poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 713 .



Traducerea, act de creație - Adrian George Sahlean
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [WomanWithW ]

2016-10-15  |     | 



Vă supun atenției un articol scris de traducătorul Adrian George Sahlean, articol care a apărut inițial pe FITRALIT, Filiala Traducătorilor Literari USR, ca replică la un articol intitulat „Plagiat și personalitate,, scris de domnul Radu Toma.
http://www.filialatradlit-buc-usr.ro/31-08-2016-plagiat-si-personalitate/
Articolul este publicat cu acceptul domnului Sahlean.

***
Conștiința mea de traducător a fost însă profund „zgâlțâită” (cum se ‚spera’ în editorial) citind articolul semnat de Radu Toma ‚Plagiat și Personalitate’, în care se afirmă categoric, cu argumente sucite dar cu pretenție obiectivă, că traducerile literare nu sunt acte creatoare. Implicațiile acestei sentințe revoltătoare oferă chiar o justificare inconștientă pentru abuzurile legate de copyright, și perpetuează o mentalitate comună la români privind munca traducătorului literar.
Radu Toma (R.T.) abordează mai întâi ideea de plagiat. Trecând în revistă opinii legate de proprietatea intelectuală emise de-a lungul timpului, el le explicitează prin parafrazare, anticipând însă, de fapt, propriile sale concluzii despre statutul traducătorului – pe care le voi discuta în amănunt.
Vă invit să suspendați, pentru o clipă, prezumția potrivit căreia un argument capătă greutate când, pentru susținerea lui, se invocă nume celebre. (Truth by authority sau names dropping, cum se spune în engleză.)
Descartes credea că „mințile noastre sunt toate la fel”, doar că „o minte poate fi mai rapidă decât alta… înțelegând mai repede”. Când luiNewton i-a căzut mărul în cap, el a înțeles mai repede gravitația decât alții, căci altfel, „mintea lui Newton e la fel cu a dumneavoastră și a mea” (!)
Chiar asta zice Descartes? Dacă la nivelul creierului pot exista viteze diferite de procesare a informației, mințile (adică partea gânditoare) nu sunt la fel. Fără aportul personal al gândirii, argumentul devine rizibil.
Revenim la explicitarea făcută de R.T lui Descartes, aplicată lui Newton: dacă ideea, indiferent cât de ingenioasă, devine publică și „se universalizează”, ea nu mai poate fi protejată de lege, „gîndește legiuitorul”. „Ce poate fi însă apărat” este exploatarea economică a ideii (care a devenit proprietate intelectuală).
Observați că introducerea perspectivei juridice presupune deja calitatea de gândire a unei minți. Este evident că protejarea economică a legilor gravitației (proprietatea intelectuală aparținând lui Newton) e în altă categorie decât invenția și proprietatea intelectuală a unui patent industrial. Newton a rămas în istoria științei prin legea atracției universale, dar nici înaintea lui oamenii nu se aruncau în cap ignorând realitatea gravitației.
S-a introdus însă conceptul de proprietate intelectuală. Să vedem acum ce ar deosebi „proprietatea intelectuală de cea literară și artistică”, în viziunea lui Bernard Edelman, ale cărui criterii R.T. le ia drept „ghid” indiscutabil. (Pe noi ne va interesa în special relevanța lor pentru creația literară, căci stau la baza argumentului din finalul articolului).
Criteriile definitorii ar implica trei lucruri: un „efort intelectual” asupra unui obiect imaterial; lipsa oricărei constrîngeri exterioare; și rezultatul unei constrîngeri interioare. Adică, subliniază R.T. „o pasiune de nestăvilit”, o dorintă „estetică”.
Am intrat deja în domeniul logicii imprecise. Dacă lucrezi cu materie, sculptezi în lemn sau în piatră, nu te mai califici? Dacă scrii, pictezi sau compui la comanda unui ‚patron’ nu poți crea o operă de artă? Dacă constrângerea nu poate fi în niciun fel exterioară, nu înseamnă deja că e interioară? (Există constrângere neutră?) Dorința estetică nu e prezentă și în creații mediocre și neartistice? Logica ne indeamnă să întelegem condițiile necesare și suficiente, ceea ce nu este cazul de față.
Primul criteriu, explică R.T., reminiscență a gândirii antice, înseamnă că autorul „nu lucrează cu lucruri ci cu reprezentări ale lucrurilor.” (Vom constata permanența acestei idei în argumentul despre traducerea literară). Se sugerează însă că „juristul” privește autorul nu ca pe un inventator de lucruri noi (căci temele generale de dragoste, viață, ură, moarte, etc. există de când lumea), ci „aruncând o lumină nouă, personală” asupra acestor teme.
Argumentele articolului sunt dirijate către juridic, desigur, căci leit-motif-ul numărului respectiv al revistei este plagiatul creației literare și protejarea proprietății intelectuale. Dar criteriile prezentate amestecă concepte cu sentințe de valoare în accepții personale aproximative.
Unind preceptele juristului cu cele ale lui Edelman, se postulează că „travaliul intelectual” în cazul proprietății literare și artistice este „în primul rînd unul de creație”; iar travaliul este creator deoarece „este controlat nu de intelect” ci „de personalitatea celui care i se dedă lui” /actului creator/ (!?). „Lucrarea spiritului este expresia – sau amprenta – personalității autorului” sau, cu o formulare pe care R.T. ține să o sublinieze: „lucrarea spiritului nu este altceva decât forma particulară pe care poate să și-o dea personalitatea”.
Lucrarea spiritului, travaliul intelectual, gândirea, creația, personalitatea sunt prezentate cu definiții mecanice, nu ca fiind complementare sau sinergetice. Comentariile încep să ne intrige. De exemplu, ideea lui Edelman cum că opera literară are statut de „amprentă”, „expresie”, „exteriorizare” ori „forma particulară” pe care și-o dă o „persoană” îl surprinde (!?), pentru că „nicio teorie estetică nu a afirmat vreodată” așa ceva (ca și când criteriile de personalitate ar fi trebuit incluse.) Alteori, formulările sunt de-a dreptul hilare. Opera literară ori artistică este „însusi autorul ei, cum amprentele pe care le las acum pe tastele calculatorului sunt secrețiile corpului meu dispuse conform structurii, pare-se unice, a epidermei buricelor degetelor mele….”
Și mai caraghios: „Într-un fel, opera literară ori artistică are ceva comun cu tunsoarea mea (pe care o găsiți interesantă ori nu), cu hainele pe care le port (pe care le găsiți interesante ori nu): și una și celelalte mă re-prezintă, în sensul că prezintă în exterior, celorlalți, ceea ce este deja prezent în mine și la care nimeni, cu excepția mea, nu are acces: propria-mi persoană.” (Poți fi tuns, totuși, în timp ce dormi…)
De aici concluzia că „lucrarea spiritului este consubstantială cu autorul”. Nu zic că nu e, dar alăturarea unui concret trivial cu o asemenea generalizare este…imbatabilă!
* * * * *
Să trecem acum la partea a doua a expunerii dlui Toma, care ne interesează în mod special. Tema principlă din articol, plagiatul, nu îl obligasă-și dea cu părerea sau să emită sentințe despre traducătorul literar, dar el o face definitiv chiar și neîntrebat: „Răspunsul meu la întrebarea dacă traducătorul este ori nu un creator e categoric negativ.” Argumentele aduse mă obligă să răspund, în numele traducătorilor, la ceea ce este de fapt o insultă adusă uneia dintre cele mai complexe activități intelectuale, care combină competențele multilingvistice și culturale cu o gândire creatoare ce necesită un talent neînțeles și nu la îndemâna oricui.
Am remarcat, în prima parte a articolului, folosirea labilă a termenilor, uneori interschimbabilă, sau definirea lor rigidă: de pildă, gândirea nu apare pusă în legătură cu intelectul sau capacitatea individuală de înțelegere, în schimb travaliul intelectual poate fi gândit (doar de un legiuitor sau un teoretician?) cu pretenții obiective pentru stabilirea proprietăților intelectuale sau literare. Au fost invocate concepte cu iz psihologic(intenție creatoare, personalitate) în accepții vagi și aproximative pentru argument (constrângere interioară, dorință estetică nestăvilită, pasiune, etc).
Argumentul care consfințește, de fapt, pentru dl. Toma, eticheta aplicată traducătorilor este o pildă de-a lui Socrate. Tâmplarul construiește un pat, dar ideea de pat este o emanație a ideilor absolute, ce ne vin de la Marele Arhitect. Tâmplarul nu este un creator, e un constructor, e un meseriaș care a învățat cum să prelucreze lemnul și să bată cuie. La fel e și traducătorul: împrumută ideile unui creator (autorul original) și folosindu-și meseria învățată („rezultatul erudiției”) asamblează sau potrivește cuvinte.
Noi înțelegem că Socrate credea într-un „arhitect divin” și în „idei absolute”, dar este ușor de înțeles limitele acestei speculații filozofice. Ca orice demonstrație logică ce pornește de la o premisă absolută restrictivă, analogia lui Socrate… o ia pe de lături. (Până și axiomele matematice sunt valabile numai pentru un anume domeniu de definiție! Axioma lui Euclid nu se aplică în geometria lui Lobacevski sau în ipoteza lui Riemann).
Ca să înțelegem cât de absurdă este analogia lui Socrate pentru cazul traducătorului, trebuie să o ‘dezvoltam’ cu… metoda socratica, adică punând alte întrebări. Dacă tâmplarul are un ‘design’ diferit de cel al unui alt tâmplar, ideea e a lui sau tot de la „Arhitect”? (tâmplarul Iisus a apărut mai tarziu!) Dacă înveți să dai cu ciocanul și cu dalta ca să spargi pietre, dar ideea de statuie este ‘universală’, poți ajunge să cioplesti ca Phidias sau ca Brâncuși? Etc.
Nu!, ar părea să răspundă chiar și dl. Toma, când pomenește de „evolutia contribuției umane” (sublinierea mea) la generarea propriilor idei.„Începând cu sec. XV… omul poate fi un creator de idei, de fragmente de lume — o lingură, ca la Cusanus — /precum și / de lumi posibile complete….” /El poate crea chiar lumi/”…ex nihilo, odată cu redefinirea conceptului de geniu, începînd cu veacul al XVIII-lea.” „Astăzi,” mai adaugă dânsul, „dramaturgii, compozitorii, romancierii, cineaștii sunt cu toții „creatori de lumi”.
Formularea este o metaforă aplicată unor creații care nu pornesc chiar ex nihilo, de la nimic! Desigur, cineaștii transpun inventiv povestea din scenariu în imagine, „creând o lume” vizuală. O traduc, cu atle cuvinte, în alt limbaj. Am fi putut crede că ideea de activitate inovatoare va fi extinsă și către traducătorul literar, care transpune opera scriitorului în altă limbă și în alt limbaj. Traducerea unei piese de Shakespeare , în română sau în franceză, în limbaj modern sau arhaizant, etc. creează „lumi noi” și, în mod evident, diferite.
Dar, NU!, spune din nou, hotărât, dl. Toma: ”Nu putem gîndi ceea ce fac ei /traducătorii/ decît pe modelul tîmplarului lui Socrate”. De ce? Pentru că „actul creator constă… în modificarea unor reprezentări despre viată și moarte, dragoste și ură etc.” iar „romancierul, dramaturgul, poetul creează lumi care sunt amprenta modului în care percep ei viața și moartea și toate celelelalte”. Mai mult: „Opera tradusă /de traducător/ esteconsubstanțială cu autorul ei, traducătorul nu are dreptul să modifice în nici un fel aceste reprezentări.”
Dânsul nu poate gândi decât combinând ideile general-universale (cf. Socrate) cu logica de lemn vag-generală a dreptului european modern. În plus, s-a revenit la argumentul personalității creatorului, care nu s-ar aplica în niciun fel traducătorului, căci „bunul traducător nu are voie să aibă personalitate!”
Vă amintiți cum ilustrează dl Toma consubstanțialitatea creației? E la fel cu tunsoarea sa și cu hainele pe care le poartă! Dar explicația desprea fi / a avea pentru plagiat? Plagiatorul fură nu doar ce nu este al lui, ce nu are, ci și ceea ce nu este! Cu alte cuvinte, i se substituie, îi fură creatorului și personalitatea, consubstanțială creației.
De ce n-am extinde filozofarea și la traduceri? Plagiatorul ia ce are traducătorul, fără să fie el autorul tălmăcirii. Dar traducătorul, de unde are traducerea? Cum se ființează ea, fără „consubstanțialitatea” lui?
Pentru dl. Toma, răspunsul e simplu: prin învățarea unei meserii, un fel de ‚brățară de aur’, printr-o acumulare de îndemânări și cunoștiințe aplicate obiectului muncii. Logica este, din nou, ciudată: un om poate inventa o lingură (Cusanus) sau un cui (Arghezi) – dar traducatorul… nimic! Desi „travaliul său intelectual” se potrivește până și criteriilor avansate de Edelman pentru creație (obiectul este imaterial, creatorul are dorință, spirit, gândire, etc.).
Implicarea personalității în actul creator este un truism pentru oricine, dar aplicarea restrictivă a conceptului făcută de dl. Toma este rigidă și curioasă; mă întreb chiar dacă noțiunea este într-adevăr înțeleasă! Iată o referință la îndemâna oricui, pe Wikipedia:
“Personalitatea reprezintă totalitatea valorilor, scopurilor, trăirilor și efectelor pe care le provoacă în ansamblu, atât fizicul cât și intelectul. Personalitatea face parte din conștient, alăturindu-se curentului de existențialism, în cadrul căruia ființa umană învață și face concluzii în urma experienței personale, adică o experiență calitativă.”
Sublinierea îmi aparține, pentru că reprezintă elementul cheie al argumentului împotriva părerii dlui Toma. După dânsul, competențele traducătorului ar fi o simplă acumulare cantitativă. „Erudiția nu e un atribut al personalității, nu vii cu ea pe lume”…” „Nici competențele lingvistice nu constituie un atribut al personalității: și ele se învață, și ele se dobîndesc.”
Specialiștii il contrazic categoric. Tot Wikipedia specifică etapele personalității cuprinzand succesiv „percepere, secționalizare, creare, dezvoltare, modernizare și declin.” Pe noi ne interesează cea de-a treia, care „…face parte din compartimentul cel mai important al existenței personalității umane. Acestei etape îi revine partea cea mai importantă a realizării personalității. În cadrul acesteia, toate datele stocate, analizate, sortate și aranjate în ordine cronologică, sunt reanalizate, respectiv filtrate și adăugate unui dosar personal al persoanei.” (sublinierile mele)
Dle Toma, niciun scriitor sau poet nu s-a născut cu competențele lingvistice care se concretizează la un moment dat în creația sa! Atât literatura bună cât și cea proastă reprezintă tot amprenta personalității autorilor, deopotrivă cu traducerile bune sau proaste. De fapt, este cosubstanțială gândirii omului. Chiar și ce scrii dumneata este expresia personalității, la fel cu tunsoarea și hainele. Nici erudiția d-tale sau competențele lingvistice nu sunt înăscute, doar modul cum sunt ele folosite reprezintă caracteristicile propriei personalități.
În capitolul introductiv din Migălosul Cronofag – traducand Eminescu (apropos, titlul este creația mea!) observam:
„Aptitudinile și cunoștințele noastre nu functioneazӑ, în nici un domeniu, în sfera rațiunii pure—iar în cazul traducerilor, afectele ne conduc adesea spre opțiuni care nu sunt doar un produs al gândirii. Între idee/gând și sentiment/afect/emoție/impuls existӑ o zonă cenușie imposibil de analizat cu uneltele teoriei și tehnicii traducerii. Ea ține de personalitatea traducӑtorului, de afectele lui, conștiente sau nu—și tocmai din această zonă a psihicului apar soluții pe care unii le-ar putea pune doar pe seama meșteșugului.”
Traducerea literară este o muncă de ocnaș, în care trebuie să gândești în permanență cu capul tău, revizuind și comparând ‚găselnițele’ tale (adică formulările inventate de tine) cu cele din textul original, ca să redai sensul cel mai potrivit cu cel creat de autor, și în spiritul lui, re-creându-l. Căci traducerea înseamnă re-crearea echivalențelor stilistice și culturale, nu identităților – care există arareori.
Iată o ilustrare din literatura franceză cu care dl. Toma este probabil familiar: Chanson d’automne, de Paul Verlaine (o strofă va fi suficient): Les sanglots longs / Des violons / De l’automne /Blessent mon cœur / D’une langueur monotone… O traducere consacrată în română sună astfel : Al toamnei cânt / Viori de vânt / Îl plâng topite / Lovindu-mi lin / Sufletul plin / De corzi rănite.
Dle Toma, cum s-a făcut saltul calitativ la formularea poetică? Prin expertiză lingvistică, acumulare de vocabular? Nu prin contribuția creatoare a traducătorului literar? Sper să meditați și la varianta Google: „Mult suspinele / Viori /Cădea / Înfășurată inima mea / Pe un moleșeală monoton.”
Oricât am căuta să definim obiectiv creația artistică si literară, ne vom opri la saltul creator-subiectiv de la denotație la conotație, în special pentru poezie. Cu alte cuvinte (ale mele!), metafora nu se poate măsura cu metrul!
Îl invit pe dl. Toma să ofere și dânsul o variantă poetică pentru Verlaine. Îl provoc să încerce acest exercițiu „intelectual” care îl va apropia (poate) de înțelegerea actului creator din traducerea literară. Poate va deveni mai precaut pe viitor în verdictele ex cathedra privind traducerile.Nu l-a obligat nimeni să o facă, dar a simțit că trebuia să își dea cu părerea. A făcut-o demonstrând erudiție prin folosirea argumentelor… altora (!), trăgând însă concluzii personale cu logică curioasă, deseori contradictorie.
N-am putut să nu iau poziție împotriva acestei răstălmăciri denigratoare. Este greu de înțeles pentru mine, trăind în SUA de peste 30 de ani, cum pe chiar situl Filialei Traducătorilor Literari al USR-ului un literat poate emite o astfel de aberație împotriva lor, fără ca nimeni să ia poziție. În timp ce, în Occident, traducerea literară (mai ales de poezie) este onorată prin punerea pe copertă a numelui traducătorului, el fiind considerat co-autor, românului i se pare normal să folosească traducerile literare, citându-le în reviste, pe situri de pe Internet, etc., fără menționarea traducătorului! Vă invit să găsiți dv. pe internet cine a tradus în română poemul lui Verlaine citat mai sus (nu i-am menționat dinadins numele!), ca să vă lămuriți cât de adevărat și de revoltător este ceea ce vă semnalez.
Articolul dlui Radu Toma nu este doar un exercițiu intelectual fără consecințe, câtă vreme un astfel de „argument juridic” poate fi invocat cu atâta seninătate. Dacă traducătorul literar tot nu are nevoie de har, de ce-am face atâta caz de folosirea/copierea/plagierea formulărilor sale?
Am scris Postfața la „Migălosul Cronofag” exact pe această temă, pentru că „șmechereala balcanică” care se reflectă în plagiat și furtul de copyright este strict legată de lipsa de respect, comună printre români, față de actul traducerii. Am să public Postfața și pe situl Fitralit, dacă prezintă interes, căci dreptul de autor îmi aparține.
Când mentalitatea omului de rând este susținută chiar și de un universitar, îmi este greu să înțeleg pasivitatea confraților mei, traducătorii literari din România, căci n-am citit niciun fel de reacție împotrivă acestui atac la persoană până acum.
Mentalitatea românească legată de traducerile literare nu se va schimba dacă preocuparea traducătorului din România este legată doar de apărarea dreptului de autor, fără respectarea activității sale creatoare.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!