poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1753 .



Eugeniu Coseriu - In memoriam (I) Interviu
presa [ ]
Geniul uitat al Romaniei si al Basarabiei (I)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2005-09-18  |     | 



La 7 septembrie, intr-o nedreapta uitare si tacere, s-au implinit 3 ani de la disparitia uluitorului geniu al Romaniei si al Basarabiei, cel mai stralucit reprezentant al culturii romane in planul stiintelor omului, lingvistul care a dominat alaturi de Noam Chomsky lumea lingvisticii mondiale a secolului trecut si a infaptuit o adevarata revolutie copernicana in domeniul lingvisticii ca nucleu al stiintelor culturii, revolutionand in acelasi timp filosofia limbajului si filosofia culturii: EUGENIU COSERIU.In semn de omagiu, public acest interviu realizat de mine pe 20 octombrie 2001, cand l-am revazut pentru ultima oara pe marele savant, ce parasise pentru cateva zile Tubingen, pentru a se intalni cu romanii si basarabenii in tara, stiut fiind ca Bucurestiul, conform propriilor marturisiri, nu l-a prea iubit. Deja patru ani s-au scurs de la acest minunat dialog si emotia lui e vie.



Angela Furtună în dialog cu Eugeniu Coșeriu





„Lipsa de critică, pe de o parte, dar și atitudinea hipercritică față de valorile românești, pe de altă parte, au adus mereu mari prejudicii culturii și limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung și cu consecințe incalculabile pentru cultura românească”






„Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, și până și rușii care sunt profesori de istorie înțeleg că nu pot falsifica pur și simplu istoria și nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor”


Angela Furtună: - Veniți, cu interes și cu bucurie, pentru a cincea oară, la lucrările Colocviului Internațional de Științe ale Limbajului de la Suceava, al cărui „mentor spiritual”(conform prof.univ.dr. Ion Horia Bîrleanu, decanul Facultății de Litere de la Suceava) ați devenit deja, după ce ați dat curs, cu mulți ani în urmă, invitației prof. univ. Iordache, inițiatorul acestui renumit eveniment cultural ce a atras atenția și participarea universitarilor și specialiștilor din toată lumea. Universitarii și oamenii de cultură suceveni au, astfel, șansa ca, deși plasați oarecum excentric (în condițiile în care conceptul nou de „localism creator” pare să anuleze eternele dispute centru vs. periferie), să aibă în Domnia Voastră un mentor de avengură, în care, bunăoară acad. Iorgu Iordan (și nu numai, deși atît de tîrziu!) vedea pe „cel mai erudit contemporan”. Ce v-a determinat să vă asumați această cale regală față de tinerii lingviști și cercetători din această parte a lumii?

Eugeniu Coșeriu: - Mai întîi, vă fac o confesiune....Să știți că nu e vorba numai de Suceava; „mentor spiritual” al universitarilor din Suceava: da, dar nu numai...Eu am avut norocul și bucuria, în același timp, de a fi considerat, mai mult sau mai puțin, mentor în foarte multe centre de cultură, nu doar la Suceava, tot așa și la Chișinău, și la Bălți (orașul în care am urmat eu liceul), și în alte orașe din România, înaintea Sucevei (cronologic vorbind), la Constanța, la Craiova, la Cluj, apoi, mai tîrziu, la Timișoara, la Sibiu, adică aproape peste tot unde există universități. Și intenția mea este să ajut, în măsura posibilităților mele, în toate eforturile și bunele intenții spre o lingvistică, sau, mai complex spus: spre o știință într-adevăr fondată și bine informată...Iar faptul că se întîmplă, iată, la Iași sau la Suceava, sau (recent) la Galați, nu are, în realitate, nici o importanță specială, nu este o referință numai pentru Suceava. Pe de altă parte , poate că am, într-adevăr, unele preferințe pentru unele locuri din România. Suceava a fost, totuși, Cetatea de Scaun, așa că ea va avea întotdeauna în ochii mei o mare importanță, mă va determina să mă concentrez pe discipolii de aici, pentru a trimite către viitor o școală ce amintește de o glorie din vremuri realmente înfloritoare și din punct de vedere științific. Pe de altă parte, Bălți este orașul copilăriei, unde am urmat școala. Liceul „Ion Creangă” de la Bălți este o perioadă fericită pentru mine, este instituția de învățământ unde am fost elev și de unde am amintirea unui liceu cu adevărat excepțional, unul din cele mai bune din toată țara. (Să nu uităm cum am plecat eu de aici, căci este o întreagă poveste de copil aruncat de istorie în aventura vieții și a morții... Plecarea mea de acasă a fost dureroasă. Dar a fost norocul meu că am plecat la timp. De aceea spuneam mereu că îi sunt recunoscător tatei care în a treia sau a patra zi după ultimatumul istoric de tristă amintire, întorcându-se din sat, mi-a spus: "Tu nu poți rămâne aici, trebuie neapărat să pleci în lume, deși aceasta ne doare pe toți". Și, într-adevăr, tata m-a însoțit până la Prut, am trecut podul desculț la Ștefănești și aici, din ultimii bani pe care îi mai avea, bietul tata mi-a cumparat o pereche de sandale… Asa am plecat eu spre Trușești, judetul Botoșani, unde aveam un prieten, fără să știu nimic despre viitorul ce mă aștepta). Chișinău este capitala Basarabiei și a fost de două ori capitala românismului, deci se înțelege că pentru fiecare din aceste orașe am câte un motiv de prețuire și de sensibilitate ce urcă din biografia mea.




A.F. - În Basarabia natală, românofobia rușilor a fost sancționată prompt de Domnia Voastra, atunci cînd ați afirmat tranșant că „ a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română, este, din orice punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de vedere istoric și practic e o absurditate și o utopie; iar din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și, prin urmare, un act de genocid etnico-cultural”. Atitudinea aceasta, afișată de Domnia Voastră – „cel mai mare lingvist român în viață” (cf. prof.univ.dr. Emil Constantin, rectorul Universității „Dunărea de Jos”) -, vine să sprijine decisiv eforturile românilor de ambele părți ale Prutului de a-și apăra limba și cultura. Ce cale considerați că este apropriată pentru a se merge mai departe în acest sens și care trebuie să fie argumentele și strategiile lingviștilor în această chestiune? Lingviștii pot să înfluențeze politicul?

E.C. - Dacă ne-am afla în condiții normale, și istorice normale, dacă ar fi numai un grup de nesăbuiți care ar lupta acolo (în Basarabia, n.n.) cu tot felul de trucuri și de tertipuri împotriva limbii române, răspunsul meu ar fi acela că trebuie să ne dedicăm pur și simplu științei, să vorbim științific despre limba română, că nu e nevoie să apărăm noi limba română, nici să criticăm sau să luăm în discuție alte păreri contrare și absurde. Sau, după cum spun eu elevilor mei, nu căuta să demonstrezi că doi și cu doi fac patru celui care spune că doi și cu doi fac trei sau fac cinci. Cel care spune o absurditate ar avea în realitate obligația să demonstreze de ce afirmă ceea ce afirmă, desi absurd. Pentru că nu putem, mereu, fără întrerupere, să repetăm toate adevărurile evidente și să luptăm pentru ele, să le demonstrăm celor care afirmă neadevăruri evidente.
Dar, din nefericire, nu ne aflăm în condiții normale. De aceea, și lingviștii, și toti ceilalți oameni de cultură, sunt angajați într-o luptă care e politică și noi nu putem duce altfel lupta decît prin argumente științifice. Concluzia? Trebuie să repetăm, deci, mereu evidențele, să arătăm mereu adevărul, să arătăm că toate citatele sînt falsificate, că atunci când ei spun, de exemplu, că și Iorga ar fi spus că Basarabia este a altora ș.a., acolo nu e decât un fragment scos dintr-un context. Iorga spune, de fapt, cu totul altceva. Trebuie să luptăm mereu în acest stil. Se observă, însă, că astfel ne pierdem, în parte, forțe importante și esențiale, prin acest fapt de hărțuire, care nu întâmplător este dirijat împotriva noastră. De aceea, mă gândeam că soluția cea mai buna și strategia cea mai corectă și utilă ar fi ca oamenii de știință să se concentreze asupra unei categorii: anume, aceea a profesorilor de limba română și de literatura română și a învățătorilor, recomanându-le cu prioritate lor să facă apărarea; ei, adică, să fie,mai întâi, convinși, și să înțeleagă care este adevărul și să apere apoi limba, să apere cultura, să afirme această cultură, pe care întâi trebuie să și-o asume ca fiind cultura lor națională...În acest mod s-ar putea permite oamenilor de știință să ducă știința mai departe, fiindcă altminteri, dacă oamenii de știință nu mai fac decât apărarea limbii române, rămânem, dintr-un punct de vedere, pe loc. Dar noi nu trebuie să rămânem pe loc, pentru că știința avansează, creează mereu idei noi, moduri noi de a pune problemele. Iar noi trebuie să adăugăm, în aceste condiții, când suntem forțați să ne risipim și cu apărarea limbii române, multă muncă. Spunea însuși Goethe, undeva, despre poezie, că aceasta reprezintă unu la sută inspirație și nouazeci și nouă la sută transpirație. Asta aș vrea să adaug și eu, extrapolând, despre cariera universitară în lingvistică și în general în știință, căreia i se dedică astazi un universitar cu pretenții, anume că ea este o carieră ce se întemeiază pe răbdare și pe muncă. Pe multă răbdare și pe multă muncă.
Deci, soluția, strategia propusă de mine este educația culturală. Cred ca ea s-a făcut deja, mai mult sau mai puțin indirect, în Basarabia, în această privință, și prin învățători și prin profesori de limba română. La ora actuală profesorii de limba română nu mai acceptă (chiar dacă li se spune că limba oficială este, prin Constituție, limba moldovenească) decât termenul de „limba română”. Când li se cere, acum, să nu mai facă Istoria românilor, ci Istoria Moldovei, profesorii de istorie, în unanimitate, protestează, și până și rușii care sunt profesori de istorie înțeleg că nu pot falsifica pur și simplu istoria și nu pot desprinde o istorie a Moldovei de istoria românilor.
Speranța mea este că această generație, care este generația bolnavă din Basarabia și generația incultă din Basarabia, se va stinge biologic. Îi va lua locul o nouă generație, una care nu va mai putea fi înșelată. Să știți că mulți dintre cei de acum au fost atât de înșelați, încât ei sunt de-a dreptul de bună credință atunci când sunt convinși că unele falsuri istorice sunt adevărate. Conștiința lor, prin ignoranță și manipulare, s-a îmbolnăvit.






„Toată discuția mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuție rușinoasă și infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulație mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit și să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat, ,în realitate, împotriva lui Eminescu.”




A.F.: - Ultimul congres la care ați participat (se pare, dacă informațiile verificate de mine vor fi fost complecte, că a fost chiar ultimul din viața domniei sale, n.n.) a fost cel de Limbi Romanice de la Salamanca. Ce aspecte noi v-au reținut atenția ?

E.C.: - Nu au fost aspecte noi, cum îndeobște se întâmplă în lumea lingviștilor, unde evoluțiile spectaculoase nu sunt nici măcar presupuse, căci ele ar fi o anomalie, iară nu regula. În congresele internaționale actuale este foarte greu să se prezinte, în realitate, noutăți. Se prezintă mai mult sau mai puțin bilanțul celor ce s-au făcut până acum (și acesta numai parțial). Este un fel de experiență sau de purgatoriu folositoare tinerilor, care încep să se afirme și prezintă câte ceva în congrese la debutul vieții lor științifice și universitare. În realitate, progresele se fac la universități și apoi, când e vorba de congrese, se fac la congresele mai reduse ca tematică, ori la simpozioane – acestea având o tematică mult mai specifică și nu privesc, de fapt, (ca în cazul Salamanca) toate limbile romane și toată problematica limbilor romane, și care este și problematică generală. În realitate, nu pot fi afirmate prea multe noutăți. Pe de altă parte, la un congres mare, nu se poate ști, înainte de a fi publicate toate actele congresului, tot ce s-a comunicat în toate secțiunile paralele, care sunt cel puțin zece la număr și la care este imposibil să fii prezent. Poți fi prezent numai la puține ședințe plenare, unde de obicei auditoriul este foarte avizat. Bilanțul îl facem, mereu, după, după ce s-au publicat actele, și apoi se pot urmări mai întâi rezumatele (deși adesea și acestea pot lipsi, fiind prezente numai titlurile, ceea ce face ca efortul ulterior de documentare și informare corectă să se prelungească mult).




A.F.: - La o recentă masă rotundă, pe tema multiculturalității, care a avut loc tot la Universitatea din Suceava, un punct de vedere (pe care nu l-ați respins) se referea la faptul că, actualmente, dilema noastră culturală nu se mai pune în termenii Cultură și/ sau Limbă majoră vs. Cultură și/ sau Limbă minoră, ci în forma omologării. În condițiile în care Europa culturala i-a asimilat cu promptitudine pe unii români (Tristan Tzara, Panait Istrati, Eugène Ionesco, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Victor Brauner, George Enescu, Eugeniu Coșeriu), de ce credeți că există atâtea bariere în calea asimilării/ omologării egale atât a culturii, cât și a limbii române ?

E.C.: - Nimeni nu poate cunoaște toate limbile importante. Avem senzația că este vorba de ignorarea limbii și culturii române, de necunoașterea lor. În realitate, suedezii ar putea spune același lucru. Cine știe suedeza, între toate celelalate limbi? Cine cunoaște poezia suedeză actuală? Sau cine cunoaște poezia croată actuală? Prin urmare, mulți s-ar putea plânge că sunt ignorați. Deci fiecare țară ar trebui să încerce să-și afirme valorile, mai întâi să decidă care anume îi sunt într-adevăr valorile, și cele de tradiție, și cele actuale, care se pot ridica la un nivel internațional. Pentru aceasta trebuie, mai întâi, să fie înțelese aceste valori și în țările respective. Trecând în România, am văzut cu toții ce s-a întâmplat cu Eminescu. Toată discuția mai recentă din jurul lui Eminescu a fost într-adevăr o discuție rușinoasă și infamă. S-a creat un fel de anti-mit, pretinzându-se că în timpul comunismului ar fi fost pus în circulație mitul Eminescu. În loc să se lupte împotriva celor care ar fi creat acel mit și să se spună de ce ei nu aveau dreptate, s-a luptat,în realitate, împotriva lui Eminescu. S-a ajuns să se publice, în reviste care păreau serioase, lucruri într-adevăr înjositoare, să se critice modul în care poetul se îmbrăca, și figura lui personală, felul cum arăta, că era mic de statură...Altcineva, în altă parte, critică poeziile lui spunând numai că nu îi plac, dar recunoscând în același timp că nu le-a citit !!! Și astfel de lucruri se publică și se acceptă în țara lui Eminescu...Este de necrezut !!!




A.F. – Pentru că există acum, în cultura română, în literatura română, poate din snobism, sau poate dintr-o necesitate compensatoare a absenței unui veritabil proces politic al comunismului în țarile est –europene, un curent al revizuirilor care pune o falsă problemă, creează o falsă problemă, devenită veritabilă crispare contemporană: revizuire de dragul revizuirii...Este, inevitabil?, un proces de sanitate, pe cât de indreptățit politic, pe atât de nedrept din punct de vedere al valorilor autentice...

E.C.: - Da. De exemplu, s-a încercat această revizuire – Cazul Eminescu – dar nu în sens într-adevăr critic, și s-a afirmat că Mitul Eminescu s-ar fi născut acum, de curând, iar cei ce susțineau asta nici nu erau măcar sumar informați, nu citiseră ce scria, de exemplu, prin 1922 deja Ilarie Voronca, ce scria Fundoianu, care nu erau suspecți de a fi naționaliști, fiindcă erau amândoi evrei. Să vedeți ce scriu ei despre Eminescu și cum îl înțeleg ei tocmai ca geniu poetic și de ce spun ei că Eminescu este un geniu poetic. Și acum vin alții și pretind că nu, că s-a creat un nou Eminescu mult mai târziu! Este vorba, fără îndoială, despre multă ignoranță. Nimeni dintre cei care au aderat la această teorie nu a citit ce scrisese Voronca sau Fundoianu despre Eminescu...





„De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode și sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale, iar dacă nu suntem convinși nu trebuie să le acceptăm”




A.F.: - Cu ocaza celui de al doilea Colocviu Internațional de Științe ale Limbajului de la Suceava, regretatul profesor și prieten al Domniei Voastre, Mihail Iodache (memoriei căruia ați dedicat conferința susținută în ziua de 19 octombrie 2001) afirma că, „legat de perspectivele pe care Colocviul le oferă cercetătorilor noștri, la Suceava s-a constituit un nou centru al semioticii românești”. Astăzi, la atâția ani distanță (erau, la vremea aceea , șapte ani deja, n.n.) și cunoscând evoluția calității și prestigiului științific al manifestării, considerați că profesorul Iordache a avut „gura aurită”?

E.C. : - Da, cred că da. Eu vreau să explic de ce am crezut că e necesar să dedic și acea conferință din 19 octombrie, precum și alte aspecte ale activității mele de la Suceava, memoriei domnului Iordache. Profesorul Iordache îmi era necunoscut înainte de a fi eu invitat la Colocviul de la Suceava. El mi-a devenit prieten după aceea, fiindcă mi-am dat seama de entuziasmul care îl mișca pe acest om, ca și de sacrificiile pe care le făcea, chiar în sens fizic, pentru a ridica Suceava ca centru care să aibă un anumit profil, care să aducă ceva bun și nou în cultura românească. Ceva nou, interesant, actual și care se putea pune la același nivel al unor aspecte ale culturii occidentale. Am înțeles, ulterior, că aici se făcea cu multă seriozitate ceva nou și realmente serios și actual, fiind vorba atât de contribuții la cultura locală, cât și de contribuții la cultura românească , dar și de contribuții la cultura universală. De aceea, am participat la toate colocviile următoare, în afară de unul, când eram prea departe, în America de Sud. Cu aceeași dorință am venit și acum, deși nu mă aflu în condiții normale de sănătate.Sora mea îmi spunea să nu vin, să nu mă joc cu sănătatea, dar uite că totuși am venit, pentru a revedea Suceava și cercetătorii de aici, jucându-mă, totuși, cu sănătatea.



A.F.: - Prof. univ.dr. Mircea Borcilă consideră că sunteți „ cel mai strălucit exponent al culturii române în planul universal al științelor omului”, atribuindu-vă și rolul de „adevărat întemeietor al disciplinei centrale a umanioarelor, cel care a pus bazele conceptuale ale științelor culturii în general”. Din această perspectivă, domnule Eugeniu Coșeriu, ați înfăptuit o „adevărată revoluție copernicană în domeniul lingvisticii ca nucleu al științelor culturii”. În acest sens, există o cheie de evaluare și valorizare pe care recomandați să o urmeze cercetătorii și elevii dumneavoastră, cei ce se vor așterne la lucru pe calea noii semantici perspective istoric- culturale și a poeticii culturale pe care ați deschis-o?

E.C.: - În general, știința și epistemologia nu oferă o „cheie” și ar fi foarte periculos să ofere „chei”. Singurul fapt care se poate sublinia aici este acela că în cultură avem anumite tradiții pe care trebuie să le dezvoltăm, că în toate activitățile culturale oamenii, toate ființele umane implicate, sunt active ca agenți ai culturii, și că, deci, toți înțeleg și cunosc ce este cultura, în toate formele ei, ce este arta, ce este limbajul, ce este știința, în toate formele ei, chiar dacă nu fac ei înșiși multă cultură, știință, artă s.a. În cultură lucrurile se petrec diferit față de științele naturii. Cu adevărat, în științele naturii trebuie să știm ce s-a stabilit ca valabil până la noi, plecând tocmai de la acel adevăr. În științele culturii, avem tradiții ce ne duc foarte departe. Trebuie să identificăm cum s-au dezvoltat aceste tradiții, precum și în ce direcții vom continua a le dezvolta. Deși s-au făcut greșeli, devieri, trebuie să înțelegem că fiecare a vrut să spună ceva cu privire la ceea ce știa, pentru că omul, prin natura sa, știe ce este cultura ca activitate a omului. Deci, dacă se poate semnala ceva care nu este o cheie, ci este un sens, un principiu, ar fi acest principiu al tradiției și al noutății în tradiție, ca dezvoltare a tradiției. Se înțelege că trebuie să cunoaștem tradiția și este foarte greu să cunoaștem toată tradiția, să mergem mai departe de tradiția limitată pe care o poate avea cultura unei țări. Peste tot poți găsi alte rădăcini, alte căi pe care le înțelegi tocmai pentru că ești ființă umană. În același timp, aceasta implică, referitor la tot ce se face astăzi, principiul pe care eu îl numesc principiul antidogmatismului, adică să nu spui niciodată că cineva nu are dreptate pur și simplu, ci să te întrebi mai întâi în ce sens poate are dreptate, fiindcă toți oamenii de bună credință care își propun să atingă ceva cu privire la științele culturii pleacă în mod necesar de la o intuiție care este sigură sigură - intuiția pe care o poate avea omul cu privire la propriile sale activități - și că, deci, e posibil să apară pe parcurs anumite devieri; în acest sens, e necesar să se vadă întotdeauna care a fost intuiția ce a suferit apoi devieri, alterări etc. sau, cum spunea altcineva și susțin și eu, nici o greșeală – în științele culturii – nu e numai greșeală, ci fiecare greșeală – ca greșeală a unei persoane de bună credință – trebuie să conțină un sâmbure de adevăr pe care suntem datori a-l căuta.




A.F.: - Ați afirmat, la sesiunea omagială din 9 mai pe care v-a dedicat-o Academia Română cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, că evenimentul acela avea pentru dumneavoastră semnificația „acceptării unui sens al doctrinelor științifice care trebuie să se bazeze pe un principiu deontologic al culturii, pe o morală a omului care face știință”, furnizând prin aceasta „ nu o restrângere a libertății, ci o asigurare, asumare a ei”. Despre acest veritabil model „neotradiționalist”(cf. acad. Iorgu Iordan) pe care-l oferă lumii personalitatea dumneavoastră umană și științifică, aș afirma că el trage un semnal de alarmă asupra nevoii actuale acute de deontologie, de morală, fără de care lumea, incluzând aici și spațiul valorilor, ar putea sucomba. De ce credeți că această instituție a modelelor clasice se clatină astăzi? Este oare nevoie de noi mari tragedii ale limbilor și ale culturilor pentru a o revigora ?

E.C. – Răspund mai întâi la ultima parte a întrebării, și spun: Nu, nu cred că e nevoie nici de o prăbușire și nici de o criză a culturilor. Trebuie să înțelegem, însă, mai întâi, următoarele două lucruri esențiale: că, în general, nu numai în cultură, există, începând cu Hegel, această identitate între a fi și a trebui să fie. Prin urmare, atunci când vorbim de esența științei, de esența artei, de esența limbajului ș.a., vorbim de fapt întotdeauna de cum trebuie să fie, pentru că aceasta este adevărata ființă, cum trebuie să fie. Cum facem când definim omul: dacă definim omul ca ființă rațională și ni se spune că da, dar sunt unii oameni iraționali, noi spunem, da, într-adevăr, sunt oameni cărora le lipsește ceva. Îngroșând puțin și extrapolând, când analizăm acest lucru în plan fizic, dacă cineva e șchiop, nu putem spune că oamenii nu mai au două picioare, nu putem susține că specia umană nu mai este bipedă...Să înțelegem, mai întâi, că există această deontologie, acest a trebui să fie în cultură. Al doilea principiu: această deontologie înseamnă că, din punct de vedere al agentului culturii, implică o etică a culturii, o etică a omului de cultură care trebuie să corespundă acestui a trebui să fie al culturii. Deci, trebuie să ne opunem ideii – prezentată ca idee liberală și foarte democratică și care, în realitate, este reactionară – anume că aceste activități ar fi activități libere, în sensul că ar fi activități cu totul arbitrare, adică oricine să vorbească numai cum vrea, oricine să picteze cum vrea ori să facă știință cum vrea...Nu! Nu se poate! fiindcă activitățile libere nu sunt libere în sensul că ar fi capricioase. Activitățile libere sunt libere în sensul filosofic al cuvântului liber, anume sunt activități al căror obiect este infinit. Și, când ești agent al unei activități libere, îți asumi și responsabilitatea de a realiza acest obiect în sensul în care trebuie să fie, în sensul deontologiei, și nu fiindcă se impune prin altceva, ci fiindcă ți-ai asumat angajamentul. Atunci, aceste activități au o etică obligatorie, nu în sensul că ar fi o etică impusă, o constrângere, ci în sensul pe care-l avea cuvântul obligatio în limba latină, însemnând legământ, adică angajament. Când începi orice activitate în acest sens, te angajezi. Dacă vorbești, te angajezi să vorbești cum trebuie, să vorbești ca lumea, dacă pictezi, te angajezi nici să nu mâzgălești, nici să nu corespunzi numai gustului publicului care poate fi unul fără educație estetică. Toți artiștii adevărați și care simt această morală, această etică a artei, spun „așa se pictează”, adică înțeleg că ei au responsabilitatea subiectului universal. Adică „pictez așa pentru că așa trebuie”, iară nu „pictez așa pentru că altfel nu pot vinde”. Cel ce pictează numai în maniera ca să poată vinde nu mai este o ființă morală, nu mai respectă etica artei. Tot așa și în știință, trebuie să opereze etica științei. Înțeleg, deci, că, în realitate, toți oamenii de cultură serioși, atât cei care produc cultură, cât și cei care trasnmit cultură, știu că există o deontologie a culturii și că, din punct de vedere al fiecărui subiect, asta înseamnă că există o etică a omului de cultură.
Acestea sunt principiile pe care încerc să le afirm oriunde m-aș afla... Am spus mereu, în diferite ocazii, diferitelor personalități cu care am avut onoarea să stau de vorbă: există o etică particulară a științei și a omului de știință. Eu cred că dacă este ceva de imitat în ceea ce am făcut eu, poate nu sunt exact faptele pe care le-am stabilit și, poate, uneori, nici ideile, în sensul în care le-am formulat eu, ci această atitudine etică în raport cu știința: să spui întotdeauna adevărul, numai adevărul chiar dacă acest adevăr este periculos și plin de riscuri. Să respecți întotdeauna părerile celorlalti, așa cum v-am mai arătat,în măsura în care sunt păreri sincere și fundamentate; să vezi, până și în fiecare eroare, care este sâmburele de adevăr, să nu asuprești pe nimeni cu adevărul tău, ci să stai de vorbă și cu adevărul celuilalt ș.a.m.d. Deci, această atitudine etică este, cred, lucrul cel mai important. Fără îndoială, se ajunge mai târziu la anumite înălțimi, prin desăvârșire profesională și morală, ceea ce presupune forță profesională, științifică și morală pe măsură; cu această atitudine, însă, poți dobândi ulterior o pozitie mult mai solidă, numai și numai în condițiile în care nu ai căutat-o și numai dacă n-ai încercat să o atingi prin neadevăr, sau prin escrocherii și potlogării științifice, cum îmi place mie să desemnez speculațiile și plagiatul, care, și ele, există, iar din câte se pare, există pe scară prea extinsă și rafinată, din păcate.
Deci atitudinea etică este faptul fundamental. Eu cred că, în ceea ce mă privește, și această atitudine etică era răsădită de acasă. A fost educată, este adevărat, în Italia, iar, apoi, și în alte țări unde care am trăit, unde am lucrat, unde am creeat si prin contactele pe care le-am avut. Dar am convingerea că se trage și din tradiția noastră din Moldova de nord, din anumite cutume și obiceiuri, tradiții și deprinderi morale care există încă și astăzi și care s-au păstrat acolo. Dintotdeauna am susținut că nu este un fapt întâmplător că tocmai în Moldova de nord s-au născut Eminescu și Creangă, Sadoveanu și Iorga, George Enescu și Ciprian Porumbescu, sau pictorul Luchian, Hasdeu, Stere, și atâția alții. Prin urmare există cu certitudine anumite tradiții, există acolo o atmosferă aparte care le menține încă active. Probabil că asta urcă și vine și din anumite legături mai vechi cu restul culturii europene, care au avut loc în trecut, cu școala latină din Polonia, de exemplu. Au fost , în număr semnificativ, moldoveni la Universitatea din Cracovia, și acest fapt mi-a atras mereu atenția, chiar de la inceputurile ei. Unii dintre ei s-au pierdut, este foarte adevărat, și nu s-au realizat, dar câte ceva din acel spirit a rămas ca tradiție, ca o matrice transmisă cel puțin pe cale orală.
Principiile acestea etice ale omului de cultură eu le afirm mereu…



A.F.: - Cu strălucire și cu multă perseverență, instituind prin atitudinea Domniei Voastre un veritabil model...

E.C.: - De aceea, spun întotdeauna, să nu urmăm, de exemplu, anumite mode numai pentru că sunt mode și sunt actuale: să ne întrebăm dacă ele corespund într-adevăr eticii culturale iar, dacă nu suntem convinși, nu trebuie să le acceptăm. Nu trebuie să mâzgălim, când suntem pictori, și nu trebuie să afirmăm lucruri arbitrare, dacă suntem oameni de știință ș.a.m.d.


„Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să și-o însușească și în mod critic, ca să știe ce anume apără, cum apără și de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate față de această cultură”




A.F.: - În cadrul procesului actual de lărgire a globalizării și extindere a multiculturalității, la care a subscris din punct de vedere politic și România, vor apărea (dar de ce să nu remarcăm că, deși camuflate, ele deja există) inevitabilele conflicte între limbi și între culturi. Teza coșeriană aplicată acestei chestiuni suprinde trei atitudini ce pot apărea între limbile majoritare și limbile minoritare: naționalismul lingvistic sănătos (pe care-l considerați „ politic justificabil, rezonabil și pozitiv”), șovinismul lingvistic și colonialismul lingvistic (apreciat de Domnia Voastră drept „cel mai agresiv, negativ și inacceptabil”). În ce poziție – eventual de conflicte lingvistice și culturale – anticipați, chiar și ipotetic, că s-ar putea trezi cîndva românii, cu limba și cultura lor, în contextul unei viitoare Românii membră deplină a Uniunii Europene și a NATO, și ce argumente științifice trebuie să-i însoțească și să-i lumineze pe viitorii noștri (mai buni, mai înțelepți) politicieni ?

E.C.: - După cum știți, eu nu fac politică și politica mea este doar politica deja implicită în știință și în activitatea științifică și pedagogică de transmitere a culturii și a științei. Însă, dacă pot să-mi permit să dau un sfat politicienilor, este să fie ei mai întâi culți, ca să poată apăra cultura românească, în diferitele ei aspecte. Politicienii ar trebui să cunoască bine cultura românească, să și-o însușească și în mod critic, ca să știe ce anume apără, cum apără și de ce trebuie să apere. Să aibă un jurământ de fidelitate față de această cultură. Aici sunt două atitudini la care eu mă opun, în general cu foarte puțin succes, pentru că nu pot participa la toate discuțiile și la lupta actuală din România: două atitudini care îmi par, ambele, reprobabile. Una, este atitudinea așa-zisă pozitivă excesivă care consideră valorile românești ca valori absolute și le consideră la același nivel pe toate. În acest sens, s-a format o adevărată ideologie: se citează, spre exemplu, autori români din străinătate, și se pun la același nivel valori net diferite, dar toți sunt numiți „genialul cutare..., genialul cutare..., genialul cutare...”. E discutabil, evident, dacă sunt geniali cu toții, sau dacă nu sunt geniali, iar în cazul în care ar fi geniali, oare sunt la același nivel?...De exemplu, Panait Istrati este un scriitor minor, deci nu vom exagera să spunem că „noi îl avem pe Panait Istrati, care este o valoare universală”ș.a. Cioran este un filosof de valoare relativă. Marele nostru geniu din străinătate a fost Eugen Ionescu, care este la cu totul alt nivel decât Cioran...Deci nu putem spune, iată, Eugen Ionescu, Emil Cioran și Panait Istrati...ci, pentru fiecare din aceste trei nume, trebuie obligatoriu să distingem trei nivele diferite. Contează aici valorificarea valorilor naționale, evident, dar cu simț critic și având în vedere scara valorilor. Când spuneam asta unui discipol al meu, el mi-a răspuns „da, dar vedeți cum sunt românii, ei și despre dumneavoastră exagerează acum, că sunteți cel mai mare de pe glob, și tot așa...” Eu i-am răspuns că asta și pe mine mă supără, într-adevăr. Dacă o spune cineva care știe și care, astfel, poate judeca, mă măgulește. Dar dacă o spune toată lumea, și cei care nu știu nimic, atunci e mai bine să se abțină să mă laude. Cine nu cunoaște și alți lingviști nu poate să spună despre mine că sunt „marele lingvist”. Numai într-un singur caz accept toate aceste laude, și anume în cazul nefericitei Basarabii, fiindcă acolo am devenit un simbol de luptă națională. Acolo nu pot, în consecință, să îmi permit să spun „ nu mai exagerați în privința mea, lăsați-mă în pace cu asta”... Pentru ei am devenit o armă, și eu înțeleg că este datoria mea să servesc ca armă și ca simbol acestui nefericit popor.
Cealaltă atitudine este, dimpotrivă, atitudinea hipercritică privitor la tot ce este românesc. Atrag atenția, din nou, asupra acelei discuții publice infame și rușinoase cu privire la Eminescu.
...Ce români au fost propuși pentru premiul Nobel și nu l-au luat? Pentru a reveni la critica primului tip de atitudine. Nichita Stănescu, da. Partizanii atitudinii pozitive excesive au spus: cum? Alții, da, și Nichita Stănescu, ba? Eu zic. Dar, într-adevăr, merita, oare, Nichita Stănescu? Cunoașteți care este nivelul altor poeți din alte țări pentru a susține că s-a făcut o injustiție cu nepremierea românului Nichita Stănescu? Eu unul spun că nu i-aș fi dat premiul. Poate că i l-aș fi dat, deși comportarea politică nu l-a onorat, lui Sadoveanu, de exemplu, pe care îl consider la alt nivel. Iar, dacă lucrul ar fi fost posibil, i l-aș fi dat, fără îndoială, lui Eminescu. Concluzia este că trebuie să fim lucizi în ceea ce privește valorile noastre și să nu exagerăm. Eu recomand să fugim de atitudinile exagerate, hiperbolizante, mai ales ce vin în absența bunei cunoașteri atât a valorilor noastre, cât și a valorilor universale deja consacrate, la care raportăm mereu și adăugăm judecățile de valoare. Vorbind despre premiul Nobel și literatura română...necesitatea recuperării simțului realității este urgentă...Să luăm, de pildă, romancierii Americii de Sud. Să vedem diferența, cât sunt de mari, și cum întrec cu mult valoarea maculaturilor scrise și publicate în limba română !
Cât despre atitudinea hipercritică, ea produce o umilire în fața Occidentului, o umilire lipsită, și ea, de critică. Adică tocmai valorile noastre, încă necunoscute și, de aceea, și neapreciate deocamdată la un nivel corespunzător, sunt respinse fără drept de apel și se exagerează, în schimb, dintr-un tradițional și păgubos snobism, cu tot ce apare mai ales în Franța, dar și în America sau restul Europei, fără să se înțeleagă că și acele valori nu sunt toate la același nivel și că există și valori românești realmente superioare lor. Bunăoară, referitor la cazul meu chiar, într-un fel de enciclopedie a lingvisticii apar o mulțime de termeni propuși de niște necunoscuți străini care nu au nici o valoare și care nu rămân și care nu sunt apreciați în străinătate, dar nu apar nici măcar termenii fundamentali pe care i-am introdus eu și care sunt recunscuți peste tot și deja utilizați peste tot în mod curent. De ce nu apar acești termeni? Tocmai pentru că i-am introdus eu, adică un român. Sau, uneori, idei ale mele, recunoscute în străinătate foarte bine, apar ca idei ale altora, care nu recunosc că în multe afirmații ale lor mă citează, de fapt, pe mine.
În concluzie, lipsa de critică, pe de o parte, și atitudinea hipercritică față de valorile românești, pe de altă parte, sunt respinse de mine. Ele au adus mereu mari prejudicii culturii și limbii române, iar în prezent pot fi considerate cei mai mari inamici pe termen lung și cu consecințe incalculabile pentru cultura românească.
Se înțelege că acest lucru este contingent... adică și din cauza informației foarte fragmentare, dar și datorită, mai mult sau mai puțin, hazardului, fiecare a aflat (în România) ce s-a putut afla de către el de peste granițe, crezând, la un moment dat, că una sau alta ar fi marea doctrină răspândită în străinătate. În străinătate se poate întâmpla la fel. Bunăoară, Sorin Alexandrescu publică o antologie stilistică în care singura lingvistică textuală ce este total ignorată este tocmai lingvistica mea textuală, iar, în mod absolut regretabil și chiar scandalos, această antologie apare ca fiind ...actuală !
În străinătate se produce o revoluție în lingvistica textuală, iar în România mulți așteaptă mai întâi să vadă ce se spune acolo, pentru a urma apoi această cale, prin imitație! „Dacă e apreciat în străinătate, atunci îl putem aprecia și noi”, se gândește în țară. Dupa ce am închis această mică paranteză, trebuie să reafirm că discuția aceasta vine, deci, din mai vechea discuție din jurul cauzelor care mențin cultura română și limba română în statutul de marginale. Culturii românești, atât cât o stăpânesc eu, îi lipsește simțul critic și, în același timp, cel autocritic. Adică, înteleg prin aceasta, simțul critic în alegerea modelelor și în cunoașterea culturii în general. Noi, în România, am considerat întotdeauna Franța și, în parte, pe bună dreptate, ca izvor al culturii universale în general și ne-a lipsit o panoramă mai vastă cu privire la restul culturii europene. În particular, mai ales în ceea ce privește critica. Dar experienta mi-a atras atenția asupra faptului că, în Europa, țări critice cu adevărat sunt Italia și Anglia, și mult mai puțin Franța. Asta e valabil și în lingvistică, dar și în alte domenii. Or, noi, aici, din motive istorice arhi-cunoscute, ne-am limitat în general la Franța, numai la Franța, fără să avem și simțul valorilor și al diferențelor de nivel, acestea din urmă, de altfel, nefiind măcar recunoscute în Franta, nici în general și nici în ceea ce ține de cultura franceză ca atare.

Cât privește afirmația dumneavoastră cu Academia Română, în realitate au fost anumite lucruri subterane, care poate nu au fost remarcate în răspunsul meu. Nu sunt deloc mulțumit de repercusiunea concepției mele și a activității mele în România, unde s-au urmat tot felul de orientări mai mult sau mai puțin trecătoare și nu s-a înțeles, în realitate, care este sensul activității mele. Singurul care a pătruns foarte serios în toată concepția și activitatea mea a fost profesorul Borcilă de la Cluj, cel care a și creat acest centru de lingvistică integrală ce acum deja produce ceva în sensul acestei lingvistici. Bucureștiul, în schimb, până acum a fost surd. La Academia Română, se spune, și ați citat și dumneavoastră, da...există cutare sau cutare afirmație despre mine și care ar fi importantă pentru că ar fi spus-o Iorgu Iordan. Dar trebuie să ne întrebăm: pe plan internațional, Iorgu Iordan se află la același nivel cu Eugeniu Coșeriu? Și se poate spune, în consecință, că îl apreciem pe Eugeniu Coșeriu fiindcă a spus-o Iorgu Iordan? Nu cumva ar trebui să spunem contrariul, adică poate că îl apreciem pe Iorgu Iordan, fiindcă a spus-o Eugeniu Coșeriu?



A.F.: - Totusi, se pare că Profetul se întoarce în țara lui și începe să fie Profet și în țara lui...Eu vă doresc să aveți înainte timpul , sănătatea și energia, ca acum, clocotitoare, ca să mai puteți crește o generație, două, de lingviști...

E.C. : - Dacă va da Dumnezeu și Maica Precista...


„Dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveți problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înțelegeți, iară nu să spuneți mereu "Ia mai lasați-mă în pace cu Basarabia asta!", de parcă Basarabia ar fi o țară îndepărtată și necunoscută, străină de România...”




A.F.: - Vă asigur că, la rândul nostru, dar , desigur, nu atât cât Domnia Voastră, facem și noi ce putem și cât putem pentru Basarabia, necontenind a afirma interesele Basarabiei.

E.C. : - Vă voi relata, fără plăcere, o întâmplare care a devenit emblematică din punct de vedere al atitudinii: am fost foarte supărat la un eveniment din București, o lansare de carte, când mă aflam între invitați, și, imediat după ceremonii, s-a spus și mi s-a spus și mie : „așa sunt basarabenii ăștia, mereu vin cu Basarabia, Basarabia”, la care eu am replicat ca este normal așa, se înțelege că basarabenii vin cu problema Basarabiei în România, și „dumneavoastră, ca români, ar trebui să aveți problema Basarabiei, poate mai mult decât mine, să o înțelegeți, iară nu să spuneți mereu "Ia mai lăsați-mă în pace cu Basarabia asta!", de parcă Basarabia ar fi o țară îndepărtată și necunoscută, străină de România”...



A.F.: - Da, este o atitudine foarte periculaosă, cu consecințe istorice și culturale, pe termen lung, de o mare gravitate... Un gest de spălare pe mâini, prin care țara–mamă nu își apără în nici un fel copilul propus spre sacrificare...Eu am văzut discursul Domniei Voastre de la Academia Română și nu pot uita legătura de suflet pe care ați făcut-o, la acea ocazie, cu un eveniment politic important nu numai pentru Basarabia, ci și pentru evoluția conceptului de democrație în zona aceasta a lumii...

E.C. : - Da, am spus, în acele împrejurări, în fața onoratei asistențe de la Academia Română: „ Sunt foarte fericit că această zi coincide cu ziua când a fost eliberat Ilie Ilașcu”...





Suceava, 20 octombrie 2001



***
Blog Angela Furtuna


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!