Sã ºtie toþi c-avut-a ºi bunicul meu
ªi zadie, ºi-obiele ºi opinci… de galã
Ce îl jenau, da-i fãceau falã,
În faþã, lânga-altar ºi lângã temeteu.

De prin Crimeia când l-au ‘liberat
Desculþ fãcut-a drumu’ pân-acasã
De nu ºtiu cum de inima-l mai lasã
Pãmântul sã-l iubeascã ca un disperat.

Apoi luatu-i-au cu japca comuniºtii
Toþi boii, ba ºi carul cel din bãtãturã
De, iarãºi, nu-nþeleg de unde-atâta urã
Pe car , când domnii se plimbau cu trenu ca blatiºtii.

Dar i-au lãsat atâtea rãsãrituri
Pe care toþi ca el ºtiut-au sã le prindã
De nu-i puteai gãsi uitaþi, cumva, prin tindã
Doarã când luna se sfãrma încet, în infinituri.

ªi-a fost tãtuþa ultimul din sat
Ce, cum-necum, s-a-nscris în “colectivã”
Mai bine i-ar fi datã un colac ºi o colivã
ªi-o lumânare-n piept, mai bine i-ar fi dat.

O viaþã-ntreagã-n grajd s-a hodinit
Sã-ºi simtã vitele cum lângã dânsul suflã
Viþeii îndârjiþi care pe vac-o umflã
Cum ar fi dat ºi el, de n-ar fi-nbãtrînit.

“Hai la tãtuþa sã te þuc!”- îmi zice
ªi-mi trece mâinile uºor pe faþã
Da’ parcã-s brice sau te tai cu aþã,
Iar barba e ºi ea cu pãlmile complice.