poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 808 .



teodor dume, fără grupă sanguină - o nouă carte
presa [ Carte ]
din ciclul :singurătate, suferință, iubire și Dumnezeu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dumov ]

2017-07-26  |     | 



mulțumesc
- editurii ArtBook, Bacău
- Cristinei Ștefan
- Cezarinei Adamescu
- și vouă tuturor prietenilor mei de pe poezie.ro




Un poet și umbra cuvântului său în lumină

Teodor Dume, fără grupă sanguină, Editura ArtBook, Bacău, 2017

Seria meditațiilor lirice din volumele anterioare, continuă cu acest volum, în același ton și în această carte, intitulată „fără grupă sanguină”.
Cartea începe cu o declarație aproape paradoxală: „Viața e o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus și / de la apus la răsărit”, singura care te însoțește fiind de nedezlipit, decât în clipa din urmă și singura care „îți măsoară umbra”. Dar și, conchide autorul „singura care nu mai are nevoie de tine” (fără grupă sanguină).
Prin volumele editate până în prezent, Teodor Dume și-a câștigat notorietatea și simpatia cititorilor, fiind așteptat și întâmpinat, cu fiecare nouă apariție, fiind cotat unul dintre cei mai originali poeți contemporani.
El își urmează vocația lirică, fără să îmbrace straie de împrumut, lăsând liberă Pasărea Poemului să zboare, după propriile îndemnuri ale inimii. Și aceasta nu greșește drumul de-ntors în acasa sinelui, drum pe care-l recunoaște după semne numai de ea știute.
Legătura cu Divinitatea este atât de strânsă încât îi susține aerul, pentru ca aripile să înoate în voie, în larg și chiar să se autodepășească. Martor la Nașterea, la Moartea și la Învierea lui Dumnezeu, poetul trăiește realitatea supranaturală a Misterului Pascal, dând mărturie prin vers, prin gând, prin faptă și cuvânt. Dar mai ales, prin simplul fapt de a fi creat de Creatorul a toate. Convins fiind că, „unde e Dumnezeu e și lumină” poetul a purces în căutarea Luminii, îngenunchind „la capăt de zi” și aflându-L, nu în cine știe ce loc binecuvântat, ci în Acasa de sine, în locul de unde survine ființa (Dumnezeu e acasă).
În plan orizontal, dragostea se răsfrânge asupra iubitei, pe care o ia complice la trăirile sale mistice: „din când în când / îngenunchez la capăt de zi / și te strig / vino iubito fii complice / la viața asta trăită printre oameni // unde e Dumnezeu e și lumină” (Dumnezeu e acasă).
Ajuns la înțelesurile esențiale de parcă le-ar fi știut din totdeauna, poetul e împăcat cu toate acestea, dorind să le împărtășească ființei iubite. Sunt poeme tulburătoare care te copleșesc prin intensitatea emoției pe care ți-o produc: „viața îmi curge spre moarte precum / depărtarea înspre capătul lumii / nu-i bai, zic / trupul e o fărâmă de pământ / în care Dumnezeu / a plantat / veșnicia / păcatul și iubirea // așa e lumea făcută iubito / din iubirea ultimilor / trecători / prin păcat / Dumnezeu știe asta și / mai știe că / oamenii cu o singură viață / își numără păcatele / duminica / e prea multă durere între noi / iubito // așteptarea înmugurește suferințe // înfrigurat privesc / cum umbra trece strada / să nu plângi // orice cărare duce înspre Dumnezeu” (Așa e lumea, iubito!) De fapt, ce vrea să spună autorul? Orice drum am apuca, acesta tot spre Dumnezeu duce în cele din urmă.
Umbra se desprinde ușor de om, dispare fără să lase urmă, părăsește viața aceasta, fără grupă sanguină.
Tema umbrei se reia și în alte poeme. Între umbre și urmele lor, omul încearcă zborul de unul singur. Urma umbrei devine lumină.
Poetul este binefeciarul unor convorbiri intime cu Dumnezeu care, în pedagogia Lui, îl învață să îndure, să plângă, să deprindă zborul de pasăre.
Și nu e de mirare că: „agățat de o lumină / vreau să rostesc: viață / cuvintele ard / și flacăra mută / se stinge în semn de iertare//...și iată-mă alunecând adânc / în liniștea lucrurilor” (Pentru o clipă doar pentru una opriți acele ceasornicului). Poezia este dedicată lui Adrian Păunescu – In memoriam.
Alunecarea, desprinderea, îndepărtarea de cele cunoscute, este semnul cel mai puternic pe care-l lasă poemele lui Teodor Dume. Este senzația de după bilanțul provizoriu, când pui pe terezie făcutul cu nefăcutul, vorbirea cu nevorbirea, tăcerea cu netăcerea. Și rezultatul nu mai poate fi amânat. E-n ordinea firească a lucrurilor. „În urmă / strigăt de pasăre” – spune autorul” (Un alt fel de rânduială). Și ce-i rămâne omului să facă decât: „îmi șterg amintirile / una câte una și / mai mor câte puțin / în fiecare clipă / îmi ating fața / și strig // știu că / nu mă poate auzi nimeni // înăuntru rămâne o durere / un fel de nimic pe lângă toate / morțile îngropate lângă oameni // dar ce mai contează încă o zi / fără imagini...// o știu și trăiesc doar / pentru următoarea noapte” (Cât mai aproape).
Uneori, poemul are gust de lemn putrezit. Versurile sunt absolut tulburătoare: „știu // aici totul se termină / între mine și durere / e doar o felie de aer / nu mai e loc / trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu / ca o rugă // Doamne!/ Cu voia ta o să plec / știu că așa trebuie / las ziua să adoarmă / în mine / dincolo de lumânare / bântuie frigul noaptea / miroase a lemn putrezit.../ dar pleoapele tale / acoperă totul” (Poem cu gust de lemn putrezit).
Ceea ce este destul de curios, e faptul că poetul nu face o dramă din plecarea lui, așa cum fac, îndeobște oamenii obișnuiți, nici nu-i obligă pe ceilalți să sufere, dimpotrivă. Există o pedagogie a durerii, o filozofie a morții. Poetul e năpădit de o liniște aproape ireală pe care o împrumută oamenilor și lucrurilor din jur. Nu o dată, privește toate acestea detașat, fără patetisme, doar cu un ușor sarcasm: „sufăr de liniște - / ultimul diagnostic emis / de sentimente prin constrângere // de la o vreme pendulez între cuvinte /și absența din trup de parcă / aș trăi într-un gol rotund / ca o gaură de fântână seacă / în rest / mă simt mult mai bine / și îmi place să aud/ că sunt / incompatibil cu trupul // uneori mai și mor / ca să văd lumea cum se schimbă / și preferă chipul de duminică / nu-i contrazic oricum / trăiesc din alte motive” (Diagnostic: incompatibil cu trupul).
Imaginea pe care și-o oferă poetul, baletând între ceea ce a fost și ceea ce este, e de natură să-i provoace mâhniri nostalgice inerente: „nici eu nu mai sunt cel care am fost / știi bine asta / mamă / mimez doar ceea ce am fost / o parte din mine se clatină / precum vântul / din când în când / mă uit în oglindă și mă contrazic / de dragul a ceea ce am fost / m-aș pregăti să-ți cer ceva dar / cuvintele mi se transformă în umbre / aidoma apei în gheață // vine toamna mamă și / cuvintele nu se mai leagă” (mamă, vine toamna).
Starea aceasta persistă și în poezia: „și viața ca un scai”: „nu mai sunt cel care am fost / privirea mi se risipește / peste umbre / copiii îmi zic / ești orb bătrâne uite / uite / lumina cum fuge de tine // în piept port o inimă grea / aud pași dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume / doar viața ca un scai / se mai ține de umbră / copiii îmi zic / uite bătrâne uite lumina / cum fuge de tine...”
De asemenea: „e prea târziu să ne amintim de noi / și ca o dezgolire a ceea ce am fost / ne rebotezăm umbrele / între timp un Dumnezeu sub acoperire / ne privește printre vitralii” (Un Dumnezeu sub acoperire).
Ipostaza în care se află, îl face pe poet să spună: „aici este timpul oprit între / ceea ce am fost și ceea ce sunt / tic-tac, tic-tac, tic-tac...” (viața, tic-tac, tic-tac, tic-tac).
O altă dimensiune la care se raportează poetul este singurătatea: „singurătatea lacomă / îmi trece prin măduvă” (Câte puțin).
Mai mult decât lumina, umbra capătă noi dimensiuni, crește și scade, are o geometrie variabilă, de fiecare dată, câteodată e martoră: „martor îmi e umbra că / spun adevărul și numai adevărul”(împăcarea cu sine). Până și viața este, în viziunea poetului, „o umbră grea / pe care o cari / de la răsărit la apus / și de la apus la răsărit” (Fără grupă sanguină). Poetul știe chiar și de unde „începe umbra” și anume: „de acolo de unde se termină punctul”. Altădată, „între noi / e o mare de culori /care îmi acoperă umbra” (Identitate la indigo).
Când înainte, când după, când alături, umbra este însoțită de o urmă vizibilă. Uneori se suprapun, se abstrag una pe cealaltă, devin una, nu mai știi care pe care. Poetul l-a aflat și pe „Dresorul de umbre”, care nu e altul decât el însuși, cel care-și trăiește, clipă de clipă moartea: „Nu voi mai vorbi despre moarte / mă voi muta în zborul de fluture / noaptea / ca o rugăciune / voi respira prin suferință / voi fi un întreg pustiu / în noaptea aceea / un frig grăbit îmi va sufoca vederea / voi respira sacadat / nu va exista milă și nici îndurare / voi supraviețui zile și voi deveni / singurul dresor de umbre / în anotimpul întoarcerii acasă / sângele îmi va pulsa printre / ultimele speranțe și / noaptea va veni mult prea devreme / voi fi un anonim într-o umbră / de care / moartea nu știe // dar despre ea nu voi vorbi niciodată”.
Câtă luciditate – tot atâta tristețe care se simte în glas, în cuvânt, în suflet. Realitatea bate orice fantezie. Ori cel puțin așa dorește poetul să-i facă pe cei care citesc, să creadă. În orice caz, trăirile sunt autentice și l-am putea bănui de un oarecare cinism, autopersiflare: „Rup între degete suferința / să nu plângi / doar tu îmi vei înțelege gestul rămas / în trecerea mea spre neființă” (În loc de adio).
Dar poetul știe ca nimeni altul să înnobileze această suferință, ridicând-o la rangul de jertfă mântuitoare.
Însoțitoare este și liniștea care „crește ca un mușuroi”(Poate doar astăzi); „...și iată-mă alunecând adânc / în liniștea lucrurilor” – spune poetul.
Mai mult decât atât, poetul suferă de liniște – după ultimul diagnostic emis.
Liniștea este legată întrucâtva de absență, chiar și absența din sine: „din când în când mai lipsesc din mine / ca să pot privi depărtarea / când mă reîntorc / mă privesc / și plâng...” (împăcarea cu sine).
Tăcerea, așteptarea, absența, singurătatea, tristețea, pustiul, resemnarea, sunt coordonatele omului și poetului Teodor Dume. Suferința este ridicată la rang de sublim. Ea înalță mai mult decât doboară. Cât de trist însă, poate fi, atunci când, deși auzi pași, nimeni nu te mai strigă pe nume: „aud pași dar nimeni / nimeni nu mă mai strigă / pe nume” (și viața ca un scai). Dintre toate acestea, Singurătatea e de-a dreptul ucigătoare: „Singurătatea sfredelește lacom, nu doare dar mă sting” – spune poetul în titlul unei poezii. Singurătatea absolută, cea neacoperită de nimic: „cum cerul acoperă zarea / sufletul mi se umple de oameni // dar ce folos...” (Singurătatea sfredelește lacom, nu doare dar mă sting).
Depărtarea este însă apanajul poeților, doar lor le place să o privească fix în ochi, când vin ori când pleacă, precum Fata Morgana: „încerc acum să reconstitui / fereastra prin care / o să privesc depărtarea, - / ea însăși o fereastră / a sunetelor spre nesfârșit. // știu, / poate e doar o iluzie ce se termină aici / ca respirația în camera cu multe oglinzi...” (Între mine și realitate).
Și dacă există vreo temere, aceea e de vântul care ar putea șterge într-o clipită, „oameni și umbre” (Timp și umbre).
Autorul folosește ca mijloace de expresie artistică, personificarea, atribuind însușiri antropomorfice unor sentimente și stări: „ura se aruncă asupra tuturor lucrurilor / scâncetul abia perceptibil al umbrelor / osândite la tăcere / îmi va trezi interesul pentru voi / cei care mai sunt / în urmele întunericului”(în a șaptea zi).
De aici, poetul are viziunea înălțării sale deasupra tuturor lucrurilor: „nu va fi nici o procesiune / în ziua aceea / numele meu va fi strigat / dimineața devreme / când păsările se vor înălța / pe acoperișul de lumină al cerului // cu o treaptă mai sus / voi fi eu” (în a șaptea zi). El știe de asemenea, când se vor petrece toate acestea: în ziua în care s-a odihnit Dumnezeu după Facere.
Este interesant cum, poetul este mai mult preocupat de ceea ce îl așteaptă cândva, decât de prezent. El știe cum va fi, mai mult decât cum este. Cu alte cuvinte, trăiește și după ce nu va mai fi. Și din tot ce a fost, rămâne: „un țipăt de pasăre și / un zbor hăituit” (durerea frunzei).
Ipostazele în care poetul îl vede (ori și-l închipuie) pe Dumnezeu sunt diverse: „Un Dumnezeu sub acoperire”; care „privește printre vitralii”; „Dumnezeu e acasă”; „timpul / se ia la ceartă cu Dumnezeu”; „trupul mi se scurge / în palma lui Dumnezeu”; un Dumnezeu care „este plecat”; „...Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine”.
Și totuși, cine pe cine minte și cât? Nimeni nu e scutit de teamă. O spune singur: „în acest decor de întuneric / îmi joc ultima reprezentație / cineva îmi șoptește că-s / prea bătrân să mai învăț / repertoriul // încerc să-mi închipui plecarea / ca pe o toamnă văduvită de păsări / și un cer sub care groparii / au marcat o bucățică de pământ / pe întunericul din care a plecat și tata // adevărul e că mi-e frică // dorm cu lumina aprinsă și / mă hrănesc din singurătăți / ce-nmuguresc în mine / toamna / din când în când / decupez o gaură în cer și / mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte / până când prin inima mea / vor mai trece o dată toate anotimpurile” (Îl rog pe Dumnezeu să mai aștepte).
Despre cum vede poetul moartea s-ar putea vorbi mult. În orice caz, ea nu mai e o necunoscută: „poate că e prima oară când / mă gândesc la moarte / o văd frumoasă / ca o înălțare / ca un zbor / fără lumină / dinspre primăvară către toamnă / și invers...” (Singurătatea sfredelește lacom, nu doare dar mă sting).
Așa cum îi place să se numească pe sine „un plimbăreț printre amintiri”, „alteori ies din mine și / mă dedic indiferenței / de parcă aș fi singurul care / acceptă cu atâta ușurință moartea / să se scurgă ca o smoală printre pietre” (Tată, lasă-mă să-mi construiesc pe lacrima ta o altă viață).
Între ipostaza de a se afla nehotărât, între viață și moarte, poetul alege să fie sămânță care, conform învățăturii evanghelice, doar îngropată în pământ, răsare, crește și aduce rod: „Stau între VIAȚĂ și MOARTE / și nu sunt hotărât / pe cine să aleg / afară plouă mărunt / pământul înghite fiecare strop /cuibărindu-mă între gânduri aidoma / pruncului între brațele mamei / aștept imaginația să-mi dea forma / prin care să ies ca o prezență // înainte de toate vreau să fiu / sămânța ce-mi poartă zvâcnirea / în propriul pământ // când ești sămânță / te descompui în primăvară și / devii spațiu / dăruind tuturor semnele luminii” (Semnele luminii).
La fel de persistent apar și umbrele mișcătoare ale copilăriei, chipul tatălui și cel al mamei, casa părintească: „azi am intrat puțin prin copilărie // (...) // casa e crăpată pe la colțuri / și frigul se zbate de zid / umbrele albe se-mpiedică de cruci // tata nu mai vine... // mă aplec / zăpada lăcrimează sub genunchi” (acasă, priviri de pe marginea drumului).
Adeseori, scriitorii încearcă să dea o definiție vieții, „Viața ca o coridă”; „Viața ca o pradă”, etc. Teodor Dume vede „Viața ca o clepsidră”- ceea ce nu-i deloc curios, având în vedere că-și prefiră boabele de nisip care sunt clipele noastre, devenite mușuroi: „Dumnezeu era singura liniște / în care ațipea // bucățica aceea de trup era / ca o poveste în care / alergam zi de zi / de la un capăt la altul // acum respir de parcă / cineva ar ciopli în mine / restituindu-mi toate amintirile...// poate că nu ar fi trebuit să / mă opresc și să mă uit îndărăt / ci să mă limitez la mersul firesc / și să încerc să respir regulat.../ oricum soarele îl am mereu deasupra // în rest câteva firicele de nisip / rămase pe tălpi și o scorbură / prin care mă scurg continuu...” (Viața ca o clepsidră).
Teodor Dume este poetul care își trăiește arzând, ultima suflare de har, conștient de impactul pe care îl au cuvintele sale. El nu dramatizează, nu e patetic, e meditativ și întors într-un timp în care ne face și nouă un locșor, alături. Preț de-o privire. Preț de o lacrimă. Preț de un gând.
Preț de o îmbărbătare. De o strângere de mână.
Pietrele sale prețioase înalță edificiul și asta îl costă. Dar, de fapt, ce e gratis pe lumea aceasta? Poetul Jose Marti scria: „Dintr-o rană mai cumplită iese versul mai frumos”.
Meritul incontestabil al poeziilor sale, în afara virtuozității condeiului, exersat pe o plajă de câteva zeci de ani, este sinceritatea. Frustă, dezarmantă. Năucitoare. Născătoare de pronii. Și până la urmă, el nu se amăgește, luciditatea îi inundă simțurile și spune: „știu // orice sfârșit are o poveste / și dincolo de ea o altă lume...(Începutul sfârșitului).
Și poezia de final întrece orice așteptare în ceea ce privește arta de a muri: „Adevărul e că oamenii nu mor / ei sunt ca niște trepte/ pe care călcăm / și ne înălțăm / unul / pe celălalt // înfricoșător e doar momentul / în care ne afundăm / tot mai adânc / pentru a face loc / și altora / în pământ / nimeni nu-și cunoaște identitatea / chiar și Dumnezeu preocupat de alte lucruri / uită să mai treacă pe la tine / umbra din care întunericul / și-a construit adăpost / își caută înlocuitor / nu există un AZI din care / să crească alte umbre // există doar oameni și un Dumnezeu / care din propria lor suferință / și-au modelat chipul pe lut” (Există doar oameni și un singur Dumnezeu).
Ceea ce și a făcut, în mod remarcabil, poetul Teodor Dume.
Experiența aceasta covârșitoare și unică este trăită de oameni, fiecare în felul său. Teodor Dume a ales să vorbească despre ea, mai mult, să o gândească, să o transfigureze artistic, împărtășind-o cu noi, în cele mai mici amănunte.
Cu un preț de neestimat.


CEZARINA ADAMESCU
18 Mai 2017


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!