eram adormiți toți întru aceeași liniște
dimineața nu mai era atât de neagră
sunetele își ridicau sprâncenele lungi
înconjurau tăcerea cu pletele lor fumurii
noi le călcam pe urme
el ne striga din fanta cealaltă
să îi venim în întâmpinare
arginții zornăiau a nefericire
și în tot acest timp
câteva zâmbete se împrăștiau indiferent
pe podeaua transparentă a realității

atunci am uitat drumul departe de acasă
tărâmul pierdut unde nu se întâmplă nimic