Am străbătut
atâta cale,
Am îndurat
atâtea nedreptăți,
Am coborât
până la hâdul Hades,
Ne-am ridicat
până-n orbitorul Olymp...

Am râs,
floare de nuc deschizându-ne,
Am plâns,
cenușă de curcubeu prăbușindu-ne.
Am căutat…
Am tot căutat,
hărțuiți de neînduplecatul Cronus,
Perechea.

Și am sperat!

Știam că existăm,
doar că
atâta așteptare
ne clătina credința
precum catargul, marea...

Când va fi fost să fie vremea
de zei sortită,
Simțit-am clip-aproape
cu încordare de jivină,
cu îndârjire de sămânță:
speram a fi aleși din cei ce știu
că nu-i e dat oricui
(și după câte vieți!)
s-ajungă la Iubire.

Și-atunci
când ne-am văzut,
urcând EU către Tine,
cum seva către fruct,
Sufletele noastre pereche,
spulberate
de-atâta căutare,
s-au adunat în mâinile
nerăbdător întinse.

Aripi de Lumină
fulgerând Întunericul
ce fierbea mânios
de profeția că

ne vom iubi

cum se-mpreună două Păsări Phoenix
într-un amurg grăbit
ca o răsărire,
în care
doar Coloanele fără de Sfârșit
ale templului primordial
ne ajută să visăm
la ceea ce încă nu ne e dat să vedem!