poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Pașadine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-10-30 | |
Baraca mea de efort și de încercare poetică:
Copilul, scriitor neprevăzut, de lângă casa cea veche Autoare: Iulia ELIZE Editor: Editura PIM, Iași, 2021 Format: A5 (Clasic) Pagini: 638, monocolor, alb-negru Copertă: Simplă, albastră Tip Copertă: Material gros, cartonat (Copertă specială) Tip carte: Poezie clasică (Colecție amplă de poezie și teatru liric) Temă carte: de natură ficțional și simbolic tematică CONDIȚIA CREATORULUI (Cuvintele Autoarei, despre marea creație...): Toată cartea este, de fapt, o metaforă și este închinată scriitorului care se retrage să scrie, în absurdul și absolutul statutului său de mare creator. Imputându-se mijloace rafinate de creație dar și dintre cele mai brute. Ca un Atelier important, care peste timp, capătă autenticitate, prin efortul depus. Știm, de pildă, despre Octavian Paler, s-a dedicat scrisului, după cum mărturisea, fiind mai ales un autodidact. Știm și despre Atelierul brâncușian și despre singurătatea creatorului foarte mare, care preferă liniștea și intimitatea perimetrului propriu, ca să poată crea netulburat și în foarte mare liniște. Este vorba despre o asumare a condiției de creație. Aici apărând un perimetru metaforic, adică BARACA. S-ar putea vorbi și de rana scriitorului, care se vindecă numai prin muncă și prin creație. Și aceasta este de la sine înțeleasă, ca perimetru de revenire și de retrage pentru îndeplinirea unei intenții de creație amplă și de catharsis. BARACA înseamnă, poate, autoizolare, înseamnă și dezamăgire și rană. Dar cel mai mult, liniște, chiar și în derizoriul neimplicărilor. Aici apărând un perimetru metaforic, BARACA, în sens vădit de simbol și de semnificații pline de contextualitate. După cum se vede și în descriere, ultima mea carte de poezie ”Baraca mea de efort și de încercare poetică: Copilul, scriitor neprevăzut de lângă casa cea veche ”, conține aproximativ aproape 640 de pagini. Mărturisesc, că inițial ideea cărții fusese alta. O încercare de surclasare valorică, față de predecesori, care ar necesita multă liniște. O autodepășire prin reușita creatoare și de creație și mai ales o încercare, un efort îndelungat, de a scrie cea mai bună versiune de poezie, de care sunt în stare. Și de care aș fi fost foarte mândră, de ce nu. Vrând, poate, să încerc să scriu și Teatru liric, vrând, astfel, să mă autodepășesc, prin cea mai bună poezie, pe care o pot scrie, acum, chiar în prezent. Așa cum spunea Eugen Curta, că unii suntem aproape pătrunși de un sindrom, care ne împinge, neapărat, firesc, înspre actul de creație. Adică, acel viermuire ”bună” al literaturii, de care am fost, scriitorii acerbi, contaminați. Poate a emana plusvaloarea într-o poezie de o foarte bună calitate, trebuie să te apropii de predecesori, dar, uneori, să te și retragi, să fugi, începând creația în propriul perimetru cu liniște, adică perimetrul personal de autodepășire. Rămâi, o secundă, suspendat. Numai tu, Ordinatorul sau Mașina de scris. Încerci să te apropii, în Camera ta lucru, de cele mai înalte modele în poezie și să încerci să scrii foarte bine, ba chiar să încerci un fel de cursă de creație fantastic de acerbă, durând, în cazul acesta, 18 ani, din anul 2004, de când s-a început a se scrie, mai serios, în aproximativ primele versuri clasice, în care câștigul ar fi, poate, o carte de virtuoasă și onestă încununare a tehnicilor deprinse de-a lungul anilor. În cele aproape 640 de pagini, este cuprins, foarte bine, și Teatrul liric, prin cele două piese lirice, după exemplul Scrisorilor lui Eminescu dar și după teatrul lui William Shakespeare, însă neapărat cu propria amprentă stilistică. Vrând, însă, ca scriitoare, să ating cumva valoarea, în stilul propriu, comparându-mă, să văd cum mă situez, de fapt, net, în Loja scriitorilor, poate, numai, prin baraca mea de efort, și să augmentez, cât de mult, scriitura mea și amprenta mea de nume literar. Încercând, poate, să capăt, în cele aproximativ aproape 640 de pagini, și plusvaloarea. Dar... Pe parcursul elaborării lor, să îmi fi dat seama că, oricum, nu aș fi reușit decât să fiu un epigon prea grozav al trădării, dacă aș mai fi adăugat, încă parfum, în plus, augmentând sau decizând, și mai mult, alternativa. Și, de aici, a apărut și ideea acestei cărți și titlul ei, care sugerează un fel de autoizolare întru înțelegerea, de fapt, a propriei valori de creație și a propriei opere, în raport cu predecesorii și cu vecinii de scris. Dacă se aude, foarte bine, chemarea aceea înapoi. Pentru că, nu-i așa, pricepem, scriitorul este numai un copil. El visează să bată, de ce nu, niște ranguri foarte ștachetate dar și să scrie mai bine, autodepășindu-se, însă eșecul față de propriile standarde, foarte sus ștachetate, este neapărat candid, pentru că ele, standardele, sunt neapărat dintre cele mai înalte. El se retrage ca să scrie și speră foarte mult, fără așteptări, însă, prea mari sau totale. Iar dezamăgirea lui este, poate părea, candidă. Baraca poate părea, însă, un spațiu anost, el nu este însă așa, prin sensualitatea pe deplin asumată a retragerii din lume și întru vindecare, contextual scriitorul se retrage și plânge, în timp ce scrie ampla lui operă. Așadar, el, rămânând singur, își aseamănă propria deznădejde printr-o împlinire, dar numai prin surclasarea și baterea superioară a propriilor standarde de valoare. El, marele copil, poate fugi din fața lumii care uneori nu îl înțelege sau îi este ostilă, în (aproape) cerbicia ei, care pe alocuri poate fi chiar și malițioasă, față de omul sculptor de cuvinte puțin înțelese de plebea pauperă (în intenție și act) și, în ”ierarhia lui” sufletească deosebită, scriitorul părându-le numai de structură mai slabă sau fragilă, însă inexorabilă. Baraca scriitorului însă este plină de torțe. Și pe acestea le-au adus înăuntru, poate, numai prietenii... Probabil că, după ce am isprăvit Teatrul liric - cele două piese de teatru în Metru clasic, m-am hotărât, totuși, că retragerea a fost inopinată. O să înțelegeți de ce. Copilul sau scriitorul este puțin naiv, iar baraca lui este doar o baracă a încercărilor de creație, retragerea a fost aproape inutilă, deși fructuoasă, totuși. Scriitorul este numai un copil extrem de adorabil, dar nu își poate depăși predecesorii mari, marile exemple în Poezia Clasică, de care el se apropie. Emoționându-se. Cartea este structurată pe nu mai puțin de 11 părți (8 părți de poezie structurată, 2 părți de Teatru în versuri (Teatru liric) și una de foarte importantă inovare - Cronometru secund, de ritm nou (n.a. poetic), în Limba română. Poate, scriitorii trebuie să își aducă aminte, mai întâi, de predecesori și să îi onoreze. Dar și să le calce pe urme, încercând să surclaseze valori tipice sau să se apropie foarte mult de căutata autovalorizare prin munca proprie și de valorizare prin comparație paralelă. Apoi, vor constitui, ei înșiși, un exemplu, pentru aceia care îi vor urma și la rând-le, dacă vor încerca să scrie cât de sus, din punct de vedere valoric. Toată cartea este, de fapt, o metaforă și este închinată scriitorului care se retrage să scrie, în liniște. Știm, cum evidențiam, despre Octavian Paler, știm și despre Atelierul Brâncușian, despre genialitatea neînțeleasă a lui Mihai Eminescu. Și despre singurătatea meditatorului și a creatorului foarte mare. Efortul lui nu este, însă, inutil. Retragerea, în scris, nu știm însă cum a fost, dacă a fost desuetă. Scriitorul este un copil aproape derutat, pentru că, în jur, s-a scris și se va scrie foarte bine, cum, în lume, se scrie foarte mult și îmbogățit, stilistic. Desigur. Iar literatura este foarte amplă, ca să fie egalată sau depășită. Atunci, BARACA pare a fost aproape o metaforă inutilă. O retragere aproape inutilă, pentru că standardele, azi, sunt tocmai sus, remarcându-se, însă, mai ales, valoarea foarte marilor predecesori. Poate, așadar, tot efortul, nu a fost tocmai în zadar, dacă, aici, s-a reușit a se scrie cu succes, emițându-se, foarte amplă, cartea și, exemplară, și această reușită. Dacă de pildă ”BARACA”, din această carte, este una numai neapărat foarte metaforică și cu totul simbolică, scriitorul își așteaptă cititorii, însă, cu pâine și sare, isprăvind munca de scriere, adică tocmai cartea sa... ”Unde sunt aceia care trebuie să îmi descifreze sensul efortului? Ce are oare sens, când vine vorba de creația amplă?” Cu speranța că, această carte, poate fi, totuși, interesantă, în amploarea ei foarte scump dăruită și sculptată, vă invit să scrieți și dumneavoastră, evitând, însă, orice casă poate mai veche, dar și pe cea nouă, emițându-se poezie, probabil, în cel mai firesc mod, ținta, evoluția, așteptând, firesc... surclasarea. Mărturisindu-ne acest context, însă, ca un fel de dezamăgire, față de lumea prea gri și galopantă, care nu înțelege rostul și sensul scriitorului, și ca un fel de autovindecare, prin sine, prin retragerea tot mai amplă către modelul poeziei de ieri, care se poate frunzări, ideatic, chiar și într-o Baracă, de către copilul fragil, care este poate aproape fiecare scriitor. Semnificând câteodată un fel de retragere simbol ca a Călugărilor. Și poate am înțelege, mai cu fidelitate, astfel, sensurile retragerilor. Dar nu? Avem cum să scriem, în dezordinea umană, care ne înconjoară? Poate numai ne vârâm, puțin, nasul, apoi ne reîntoarcem la masa de scris sau la ordinator. Și, de aceea, ne reîntoarcem în vechea noastră casă sau în cea nouă și începem să scriem, din nou. Dar, în jurul nostru, nu sunt BARĂCI, ci numai case mari și aranjate, cu tot felul de obiecte magice și abstracte numai virtual, pentru că au sens. Noi suntem primiți între bogați, dar și la săraci, noi înșine nu suntem prea săraci, ci avem de unele, dar sufletul bogatului înțelege și pe cel al foarte săracului, pentru că scrie și despre el, despre sărac. Poetul își înțelege aceste retrageri și nu se dezice, pentru că numai singurătatea absolută înseamnă o șansa la evoluție poetică. Care, poate este într-un catharsis (foarte motivator) vrându-se să se atingă starea, inefabil, de mare poezie. Retragerea scriitorului pentru a scrie este perla dăruirii omului, de fapt, dăruitor și baraca lui metaforică. Casa omului este casa sufletului, dar și materialul, pentru că așa este natura. Poate, și prin acest titlu, să ne aducem, o secundă, aminte de cei mai nefericiți dintre noi... De ”Barăcile lor” reale, din barăcile noastre de efort aproape sperăm eminent, ca arătare în lume, și ireal de mare în amploare corelațională. Și, atunci, după ce am scris, din Baraca noastră a muncii, să ieșim, o secundă, afară, pentru că afară din ea ne așteaptă oamenii. Și ei vor primi, atunci, pâinea și sarea noastră, efortul cărții (sau al cărților) proprii. Care este, de fapt, tot efortul barăcilor noastre simbolice. Falsa modestie ar duce scriitorul numai la plafonare și la non-augmentare valorică. Însă, din casa sau din atelierul unde apare scriitura și în solitudinea protejării operei și a intimității ei, este, de fapt, despre propria baracă de idei. Care nu dezamăgesc și exemplifică inutilul supușeniei exagerate și al falsei modestii. - PĂRȚILE (cele unsprezece) ALE CĂRȚII: 1. Încercând să sculptez Pasărea Nevăzduhului (TEATRU LIRIC, ÎN VERSURI) 2. Între o frumoasă Ileana și o Păgână (TEATRU LIRIC, ÎN VERSURI) 3. Cronometru secund, de ritm nou, în limba română 4. Poeme de lângă casa cea veche… 5. Lângă poarta cu stele și apă de cumpănă 6. Culesesem niște fragi pentru tine, Luana 7. Locuri deosebite, cu petale de piersic 8. Ciocolată, vinuri și izmă 9. Prisme și vise inechitabile 10. Sălbăticia, tandră, a culorilor și a sufletului de poet 11. Copilul, scriitor neprevăzut de lângă casa cea veche - CÂTEVA DIN MESAJELE PRIETENILOR SCRIITORI: Scrierea ta e abundentă, poate chiar prea deschisă și în cascadă uneori. Se poate însă observa că lexicul tău este selectiv și se potrivește formei stilistice adoptate - ele două alcătuind o scriitură pe care o simțim ca pe un fel de deja-vu, acel sentiment de familiaritate prin care spunem - da, așa trebuie să fie, așa aș fi scris și eu acest lucru, etc. Nu îmi amintesc cu cine semeni. Este o scriere cu caractere elongate, prelungi, are grația egretei și totodată o dâră de miros de sudoare sau de seu ars, e o poezie a unei mâini tremurând care scrie încă elegant, dar ne arată și partea mai puțin plăcută a frumuseții, sau lumea unei magii cu caracter rupestru, frust. CRISTINA-MONICA MOLDOVEANU, SCRIITOARE Autoarea Volumului ”Cântece pe sub ușă” Înecat în valul rimei de altă dată, autorul își adoră amintirile – cu Suflet și Patos lumesc... Clasicul mereu a bătut Modernul... Fenomenal!!! A fost o mare retrocedare la Natura Scrisului... Mulțam Mult, Dna Poetesă!!! Flag-ul Sus!!!... Astăzi, în lumina zilnicei alergări fără de răgaz, când omul nu-și aparține nici cât i-ar dori ursita... – Masa lui de prânz e o fugă care-l îneacă... Doar la ”prânzul de noapte” ar cugeta el într-un mod mai ales, văzându-se, poate, patron al propriei persoane... VALERIU DANALACHI, SCRIITOR Autorul romanului ”Timpuri și destine” Mărturisirea tematică a cărții: Se aude și se vede, foarte bine, dinspre zgomotoasa masă, unde s-au așezat, chiar deasupra, roiul acela de stele, dinspre filigoria cerului și dinspre toate tavanele lumii mari, dinspre stelele care se plimbă, cu zgomot, prin Galaxie. Însă, știți, eu rămân, încă puțin, în Baraca mea de efort și de încercare poetică, neapărat foarte modestă, în glasul meu nou și vechi, față de predecesori, pe sub stelele întotdeauna cuminți, Eminesciene... Eu o să aștept o vreme aici, în baraca aceasta cam veche. Și dacă o să aud, o clipă, câinii, înseamnă că semenii mei s-au întors, cu oile după ei, căci păstori sunt și ei, cum să nu, și-s pentru Oamenii prea Magici, la suflet, și or să se întoarcă ca să vadă dacă a rămas cineva, cumva, prea în urmă... O să mai aștept, așadar, încă puțin. Poate că s-o lumina, de-a binelea, până or să vină... Sper că am puțină brânză, niște caș, să le mai dau. În Baracă, mai sunt de unele. Și ei, poate, tot umblând, nu au apucat să pregătească din unele, o ciorbă bună o să le dau, să o mănânce cu niște pâine, cam moale, pentru că mai este. În tindă, este multă liniște, și o să le placă, dacă or vrea poate să și doarmă. Și or să fie de unele, multe întâmplări, și în zilele care or să vină. Poate, regăsind omul din Baracă, or să ia toate spaimele copilului înapoi și vor mânca, în schimb, niște brânză cu pâine... Pentru că eu le dau tot, pentru că mai este destul. Cred că și puțină slănină cu ceapă, să mai fie, pentru slugile lor. Care vin, după ei. FRAGMENTE, CÂTEVA, DIN CARTE (Foarte selectiv și numai simbolic): Baladă de alcătuire albă (2.) Mă (mai) ascunde lutul din care sunt făcută și picătura apei - iar Dumnezeu m-a strâns departe e pădurea, cea nerecunoscută, cu zvârcoliri de cuiburi și cu miros de mânz, de s-a făcut lumină la margine de punte, unde copaci s-așază, cu-aceleași tresăriri, zăpada să-i cuprindă, ca febra de pe munte ce ne-a ținut, în veacuri, pe amândoi, de miri; i-aceeași cale veche, aceeași punte, unde acum milenii multe, întâiul menestrel scăpat de apa rece, cu isterii profunde îți mai aduci aminte, ne-am cununat cu el, să-mi fii întâiul mire, în nopți și-n constelații de ce ne urmărește rabinul prefăcut? îți vin, cu tine,-n carne, la margine de spații și iar mă trec, ”pământă”, fântâni, și iar în lut îmi mai aduc aminte cum apă ți-am purtat să porți rememorarea cu lampionul stins cât am murit cu omul, în primul meu păcat, avea ca să se spele când prima oară-a nins. Ascunsă-s iar de scutul de vis ferit-am cerul în ochii tăi, pădure, și-n mersul tău domol și ce dacă copacul cunoaște, iarna, gerul eu mă cobor în noapte, și port, iar, apa-n ol; până a-începe lumea și-o să se zbiere lerul atunci o să se vadă cuibarele ce-au nins să se audă snobul, săracul și spițerul cum se îmbrățișează, când mila s-a întins. De vine, `mâni, zăpada, și de s-o colinda, pe puntea cea dosită, de dincolo de flori, o să îți fiu aproape, ca cea dintâi a ta, de parc-aș fi mireasă în prag de Sărbători... * * * * * * îmi pare că se-aude un cântăreț la uși și că are să știe cât noi ne-am urmărit, ca zalele coloanei, din mâna lui Brâncuși trist călifar ce suntem, pe-un cer de infinit (un porumbel ce suntem și, iar, am răsărit.) 6.12.2017, cu corecții Fragment de Teatru liric: TABLOU I. INTRAREA ÎN PORT A SCULPTORULUI Rost de temple și tămâie pe la cumpeni negăsite de demult, priveam în zare inul cum se legăna poalele bătrânei mele când lânița o-împletea cam așa ar spune - bardul - numai vrute și icnite. Las să zacă jos penelul, în cerneală să se joace nu-mi mai săruta păcatul, de nu-ți place cum îți scriu! dacă blânda ta pedeapsă nu înseamnă de pustiu, ostoiește-mi gura moale, dacă vorba nu îți place. Pe un jilț să cad cu tine, doar spoieli cu piramide ne-or încape viitorul și în carne-mi pun parfum; până când zăpada moale ne-o împinge de pe drum ca să-ți las misivă-n versuri despre lumi și Atlantide. Când poetul se-îmboldește și se scapă-n transcendențe, nu îi tulbura aleanul, nici penița n-o râvni; străduindu-te, de pildă, c-un surâs ca de copii să te-întinzi doar ca părere peste-odăi și imanențe. Voi închide, iute, ușa peste umbră să îți cadă doar parfumuri, iuți, de cale, și de rost ca din tămâie; legănarea coapsei tale lângă mine nu `rămâie ci te-îndepărtează, mândră și cu talpa de zăpadă. Nu oi sta, la gând, să-ți număr, de odaia nu ți-o place Sau sunt păsări mult prea albe? te duc, iar, la mine-n cat ...Lasă-mă să-mi văd de Temple și de straie-unicat Și să zac sub piramide, la obiectele opace... Și n-o fi nicio oglindă ca să-mi tulbure știința, Niciun gând la mine-n caturi, nici măcar cuminecare; Talpa ta e rost să plece de prin camera de stare Sau din camera de aur, că așa e prisosința Lasă-mi Templul, azi, în haznă, și nu mă răpi din aur E argintul sub copite, calul, azi, mi l-au găsit Văd cum caii nu se pradă, prin nisipul aurit Diamante sunt la mine și, al lumii, i-un tezaur. Căci, cu mâna, depărtat-am, carnea ta, cea de ispită Ușa, iar, am încuiat-o și obloanele sunt jos; Simt în mine, iar, dorința să mă las către Hristos Sau spre drumuri răsărite cu păgâni și rost de pită. Nu mă mai struni prin noapte, să te aflu, răpitoare Și în coșuri de răchită nu lăsa, azi, rodii roșii N-oi culege, astăzi, mărul ci, în stanță, ca leproșii Voi rămâne-un singuratic, ca și-un pește-n scăldătoare. Nebunia-mi e sfruntată și păcatul, parcă, magic Să m-apropii, iar, de Templu, piramide să descopăr, Depărtându-te tu, moale, frumusețea ți-o acopăr, Să nu gust din alba-i vrere și mirosul ei pelagic. Caledonii-îndepărtate-mi bat la ușă să-și deschidă Gândul cel mai strașnic, dară, ce în tâmple mi-a pulsat; Și tăcerea mi-e pătrunsă, sunt, acum, adulmecat Picătura de zăpadă e topită-într-o firidă Să îmi spui de îți plac merii sau cireșele pătate Mama mă va duce, iarăși, în grădini Dumnezeiești Ca să-ți caut, iarăși, pomii, cei cu merele regești, Coborând de prin grădină, fără gust sau cu păcate; Ori de Templele de aur, de prin Indii, de-ți lipsește numai dorul ca șofranul! Și un strai mult prea lunguț! Îți aduc, din mână, rodii, să te speriu ca pe-un struț Te hrănesc cu mere roșii și cu carne sau cu pește. Lasă-mă, însă, în treabă, singuratic, să mă clatin Și să caut rodul moale, ce-i comun, prin veșnicii; Cred, m-acopăr cu-întuneric și cu slove-n trăinicii Nu mă ispiti, femeie, nu mă pune, azi, în patimi. Rost de miere mult prea bună și-i culegerea de mentă Trandafirii roșii steie, să-i găsesc, de unde vin, Depărtează-te! de mine și mă leapădă, puțin, În această lume-ascunsă și în pofta ei ardentă: Piața, care, văd, mă cheamă, negustorii de dorințe Vinde-mi, azi, un strai ca ziua! sau nu-mi vinde azi `nimică... Lasă-mi, astăzi, ieftin, vinul și pe omul ce-mi ridică Cu o mână tot bagajul, chiar și până pe putință. Măi, hamal, ce porți, în spate, ura lumii și păcatul Lasă-l jos și uită, naibii, tot ce astăzi nu ți-o place Ia-mi în schimb, din mână, haina și dorințele-mi rapace Și-mi arată cum e lumea și cum e despachetatul! Că și eu îs simplu-n scrieri și nu ți-am văzut, defel, orașul Nu prea știu de unde-începe să se-aștearnă cina-n mine `Vreu să iau, din piață, pește, în cerdace cu lumine Să mănânc din hrana simplă, fi-ți-ar laptele și cașul! Du-mă-n piața de legume, du-mă, azi, la florărese Ca să văd de au bujorii mov în straie, la obraz Să m-adulmece stranierul basm cu ceapă sau de praz Și cu peștele din coșuri, ispiti-vor preotese. E atât de moale lumea și pictată în culoare Simt un suflu nou, în piețe, și miroase-a mere moi; Trec femei cam mofturoase, (n-au nimic) doar umeri goi și picioarele de spumă, ce le-afundă-n scăldătoare... `Văz mirarea-mi cum le-atinge, de le simt pe la fântână, Că se scaldă, mofturoase, fără niciun alt coșmar; Luna asta e cam șuie, dar nu e un lampadar, Ci chiar soarele cel galbăn, de le stă chiar și pe-o mână. Cine-i fata aia oare, cu privire ca zgăibată care vinde flori în piață, de sunt numai trandafiri Trec caleștile întruna, trec trăsurile, cu miri! Cred că vreau să-i spun, de mine, și să-i cumpăr ciocolată; Ea-i Ileana, cea mai dulce chiar, pe-acilea, tot să vină Părul ei e galbăn moale iar, la gură, numai flori În atâtea locuri fade, astăzi, dai de Sărbători Dacă poți, te uiți la dânsa și te-învălui prin lumină. Mai demult, era o fată, prea departe am trimis-o Ca să-mi scriu, din poezie, și să nu mă țină nimeni Și atâtea vorbe goale și atâtea paronime Dar, prin tine, fată moale, cred iubirea mi-am proscris-o... E aceeași blândă fată, care-n camere m-așteaptă Ca să-i spun de Caledonii, și de piețe, de Brahmani Însă eu... pe fata aceea... nu am dat, demult, doi bani Și-a plecat de lângă mine, ca o pară prea răscoaptă. Îmi părea, acu, de-i dusă... Și nu știu ce a pățit vreau să-ți spun acum, femeie, du-te-n lume și găsește tot ce-i ceri iubitei mele, numai că nu prisosește decât binele ce-n mine, fata, joia, l-a-împlinit... Deci tu află-ți calea simplă și, pe ea, pornește, iute Nu îți cheltui arvuna și de minte, ghini, să-ți ții; Mâinile iubitei mele, azi, sunt umbre pământii Și cu îmbătrânirea tâmplei, nenorocul se `ascute... Mă dezleagă, azi, de vină, frumusețea ta de miere, Și mă lasă, tu! să umblu, mai departe, cum am fost... Singuratic și prin plânsu-ți, niciodată, nu mi-e rost Doar de paseri straniere, fără cuib și în durere. Mă privi, secundei, fata, e Ileana, poate-i ea? Și nu zisă chiar nimică, se-înțepă în trandafiri Și probabil nu-i c-un Templu, poezia, nici cu miri Ce nu au nuntit vreodată, nici măcar... de-i nunta mea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate