Monica Lovinescu și povestea lumilor posibile



La numai cîțiva kilometri de Suceava, în uluitorul orășel Fălticeni, Monica Lovinescu petrecea în fiecare an al copilăriei câte o lună de vară „doar cu tata”, iar tot ce își amintește mai târziu Marea Doamnă a Literaturii Române în legătură cu acest spațiu și acest timp al vieții sale este faptul că „era fabulos”. Cum rădăcina paternă și copilăria Monicăi Lovinescu sunt legate de Fălticeni, numele acestei scriitoare este unul din reperele culturale cele mai importante ale locurilor. Prin ochii tatălui ei, criticul si scriitorul Eugen Lovinescu, Monica Lovinescu a descoperit lumea Moldovei de Nord și a Bucovinei, lumea românescă și, foarte devreme, cea mai frumoasă dintre lumi, adică lumea literaturii. „Să faci un chef cu tata în Iașii lui Eminescu și ai Junimii, după ce tot el ți-a arătat « albastrul de Voroneț », ...nu știu câți ani mi-am hrănit orgoliile din această amintire...”, mărturisea scriitoarea undeva în „La apa Vavilonului”(Ed. Humanitas, București, 1999).

Deși amintirea Bucovinei și a Fălticenilor a rămas o axă a sinelui (multă vreme chiar după plecarea din țară și sosirea din noiembrie 1947 la Paris), pentru Monica Lovinescu nu a fost la fel de ușor să re(de)vină germene al conștiinței publice din țara originilor sale. La ceasul când Monica Lovinescu părăsise țara, Eugen Lovinescu, tatăl, decedase deja, iar mama sa, doamna Ecaterina Bălăcioiu se afla în stare gravă a sănătății. Aflată departe de țară, după 1947, Monica Lovinescu mai are cu mama sa precum și cu amintirea tatălui, numai legături triste, dureroase. Remembrarea crematoriilor și amenințării gropilor comune, a urnelor cu cenuși incerte îi vor marca viața. Familia Monicăi Lovinescu a plătit un tribut greu opoziției demne în fața comunismului, a dictaturii și a crimelor absurde.
De la incinerarea tatălui, tînăra Monica Lovinescu păstrează ani de zile amintirea „slujbei scurte pe care o ceruse tata prin testament, deși agnostic, pentru ca botezul să-și aibă perechea în rânduiala lumii. Slujba fu spusă de un răspopit – pe atunci, nu mai știu dacă și azi, Biserica ortodoxă nu tolera prezența preoților la incinerări. Și, mai ales, imaginea sicriului deschis, parcă privindu-mă încă, pentru ca înceata coborâre spre subsolul cuptorului și arderii să devină și mai intolerabilă. Cu ea am rămas luni de zile în ochi...” Monica Lovinescu a trăit sub blestemul urnelor funerare părintești: „Când ne-am întors cu urna pe care un timp am ținut-o în bibliotecă alături de masca mortuară, mi-am spus că nefericire mai mare nu poate exista. Nu știam că din viitor mă pândește moartea cumplită a mamei, trezindu-se mai întâi din comă la morgă și urlând printre cadavre, de abia după acest chin dându-și duhul la spitalul închisorii Văcărești unde nu i se făcuse nici un tratament ( fiind practic lăsată să moară de autoritățile comuniste prin eutanasiere pasivă, prin privarea de tratamentul medical corespunzător serioaselor maladii de care suferea, n.m.). După cum ignoram că groapa comună și neidentificabilă în care îi va fi fost azvârlit trupul va transforma pentru mine orice colț de pământ românesc într-un posibil mormânt. Nu luasem încă măsura unicității în teroare a veacului al XX-lea, singurul suficient de demențial spre a încerca împlântarea precisă a utopiilor până atunci îngrădite între coperțile unor cărți. Durerea din 1943 mai avea dimensiuni omenești – chiar dacă mie mi se părea fără seamăn. Urna o dusesem până la urmă la Crematoriu. Voi căuta să o regasesc la prima călătorie în țară, în aprilie 1990, de două – trei ori în van, sinistra cladire era mereu închisă. De abia în septembrie 1992 am reușit să-i dau de urmă la Fălticeni, unde fusese, cu acordul meu, transportată în cavoul familial pe placa căruia se înscrisese și numele mamei. Era să nu se întâmple nici asta: directorul Muzeului din Fălticeni căutase ore întregi numele lui E. Lovinescu în arhiva Crematoriului din București. Fusese înscris sub un altul, Isopescu sau Iscodescu, sau așa ceva. De abia în acea toamnă, când dădusem, cu Virgil, Gabriel și Carmen Liiceanu, ocol mânăstirilor din nordul Moldovei, mi se oferise libertatea de a depune flori pe...un mormânt. De unde raportul meu problematic cu cimitirele, nici o rădăcină nu mă leagă de ele”.


...În anul 2003, Monica Lovinescu împlinea frumoasa vârstă de 80 de ani. În imaginația mea, dintotdeauna caldă și pozitivă, speram că nu sînt deloc puțini românii care recunosc măcar acum, la distanță, că supraviețuirea morală a acestei nații sub dictatura comunistă s-a datorat, în bună parte, și Monicăi- Lovinescu- jurnalista - de- la- Europa- Liberă, adică acelei voci și acelei conștiințe luminoase care au ținut cel mai exemplar jurnal al evenimentelor culturale si istorice românești și le-au difuzat către compatrioți, decenii la rând, cu acribie de cronicar de sacrificiu. În imaginația mea, dintotdeauna caldă și pozitivă, nu credeam că măcar unul dintre scriitorii români astăzi liberi ar putea contesta, oricare i-ar fi culoarea politică, meritele morale si opera Monicăi Lovinescu. Dar, în imaginația mea, dintotdeauna caldă și pozitivă, realitatea este doar ipoteză. Voi explica de ce...
...În anul 2003 lucram ca redactor la revista de literatură Bucovina literară din Suceava. Pe la mijlocul lunii februarie, în cadrul unei ședințe de redacție- la care au mai participat scriitorii Ion Beldeanu (redactor șef), Constantin Arcu (redactor șef adjunct) si Onu Cazan (redactor) -, m-am ridicat și am propus ca până în luna noiembrie( când urma să fie aniversată Doamna Monica Lovinescu), să realizez un șir de interviuri și articole, grupate intr-un Medalion Monica Lovinescu, invitând nume importante ale literelor românești să-și amintească de marea scriitoare, să o evoce și să o invoce, relatând, de asemenea și despre unele din cărțile ei, deja publicate de Editura Humanitas, spre lauda domnului Gabriel Liiceanu. Vedeam în această propunere un subiect demn de o revistă cu pretenții și aveam deja numărul tematic în cap. Spre surprinderea mea, însă, redactorul sef adjunct al Bucovinei literare, care luase o poziție arogant ostilă, îmi aruncă un tăios : „ Și ce-a scris, măi, Lovineasca asta ? Cine e bai, Lovineasca asta? Eu nu public așa ceva”, după care redactorul șef a înclinat capul cu 45 de grade și mi-a aruncat și el un „ Da. Așa e. Nu publicăm noi chestii minore. Destul s-au întins alte gazete...”, după care singurul redactor aflat tot acolo, un domn septuagenar obedient și servil, a început să dea din cap a aprobare ca un metronom și așa a ținut-o până ce eu, îmbujorată si agasata de revelația putridă a mediului anticultural în care mă aflam, nu știam cum să părăsesc acea adunare cât mai grabnic, în cautarea unui aer mai curat și sănătos. În timp ce ieșeam pe ușă, umilită de obrăznicia celor trei, am apucat să le mai spun că voi face tot ce se poate încât să sensibilizez instituția care patrona și finanța revista, recte Consiliul Judetean Suceava, așa încît numărul Monica Lovinescu să fie editat la cererea sa. Dar am fost cu totul și cu totul ineficientă, recunosc, și nu am reușit sa intru la conducerea C.J. în timp util. Eficienți au fost, însă, membrii redacției Bucovina literară, căci, peste trei săptămâni, de 8 Martie 2003, am fost chemată la conducerea C.J. și mi s-a pus în vedere, sec, faptul că sunt dată afară din redacția revistei. Deși lucram acolo pe bază de convenție civilă, nu mi se dăduse nici un preaviz, nu mi se comunicase anterior nimic despre această aberantă decizie, fiind aruncată pur și simplu în stradă fără motiv real, deși conducerea știa că singura formă de activitate din care trăiam era literatura și publicistica.
Nu prea mulți scriitori din România mi s-au alăturat. Și totuși nu eram în anii cincizeci. Ci în 2003. Doar două scrisori sincere de solidaritate am primit. Iar repede, din partea poetului, prozatorului și publicistului Gellu Dorian, redactorul șef al revistei Hyperion, am primit și invitația de a lucra pentru revista lui, de a face numărul Monica Lovinescu la el la revistă. Așa se face că numărul dedicat momentului excepțional când Monica Lovinescu împlinea 80 de ani s-a făcut la Hyperion, și conținea exact textele care sunt publicate în culegerea de articole de față. Aceste articole sint semnate de : Alex Stefanescu, Adrian Alui Gheorghe, Angela Furtuna, Gheorghe Grigurcu, Daniel Corbu, Luca Pitu, Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu, Michaela Albu - New York, Virgil Ierunca, Mihail Galatanu, Stefan Borbely, MIrcea A. Diaconu...Iar Gellu Dorian s-a devotat si el trup si suflet proiectului, desi multe alte priecte cronofage il presau, ca sef de revista si organizator de festivaluri de literatura binecunoscute. Mai târziu, acest număr al Hyperion a fost remarcat și citat de toate revistele importante de literatură din România, fiind un veritabil „număr de referință”, după cum remarca cronicarul publicației Orizont de la Timișoara, domnul Mircea Mihăieș.
Era numărul din noiembrie 2003 al revistei Hyperion, conceput astfel ca, prin Medalionul Monica Lovinescu să aducă un modest omagiu acestei personalități din sfera excepțiilor și a excelenței românești. Autoarea acestei idei am fost eu, iar realizarea acesti opere publicistice s-a făcut exclusiv la revista Hyperion,cu concursul implicarii fara limite a lui Gellu Dorian. In revista lui acest medalion a și apărut, de altfel, pentru prima oară. Folosind exclusiv ideea mea,efortul si calitatea morala precum și meritele publicistice ale culegerii de texte ne revin in exclusivitate mie si lui Gellu Dorian , iar, drepturile de autor, revistei Hyperion.

Memoria este un element delicat al condiției umane. Eu fac parte dintre cei care nu reușesc să uite decît ceea privește statusul biologic. Dar ceea ce percep ca fiind definiție a verticalitații și autenticității morale a unui om de cultură mă amprentează cu urgență a evocării, a invocării, a remembrării. Dacă pentru cei din generația mea numele și opera Monicăi Lovinescu pot fi, iată, oubliabile și bagatelizate cu bună știință, „șansa” celor foare tineri de a nu afla la timp ceva foarte important pentru viața și pentru conștiința lor poate trece pe lângă ei, câtă vreme lăsăm uitarea să anestezieze mentalul. Editura Humanitas a introdus în mod admirabil în circulație, în seria Memorii și Jurnale, toată opera Monicăi Lovinescu, prin eforturi ce nu vor fi poate niciodată prețuite îndeajuns. Iar cei ce au astăzi vârsta de la treizeci de ani în sus știu că în România au existat timpuri, acum de neconceput, cînd singura doză de speranță a românului obișnuit se putea lua numai prin radio, prin lupta undelor scurte cu cenzura, dacă și numai atunci când aveam norocul să putem seta modestele noastre aparate pe o frecvență mai puțin bruiată și să ascultăm emisiunea Doamnei Monica Lovinescu de la Radio Europa Liberă. Nu numai prin operă , ci poate mai ales prin curajul și calitatea de a fi un model de demnitate și de strălucire publică, Monica Lovinescu poate fi citată și la ora actuală ca unul din numele cele mai importante ale spațiului cultural de limbă română din toate timpurile: un veritabil om de cultură care nu s-a retras în amnezie, ci în Europa tuturor memoriilor colective. Din acest punct de vedere, Monica Lovinescu a fost și este încă un negociator important al integrării europene a României, integrare văzută ca matrice a unui viitor despre care tot ce se poate spune acum este un ințelept „ Well, It’s a long story about the roots of the story of the stories...” Astfel, însă, este, dintotdeauna, povestea lumilor posibile.

Despre Monica Lovinescu nu se va fi vorbit niciodată îndeajuns. Și poate că ideea deschiderii unui for de discuții într-un cyberspace cultural sau doar literar despre această scriitoare și publicistă de geniu – ca veritabilă memorie a unui veac de singurătate a memoriei – este o soluție de a lasa timpul să meargă mai departe, eliberat de povara nedreaptă a uitării.

P.S.1: Articolele publicate de mine in Hyperion sub genericul Medalion Monica Lovinescu pot fi citite la adresa :
Angela Furtuna - Poesie


P.S.2: Exista siteuri din internet care la ora actuala incearca sa-mi confiste munca si drepturile de autor si publica acest Medalion fara acordul meu dar mai ales fara sa-mi mentioneze autoratul si faptul ca medalionul a fost pentru prima oara publicat in revista Hyperion. Aceste site-uri se fac vinovate de o grava incalcare a drepturilor mele de autor si faulteaza legea copy-right-ului in mod grosolan.



(martie 2005)