?" de Lucian Pintilie (1981), în care a jucat alături de Gheorghe Dinică, Răzvan Vasilescu și Mircea Diaconu.
Iordache a mai jucat în "Concurs" (1982) de Dan Pița, "Ciuleandra" (1985) de Sergiu Nicolaescu, "Glissando" (1985) de Mircea Daneliuc și "Ticăloșii" (2007), în regia lui Șerban Marinescu. Ultimul său film, "Ticăloșii", a fost lansat în 2007. Ca sa fiu corecta ca un dictionar, amintesc deci:

Filmografie:
2007, "Ticăloșii",
2004, "Faraonul"
1997, "Omul Zilei"
1996, "Eu Adam"
1993, "Cel mai Iubit dintre pământeni" http://www.youtube.com/watch?v=LFpEha2E2D4

Rolul lui Victor Petrini e interpretat de Stefan Iordache : Traian Chelaru se pare ca a fost unul din modelele din epoca dupa care Marin Preda a cobstruit pe Petrini din romanul Cel mai iubit dintre’ pamanteni...
1993, "Oglinda"
1992, "Hotel de lux"
1991, "Cei care plătesc cu viața"
1989, "Noiembrie, ultimul bal"
1988, "Prințul negru"
1985, "Ciuleandra"
1985, "Glissando", premiul ACIN pentru interpretare masculină
1982, "Concurs"
1981, "De ce trag clopotele, Mitică"
1981, "Înghițitorul de săbii"
1981, "Pruncul, petrolul și Ardelenii"
1980, "Buncă seara, Irina"
1979, "Bietul Ioanide"
1978, "Avaria"
1972, "Adio, dragă Nela!"
La numai 67 de ani, de-a lungul timpului a adaugat zeci de roluri magistrale de teatru și filme, urcand incet si sigur, suspus decantarii valorice si distilarii la inalte cote, in Olimpul actorilor romani nemuritori. Artistul a primit Premiul de Excelență în Cinematografia Românească în 2006, în cadrul celei de-a cincea ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania.








Un capitol aparte, un capitol urias, il reprezenta vocea lui Stefan Iordache, voce care ne ramane printr-un timbru profund, curat , de bass, emanand masculinitate si forta, calm si bucurie tihnita. De aceasta voce, in ultimii ani, s-au mai bucurat numai ascultatorii Radio Romania Cultural si mai afectuos s-au bucurat mai ales sotia actorului si prietenii intimi Mitica Popescu si Sebastian Papaiani, cu care actorul muncea si impartea bucuria imperiului vitei de la Gruiu, ferma in care se retrasese Maestrul pentru a venera in pace laurii ambroziei si zeitatile teatrului. Stimulati de aceasta voce exceptionala (care a tulburat pentru prima oara eterul romanesc prin celebra inregistrare a actorului cu Sanda Ladosi in cantecul „Iti spun ca te ador” http://www.youtube.com/watch?v=-7RJO9VSRDw&feature=related

), realizatorii de albume si inregistrari muzicale l-au propulsat in prima linie a celebrilor artisti-actori cantareti, alaturi de cativa renumiti colegi precum Caramitru, Popescu sau Morgenstern. Astfel, fidel pasionat de muzică, actorul și-a lansat recent propriul album, "Magazinul Meu de vise", în 2007. De asemenea, a colaborat cu Gheorghe Dinică și Nelu Ploieșteanu la albumul "Cântece de petrecere" (2003). În plus, el a mai realizat duete cu Sanda Ladoși pe albumul cântăreței, "Nu mă iubi" (1997). Iubind ambrozia si muzica, in care a creat backgroundul ideal pentru conditia sa creativa de actor de geniu, Stefan Iordache poate fi banuit de o imensa si senina dragoste de viata , de care nu s-a despartit fara durerea de a ne lasa mai saraci in aceasta lume bantuita de falsitate si de falsi eroi lipsiti de profunzime si carisma. Fara melodrama, insa cu un trist ecou, invit la un memento , cu fragmente pline de pasiune dintr-un cantec de inima neagra, melodia "Sa-mi canti, cobzar", interpretata de maestrul Stefan Iordache, cel care nu mai este, desi va fi pentru totdeauna pe aici, pe undeva.
: http://www.youtube.com/watch?v=Ai4do-or2fg


Parca aveam intalnire pe 12 decembrie, Maestre Stefan Iordache, si marturisesc ca am avut mereu speranta ca nu se va stinge niciodat vocea aceea minunata, grava, nuantele ei fine, cuvintele macinate rar deasupra realului, facandu-l mai suportabil printr-o iluminare profunda pe care numai talentul indumnezeit o poate raspandi in jurul ei, generoasa, irepetabila...
http://www.youtube.com/watch?v=ch1bzwL24lg




*TEATRUL MIC




În 1914, la București se înființează un nou teatru. Acesta poartă numele actriței Maria Filotti și își are sediul în strada Sărindar. După cel de-al doilea război mondial, teatrul devine o instituție de stat și poartă, pe rând, denumirile Studioul Actorului de Film "Constantin Nottara" și Teatrul pentru tineret și copii după care, botezat în 1964 cu numele său actual, intră în familia teatrelor mici din Eoropa. S-a schimbat între timp și denumirea străzii, din Sărindar în strada Constantin Mille, dar sediul teatrului, același din 1914, a devenit, și datorită tradiției un loc iubit de publicul bucureștean. Consolidarea reputației teatrului se datorează însă, bineînțeles, performanțelor sale artistice. Textele jucate de-a lungul anilor la Teatrul MIC au cuprins tot diapazonul dramaturgiei universale și românești, de la clasici până la moderni și contemporani, de la marile tragedii pâna la comedii de mare succes.
Teatrul MIC își face un titlu de onoare din faptul că a lansat mari regizori care au făcut, ulterior, strălucite cariere internaționale: Liviu Ciulei a debutat aici, Radu Penciulescu, Crin Teodorescu, Cătălina Buzoianu și Silviu Purcărete au lucrat pe această scenă ani de zile. Tot aici s-au lansat și o mulțime de mari actori, dintre care nu-i vom numi, decât pe
"clasicii" în viață sau prezenți în memoria publică: Gh. Ionescu Gion, Ion Marinescu, Octavian Cotescu, Olga Tudorache, Leopoldina Bălănuță, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Mitică Popescu...
•
• Multe dintre succesele Teatrului MIC, și le vom aminti doar pe cele mai răsunătoare: Richard al II-lea, Doi pe un balansoar, Tango, Jocul ielelor, Nebuna din Chaillot, Să-i îmbrăcăm pe cei goi, Maestrul și Margareta, Ivona, principesa Burgundiei, Richard al III-lea... au fost recompensate cu premii românești și internaționale.(informatii web din PR Teatrul Mic)
Trupa de azi a Teatrului Mic numara pe actorii:

Actrite :

OANA ALBU
COCA BLOOS
LIANA CETERCHI
DOMNITA MARCULESCU CONSTANTINIU
RUXANDRA ENESCU
TATIANA IEKEL
DANA DEMBINSKI MEDELEANU
MONICA MIHÃESCU
SIMONA MIHAESCU
RODICA NEGREA
LILIANA PANÃ
MARIA PLOAE
MIHAELA RÃDESCU
ADRIANA ȘCHIOPU
VALERIA SECIU
JULIETA GHIGA SZONYI

Actori :

VITALIE BANTAS
AVRAM BIRÃU
DAN CONDURACHE
MIHAI DINVALE
CRISTIAN IACOB
MARIUS IONESCU
CLAUDIU ISTODOR
ION LUPU
SORIN MEDELENI
PETRE MORARU
EUGEN CRISTIAN MOTRIUC
OVIDIU NICULESCU
PAPIL PANDURU
MITICÃ POPESCU
BOGDAN TALAȘMAN
GHEORGHE VISU
RADU ZETU
•


ANGELA FURTUNÄ