Ne ducem toţi cîte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curînd va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strîng pentru plecare.

O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pămînt!Şi voi, cîmpii ca marea!
In preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpîni-ntristarea.

Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.

Atît de multe gînduri am urzit,
Am scris atîtea cîntece visate
Şi pe pămîntul trist sunt fericit
C-am respirat şi c-am trăit de toate.

Sunt fericit c-am sărutat femei
Şi-am lenevit pe iarba parfumată,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.

Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări
Cu gîturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adînc povara.

Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.