tremur de umbre
scâncet de culoare
imagini confuze
mi se preling
prin fața ochilor

privesc prin aburul
din marginea pădurii
cu irișii dilatați la maximum
adulmecând viața-n indigo
ca o sălbăticiune
cu frica necunoscutului

o adiere unduitoare
poartă chemarea
uitarea și poate iertarea...
vestește parcă din nou
sfârșitul neînduplecat
mereu tânăr
mereu nuclear
purtând sarcastic
galoanele monotoniei universului

o simt venind peste mine
furișându-se cameleonic în toate
ca un fur de viață
roiuri de pulberi vegetale
stropi nevăzuți
îmi îneacă gândurile...

aceeași pădure
aceleași dobitoace
aceleași anotimpuri
același singur eu

o muzică fără de ton
fără de masură
îmi amorțește simțurile
îmi ascunde zările
îmi seacă râurile
îmi ofilește crângurile

păsările mele
zbuciumatele mele dragi
zac prăbușite în țărână
cu aripile frânte
nici ele nu mai văd
nici ele nu mai simt
nici ele nu se mai bucură