E clipa disperată
Când din somn trezesc cu-o șoaptă
Și tu nu mi-o alinți.

Ș-atunci întind spre tine
Cu gesturi tremurate
Dar nu pot să te mângâi
Cu un sărut de pleoape.

Și văd că patul moale
A fost prădat de-o floare
De către zorii zilei ce mă-mbată în alt vis.

Dar patul ăsta moale
Încă poartă petalele tale.
Și este cald, înmiresmat și dornic
Zodiacul din odaie și din forme.

Și-atunci te văd frumoasă cum îngrijești de mine
Să-mi dai curajul lumii să-nfrunt o zi ostila
Când n-am să strălucesc.

Și-n pragul ușii mă cuprinde dorul.
Aș vrea să mai ramân să te-ntâlnesc.
Dar știu că asta este calea lumii,
Și-n lumea asta vreau să te iubesc.

Și pas cu pas mă-ndrept spre ziuă,
Și gând cu gând învăț să te urăsc
Căci treburi încâlcite mă pândesc din umbră
Și n-aș vrea să m-abat din calea lor, să prăvălesc.

Iar când din nou îmi ești prea dragă
Se țes o mie despărțiri.
Căci mă frământă depărtarea
De mă vei amăgi.

Și toată ziua cât eu învârtesc pământul
M-ajung închipuiri abrupte dintr-un rit.
Și mă-ngrozesc cu mila mea măruntă
Cum un alt astru te poate ocroti.

Și mă mai zbat puțin turbat de o dorință
Ș-anume să te mai iubesc o zi.
Închid aceste gânduri într-un tavan de ploi
Și mă strecor prin ziuă mai monoton, sau mai cu spor.

Iar când o zi apune și eu sunt amăgit
Mă-ntorc din nou la tine, tăcut și obosit.
Iar tu mă iei în brațe, mă strângi și mă-ncovoi
Și-mi povestești de lumea ce am clădit-o noi.

Atunci în mine se dedică luna
Ce dăinuiește din obrajii tăi
Și îți închin o cană de aghiazmă plină
Din care tu îmi sorbi și dulce mă-nfiori.

Toate acele fantasme ce peste zi m-au bântuit
Devin o lumânare, ș-un glas ce m-a-nfrunzit.
Te recunosc pe tine în odaia noastră caldă
Și tremur și suspin să-ți povestesc de-o creangă.

Iar ochii mei sub rouă vestesc înseninarea
Căci iarăși m-am îndragostit pentru întâia oara.
Împreunați rămânem tot restul nopții
Și ne-ntâlnim și-n vis: un strigăt și o torță.

Acum mă văd din nou un soare ce are-o floare.
De nu voi reuși să trec prin pâcla grea
Iubirea va pieri, și tu la fel ca ea.

Și iar se va aprinde dorul mâine-n zorii zilei
Când voi pleca din nou să-nfrunt vedenii.
Ce greu e fără tine, amar, pustiu, e crunt de dor.

Dar și mai greu e să devin cerneala
Ce încearcă să cuprindă o-ntreagă primăvară...
Adică noi.