Copila privește,
undeva în zare,
se privește pe sine,
din palmele-i scăpată,
adânc în miezul,
pământ neliniștit,
al statuii de lut,
sarcofag
al prezentului mut.

...Iar tu,
tu, lentilă albastră,
lentilă abisală,
tu refaci al ei contur
din urmele
ce înca i se mai văd,
în oglinda
silueta de aer,
amorfă și palidă,
culcată, întinsă
ca o Lolită,
pe Domnul Orizont.

O nimfă rebelă
nălucă gazelă,
înghițind deopotrivă
soarele, cerul, și marea,
rătăcind într-însele,
ca o sămânță prin țărână,
floarea-i și culoarea.

Copila – esență de poveste,
subțire – trunchi de șarpe
fragilă – aripă de fluture
neîncepută – albă fecioară,
păpușă de pânză,
cu chip de porțelan,
tu m-ai sculptat,
m-ai finisat zeiță,
cu dalta-n muntele nou –
prezent viitor,
până-n ultimul detaliu
al operei
de amintire-n amănunt,
cu mișcările-i în vânt,
boarea unui fir violet,
sărutat de mătase,
zburat, în joc,
prin toate clipele
ce urmau să cadă
pe-al tău, dulce, gând...

De copil,
de picătură
de viață
rătăcită de-al ei
Never-land.