poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6415 .



Balada păsării măiestre
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RADU_GYR ]

2004-10-20  |     |  Înscris în bibliotecă de sunet1



Printre luciri de cornuri și junghiere,

vâna și el cu prințul prin pãduri.

Gorunii-aveau suspine verzi pe guri

și apel , pe buze, giuvaere.



Era-ntr-a patra zi de vânãtoare…

Istețe slugi stârneau vânaturi noi

și cerbii-ngenunchiau pe frunze moi

și vulturii se prãvãleau din soare.



Iar el, dibaci și sprinten în sãgeatã,

tânãr curtean cu chip strãlucitor,

când culegea vãzduhul frânt din zbor,

când strãpungea pãdurea-n beregatã.



Ușor și zvelt la pânde îndrãsnețe,

Se depãrta de ceata de curteni

și ochii lui pareau nepãmânteni,

scânteietori de zãri și tinerețe.



Dar cum fugea dupã sãlbãtãciune

Incremeni. Pe crengi cu moale joc

ardea și nu un bulgãre de foc,

sclipea și nu o pasãre minune



Purta aprins, și rãsãritu-n pene,

cu scãpãrãri de aur și otel,

și, liniștit și dulce lângã el,

amurgul stins al umbrei pãdurene.



Safire și mãrgeane și rubine

se rãzvrãteau și se-mpãcau în ea,

vrând izbucnirea flãcãrii sã-i dea

și linistea sfințeniei senine.



Un pas și ea zvâcnea pe altã mladã.

Țintea viclean, sãgeata dãdea gres.

Ba o pierdea prin crengi de arbori deși,

ba, strãlucind, ea sta în loc s-o vadã.



In pitulãri topea vãpãi domoale,

ca sã tâșneascã iar din ascunziș

cu fulgere ciudate prin frunziș,

și mai ciudate stingeri de metale.



Iar el, curtean cândva îndemânatic,

o urmãrea cu arc neputincios,

cu pas flãmând, dar fãrã de folos,

mai lacom, mai fierbinte, mai sãlbatic…



Uitase și tovarãșii din ceatã,

și prințu-mpresurat de slava lor

și nici, troznind, cã-l frige sub picior

nu mai simțea vreo creangã-nsângeratã.



Nu mai simtea nici mușchiul vãgãunii,

nici putregaiul ierbii cu bureți,

nici smârcul fiert, nici râpa cu mistreți,

nici gusterii din scorburi sau tãunii.



Și nu vedea nici soarele cum cade

și nici cum suie luna din pãduri,

molizii argintându-i în armuri

și apele în țãndãri reci de spade.



Iar pasãrea-l chema sã n-o ajungã

și-l tot momea, aici și nicãieri,

din ce în ce mai beat de scânteieri,

ars pânã-n os de pofta s-o strãpungã.



Din ieri în azi, din zori în amurgire

și din amiezi în nopți cu licurici,

cãlca pe timp, fugea pe clipe mici,

ca pe spãrturi și cioburi de potire.



Și, deodatã, pasãrea zglobie

pe nici o creangã n-a mai tresãrit,

nici rumene frânturi de rãsãrit,

nici verzi crâmpeie dulci de veșnicie.



Pierise fãrã nume nu știu unde,

pierise fãrã loc și fãrã veac,

în miez adânc de taine care tac,

în fundul lumii care nu rãspunde.



Zadarnice și umblet lung și trudã

se sfâșiau în sterpe bâjbâieli.

Noi muguri tremurau pe crengi sfieli

și-alãturi omul tremura de ciudã.



Scrâșnea :-Unde-ai ascuns-o tu, pãdure ?

Urla : -Unde-ați pitit-o, pietre tari ?

Rupea cu ghiara scoarța pe stejari,

izbea cu pumnii-n cremenele sure.





Smulgea, hain, desișuri de jãratic,

mușca pãmânt, turba de nenoroc,-

dar pasãrea nici veac n-avea, nici loc,

nici nume pe hotarul pãduratic…



Târziu, rãpus, cu fruntea grea ca fierul,

cu pași aprinși, cu ochi amari și beți,

zvârli, rupând, puținele sãgeți

și, hohotind, își lepadã jungerul.



De-acum, numai nãluca ei în minte

îl dogora adânc pe sub copaci,

curtean înfrânt, cu umbletul stângaci,

de parc-ar fi cãlcat pe oseminte.



Se-napoia ursuz și fãrã pradã,

ca nãpãdit de fiere și oțet,

și dupã el venea pãdurea-ncet,

cu capu-n piept, pe drumuri de baladã.



Mergea sã afle prințul și curtenii

rãmași sã sãgeteze cerbi de rând,

și, cum ofta, necazul , când și când,

cu lacrimi îi sfințea bãtaia genii.



Pe vechi poteci, prin ierbi abia citite,

cãta degeaba urme de arcași…

Ci nicãieri pãrea cã n-au fost pași,

nici mâini cândva aprinse pe cuțite.



Se cãțãra în câte-o tisã înaltã,

striga spre rãsãrit ori spre apus.

Ci slugi și prinț pãrea cã s-au tot dus

cu vulturii și cerbii laolaltã.





Mai sterp bãtea viroagele ascunse,

mai lung chema din vârfuri de goruni.

Ci print și ceatã și sãlbãticiuni

pieriserã-n adâncuri nepãtrunse.



Gândea ca i-a lãsat la o frânturã,

la un crâmpei sau așchie de ceas,

și-acum pãdurea-ntreagã-avea alt glas

și vântul alte cântece pe gurã.



Izvoare noi zvâcneau acum la viațã,

șoptind pre limbã nouã noi povești,

și orice luminiș cu ochi cerești

alt grai avea, alt zâmbet, altã fațã.



Și fiecare piatrã altã frunte,

și fiecare brustur alt obraz…

Se oglindea-n bãltoace de topaz

și-un chip strãin sta-n ele sã-l înfrunte.



Un chip tãiat de arșițã și ploaie,

mușcat adânc de vreme și de vânt.

Se pipaia. Uscate mâini de sfânt

îi șovãiau pe zdrențe, nu pe straie.



Din catifele vechi și adamascuri

lãsa în cale fleanduri prin tufani

și din botforii spintecați de ani

tãlpile goale-i sângerau pe vreascuri.



Uimit se cerceta prin noi izvoare

și se-ntreba de-i vis sau adevãr…

Ci numai zvon de frunze în rãspãr

suna din fund de taine cu zãvoare.





Oftând, ieșea din veacuri pãdurețe,

din codrul ce-ngropase-adânc sub chei,

și pasãrea cu aripi de scântei,

și prințul cu alai de tinerețe.



Și cum pornea mai gârbov spre cetate,

tot buchisind ca-ntr-un ceaslov cãrãri,

sub pașii lui trozneau ba întrebãri,

ba cioturi mari de gânduri rãschirate.



Iar după el, fugindu-i sub câlcâie

sau fluturându-și zdreanța uneori,

vântul venea cu sânul plin de flori,

punând pe toate smirnã și tãmâie.



* *



Calca pe-aceleași ulițe strãbune,

dar parcã strãbãtea un nou tãrâm,

cu pași tot mai mirați pe caldarâm,

cu ochi strãlucitori de grea minune.



Cetatea era ea și nu, sub soare.

Arcade vechi gemeau de bãtrâneți,

dar alte lumi și alte dimineți

râdeau pe fețe albe de fecioare.



Alți negustori vindeau în noi dughene,

se zbenguiau în pulbere alți prunci

și gloate ne-ntâlnite pân-atunci

îl mãsurau cu milã pe sub gene.



Ziceau oprind : De unde vii, strãine,

și cine ești, sub zdrențe și rupturi ?

El le vorbea de tainice pãduri

și de nãluci cu aripi de rubine.



Ii cumpãneau drumeții, a mirare,

și strai, și glas, și ochii prea fierbinți ;

iar el vorbea de-o pasãre și-un prinț

și de-un curtean pierdut la vânãtoare…



Spunea cum au plecat de-aici cu torbe

și cum se-ntoarce singur din alai…

Fâșii de soare-i tremurau pe strai

și-i aprindeau și fleandurã și vorbe.



Lung îl priveau ori se porneau pe glume :

-Cumplite basme, moșule, ne-ndrugi…

Ce prinț știi tu, ce pasãre, ce slugi ?

Parcã vorbești cu dușii de pe lume…



Rar, câte-un înțelept ieșea din gloatã :

Ba, a domnit, cândva, un prinț pe-aici,

dar veacul sãu s-o fi fãcut urzici

și, poate, brusturi slava lui uitatã…



-Unchiaș smintit cu mincinoasã falã,

îl dojeneau atuncea, rând pe rând,

de ce ne-nșeli că te-ai pierdut, vânând,

de-un prinț rãmas de veacuri umbră goalã ?



El surâdea și povestea întruna

și soarele curgea pe zdreanța lui,

iar oamenii dãdeau din cap, sãtui,

scârbindu-i și buleandra și minciuna…



Plecau drumeții, alți drumeți sã vinã,

sã-și batã joc de umbra de unchieș

cu trupul frânt,cu ochii ne-nteleși,

scânteietori de-o stranie luminã.



-Mai spune despre pasãrea vicleanã :

unde-ai pierdut-o, falnice curtean ?

El surâdea nãlucii de mãrgean

și nu-l durea nici glumã, nici dojanã.



Simțea, ciudat, din ce în ce mai bine,

cum pasãrea, pierdutã ieri în fum,

cu aripi dulci, îi da ocol acum,

asemenea sfințeniei senine.



Zicea, lucind de ce zãrea-nainte :

-A fost s-o pierd în codru-ntunecos,

dar azi îmi zboarã-n fațã tot mai jos,

cu aripi tot mai limpezi ți mai sfinte…



Râdeau isteți :-Nu minte, e lunatic.

Râdeau și se pierdeau în vãlmãșag,

lasãnd în urmã ciotul de moșneag ,

cu raiul lui amar și singuratic.



Și soarele curgea pe el, subțire,

pe zdrențe vechi, pe trupul slãbãnog,

și numai ochii-adânci ca un zãlog,

frigeau, dogorâtori de amintire.



* *



Tot mai sãtui de basme fãrã tâlcuri,

îl ocoleau drumeții pe nebun.

Dar fragezi, ca zãpada la Crãciun,

veneau acum copiii, pâlcuri-pâlcuri.



Zburdând și îmbrâncindu-se cu ghionții,

se îmbulzeau în juru-i tot mai mulți,

și-nconjurat de heruvimi desculți

le desmierda pe frunte cârlionții.



Cutreierat de raze și vedenii,

le tot vorbea de codrul cu tãceri,

unde-și lãsase chipul sãu de ieri

și straiele și prințul și curtenii.



Vrãjiți, îl îndemnau sã le mai spunã…

și-n cerurile lor copilãrești

urca, sublim, pãdurea din povești,

izbindu-se cu crengile de lunã.



Așa, mult timp, s-au strâns la basm seninii

și fragezii obraji de aurori.

Cei vârstnici doar șopteau ne-ncrezãtori,

Cãlcau ursuzi și-aveau priviri ca spinii.



Pe urmã și obrajii limpezimii

venirã tot mai rar și mai puțini.

Creșteau înalți copiii pe tulpini,

dar nu mai semãnau cu heruvimii…



Treceau posaci, pierzându-se-n grãmadã

sau aruncând trufii de înțelepți :

-Uncheș zãlud, pe cine mai aștepți ?

În pasãrea ta cine sã mai creadã ?



N-au mai oprit nici tinerii. Nici unii

nu mai puneau în vorba lui temei.

Numai moșneagul, dincolo de ei,

strafulgera de pasãrea minunii…



Închidea ochii și-o vedea cum vine.

Nici n-o chema și singurã țâșnea.

Abia clipea și-i sta pe umãr, grea :

safire și mãrgeane și rubine.



Se rușina acuma cã plânsese

cândva, când o pierduse printre brazi.

Ce mare, ce aproape era azi,

în raiul lui cu flãcãri ne-nțelese.



Ah, îi pierduse zborul în risipã,

ca s-o gãseascã-alãturi, fãrã leat…

Vorbea cu ea pe ulițe, ca beat,

cu mare glas de dincolo de clipã.



Cu mare glas de dincolo de vreme,

de dincolo de oameni și de pași…

Ce-i mai pãsa ca-l ocoleau, trufași,

când el zvâcnea întreg de diademe ?



Cãlca încet grãind minunii sale,

iar oamenii cu suflete de tuci

îl îmbrânceau, pieziș, pe la rãscruci

și cu ocãri îl vânturau din cale.



Și tot mai des l-întâmpinau sudalme

și pietre se-nãlțau în pumni dușmani…

Dar ce-i pãsa cã-l bat cu bolovani,

când pasãrea îi ciugulea din palme ?



Și-ntr-un amurg ce-și desfoia pãunii

pe turnuri vechi de purpurã și os,

cei vrednici l-au gonit pe zdrențuros,

cum alungau ciumații și nebunii…



* *



Zvârlit afar’, pe poartã, din cetate,

stãtu în loc fãrâma de unchieș.

Sorbi mult timp apusul de mãceș

și taina-ntâiei stele-nlãcrimate.



Porni apoi, în zdreanța lui amarã,

cu pașii frânți, cu umerii subțiri,

spre zarea aromind a trandafiri

și-a fagure de miere și de cearã.



Domol și șchiopãtând prin toți scaieții,

mergea sã moarã-n marile pãduri,

unde-și lãsase torba cu frânturi

și straiele și chipul tinereții.



Luna-aromea a cimbru și-a țintaur,

suia din râpi, cãdea din nou în vãi

și soarele venea sã bea vãpãi

din ape, ca un roșu cerb de aur.



Prigoria urca din treaptã-n treaptã,

amiaza se-ndulcea în moliciuni

și luna iar creștea din vãgãuni,

aromitoare, albã, înțeleaptã…



El însã șchiopãta fãrã s-ajungã.

Prea slabi îi erau pașii ori prea stinși,

sau prea departe codrii necuprinși

și calea lor prea asprã și prea lungã.



Dar nu-i pasa de-avea sã-și mai gãseascã

pãdurile aievea sau deloc.

Pe umeri îi sta pasãrea de foc,

mai mare, parcă, mai împãrãteascã.



El surâdea și șchiopãta-nainte…

Și stelele, ieșind din scorburi mari,

l-împresurau cu zumzet de bondari

și luna-i gãlgãia peste veșminte.



Iar dupã el, fugindu-i sub câlcâie

sau fluturându-i zdreanța uneori,

vântul venea cu sânul plin de flori,

punând pe toate smirnã și tãmâie.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!