poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1431 .



Printre filigranele cărții. Adriana Lisandru - „despre ea, niciodată/sur elle, jamais”
presa [ Carte ]
cronică literară

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pasa ]

2016-04-29  |     | 



Cartea aceasta, „despre ea, niciodată”/ „sur elle, jamais” de Adriana Lisandru, a reprezentat pentru mine o țintă tot mereu amânată, în sensul că aș fi dorit să scriu cândva despre ea, dar ținta se tot îndepărta, ca un orizont pentru care ar trebui aleasă o altă cale, să-ți rămână aproape. Deși am citit-o de vreo patru-cinci ori, întotdeauna apărea senzația că, orice aș spune, sensurile au să-mi scape. Mai era și senzația stranie că este mult mai greu să scrii despre cartea cuiva pe care îl vedeai ca pe un geamăn spiritual. Mi-am spus că este mai bine să las timpul să treacă, iar momentul prielnic va veni odată și odată. Și astăzi, după cinci ani de la prima lectură, volumul acesta mi se pare la fel de viu, chiar dacă timpul a trecut peste el și peste mine, iar fiorii pe care îi provoacă la lectură sunt mult mai potoliți, experiența determinându-mă să fiu mai selectiv. Și totuși, „despre ea, niciodată” rămâne și acum printre preferințele mele.

Nu am intenția de a face judecăți de valoare privitoare la încadrarea în vreun curent literar sau generație literară, la vreun loc al cărții pe un podium mereu mișcător, la comparația cu alte cărți sau alți autori, aceasta fiind menirea criticilor și a istoricilor literari. Am să mă refer doar la ceea ce mi-a plăcut sub aspect conceptual-expresiv, stilistic și compozițional. De asemenea, voi încerca să identific punctele tari și pe cele mai puțin reușite ale cărții.

Volumul de versuri „despre ea, niciodată/ „sur elle, jamais”, apărut în 2010 la editura „Grinta” din Cluj-Napoca, cu o traducere în limba franceză de Letiția Ilea și cu un „Cuvânt înainte” de Tudor Cristea, este structurat în trei cicluri poetice, cu denumiri sugestive: „colivia de sticlă”, „scara de păpădie” și „respirări”. Ca manieră creatoare, cartea rămâne fidelă unui lirism de calitate, cu ușoare note de retorism și cu inserții de narativitate, doar atât cât să permită „poveștii” să-și depene firul muzical. Chiar și cotidianul, cum remarca și Tudor Cristea, este doar un pretext pentru „camuflarea sacrului”, fiindcă aspectul definitoriu al volumului aș zice că este această deosebită capacitate de a contopi în vers erosul și thanaticul, realul și miticul, sacrul și profanul, totul pe un portativ muzical inconfundabil, cu imagini plastice, fără abuz de tropi, care, atunci când sunt prezenți, au, nu de puține ori, originalitate neîndoielnică.

Cele trei părți, oarecum diferite sub aspect compozițional, dar nu și expresiv-conceptual, par a fi tot atâtea trepte ale „devenirii întru ființă”, dacă îmi este permisă această trimitere la titlul lui C. Noica, sau (de ce nu?) similare celor trei părți ale ”Divinei comedii” dantești. Primul ciclu poetic este mult mai mult tributar unei sciziuni interioare, mai răscolitor în căutările, incertitudinile sau neîmplinirile ființei. În „colivia de sticlă”, ființa poetică simte apăsarea limitelor, dar și nevoia de evadare. Și o astfel de evadare nu poate fi decât trăirea prin/ întru poezie. A doua parte pare o altă treaptă, fie și fragilă (dar cât de frumoasă în efemeritatea sa!) pe „scara de păpădie”. Este aici un „purgatoriu” în care o Evă „silabisește uitarea/ ca pe o evanghelie scrisă/ într-o limbă a frigului”, incapabilă să-și spele memoria păcatului, ca pe „o rufă/ de unde nu iese nicicum/ mirosul de om”. A treia parte conține poeme concise, în a căror „respirare” se simte apropierea de ființa numenală. Aici este Edenul ființei poetice, unde lumina nu este altceva decât dragoste, viața urmează morții, după ce sufletul s-a eliberat de „coaja uscată” și din imperiul clipei.

„Prologul unui jurnal care n-a fost scris niciodată”, dedicat lui Larențiu-Ciprian Tudor, are atributele unei arte poetice, fiindcă aici se concentrează o întreagă viziune despre lume și artă: simplitatea expresivă care se împacă mult mai bine cu adevărul creației și al vieții, acea simplitate care vine din minte și inimă, neconfundându-se cu simplismul, care e o dovadă a sărăciei lexicale și a lipsei de duh; simplitatea vieții și a creației, care vine din înțelegerea faptului că nimic nu există fără contrariul său: alb și negru, față și revers, fast și nefast, gol și plin. Dincolo de toate, conștiința că, sub același cer, oamenii sunt uniți de singurătate și de moarte. Și totuși, divizarea întregului în părți nu exclude recompunerea întregului, fiindcă toate acele felii de singurătate, oamenii, participă, prin moarte, la reîntoarcerea în Marele Tot. Și viața empirică, și aceea creatoare presupun jertfa, adică împărțirea ca o „pâine la masa săracului”. Încă din acest „prolog” întrezărim acea fericită senzație pe care ți-o dă lectura unei creații de calitate, anume aceea că, în ciuda efemerității („mici păpădii/ pe care moartea le suflă/ cu tandrețe/ spre cer”), rămâne esența umană, nesupusă destrămării: „vor mai fi avalanșe ce vin/ ca niște scrisori dintr-un front destrămat/ dar ele nu țin primăvara departe/ nu e gol fără plin/ și nici un tăiș/ nu te poate desprinde de tine”.

Dintre textele volumului, mai reușite mi se par următoarele: „romanța celei care a rămas”, „cenușă, să ning...”, „desen cu alb”, „să nu mă întrebi”, „uitarea, constanta balansului”, „atunci se întâmplă”, „amărui”, „piciorușe de molii”, „singura piele”, „purgatoriu”, „mătase de fluturi”, „ramura de foc a fericirii”, „despre ea, niciodată”, „Golgotă”, „înmugurești”. De asemenea, am remarcat fragmente izolate din alte vreo 10-15 texte. Fără îndoială că, în ansamblu, cartea reprezintă o reușită a autoarei, fiindcă nicio construcție, fie ea și poetică, nu se poate realiza decât după ce ai întrezărit, dincolo de molozul cuvintelor, acele cărămizi textuale care pot rezista, peste timp, prăbușirii.

Mă voi opri, în cele ce urmează, la câteva dintre poezii, încercând să scot în relief recurența unor teme, motive, stări. Spre exemplu, recurența tăcerii are diverse conotații textuale: amărăciunea pierderii sau, mai degrabă, a îndepărtării de cineva (poate și de sinele esențial), în „romanța celei care a rămas” („sâmburele tăcerii se făcuse amar/ și ploua, și ploua”); pasăre a neliniștii („o tăcere cu ciocul prelung/ cât o noapte polară”), în poezia „cenușă, să ning...”; singurătatea unei mări interioare („ astăzi plutesc în tăcerea aceasta ca un galion/ cu echipajul decimat de holeră”), în poezia „singura piele” etc. Uitarea este un alt laitmotiv: frunza de nuc, leac împotriva uitării, noaptea care „va ține departe cățeaua uitării” („madlenă”) ;conștiința că uitarea există, ca o constantă a balansului între contrarii: „te străduiești să nu uiți/ că există uitarea” - uitarea, constanta balansului”; uitarea cuvintelor („voi începe să uit. Înainte de toate/ cuvintele” - „atunci se întâmplă”) etc. Viața, iubirea și moartea, cele trei teme definitorii ale volumului, alături de condiția creatorului și tema timpului, de multe ori se împletesc în firul aceluiași text. Pe parcursul volumului, întâlnim unele dintre cele mai frumoase versuri dedicate iubirii, sensului și devenirii acesteia. De cele mai multe ori, nu neapărat prezența în mod explicit a referinței textuale, ci stările poetice definesc cel mai bine iubirea, chiar și atunci când este negată: „să nu privești înapoi,/ îți striga reciful meu stângaci și prelung,/ să nu privești,/ mai am trei prăbușiri, trei sori,/ trei solzi/ și te ajung” („romanța celei care a rămas”); „eu iubesc un bărbat. e departe. are mâini frumoase și moi./ uneori aprinde la marginea nopților focul./ în lumina aceea/ viața se vede-n bucăți. ca-ntr-un ochi de gândac. ca într-o/ oglindă mărunt/ lapidată. dragostea e ciobul pe care/ ți-l strecoară un înger în ochi. atunci înțelegi/ că ești numai o coajă de om.” („desen cu alb”); „nu vreau să vorbim acum despre dragoste/ focului nu-i vorbești despre fum” („să nu mă întrebi”); „am nevoie de tine ca de singura piele în care mai pot să-mi întorc dimineața spre nord” („singura piele”); „despre iubire scriem iubind. despre oameni/ când ne rămân în oglinzile lor/ fărâme de chip.” („despre ea, nicodată”) etc. Iată că aici se dezvăluie cine este ”ea”: iubirea care nu se scrie, ci se trăiește. Dar ajungem, de fapt, la o negare a negației, fiindcă, iubind, creatoarea scrie despre iubire, cu iubire, întru iubire.

Câteva metafore clișeistice, prezența contrastantă a unei poezii în prozodie clasică (în metru popular, cumva stănesciană prin manieră), „ulcior”, ori a unora
care ies cumva din nota lirică predominantă nu știrbesc reușita cărții. Mie mi-a plăcut, fie ce vor spune criticii și istoricii literari. Dacă vor spune, fiindcă au alte „priorități”.

George Pașa



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!