O noapte înaltă
furtuna de praf mai poartă spre cratere
spaimele mele: roşii, învolburate, nebune

arteră de sticlă,
cărarea tânguie desculţă după apă,

după stelele de acasă

solzii căzuţi, aripa uscată
târâie zornăind
cu zborul murind, cu
unghii de meteorit înfipte

amurg pe Marte
Pământul răsare
ca o hieroglifă vie de email


nu mi-au lăsat nici măcar o umbră, cuiburile spaţiului m-au trădat. adorm la poarta unui foton, şi el exilat pentru că iubise petala unei dalii. avem totuşi ceva în comun, am crezut în vorbele Regelui Pescar, cum că oamenii nu pot răni constelaţiile.

nu înţeleg unde am greşit.

Sirius, peste noapte, un biet neon de iluminat stradal. Luna un zar necâştigător, sculptat cu dălţi de foc.



ultime cuvinte
cariind măselele de fildeş,
mai aproape de tăcere.

peste câteva revoluţii o să îmi reamintesc răsăritul
doar în locul rotund
voi încerca a şti
de ce zboară fără odihnă
câţiva îngeri amari
de hârtie


(caniculă şi praf. în dreptul unei benzinării, un maidanez doarme pe caldarâm. mai ciuleşte leneş o ureche... mă trage de mînecă un copil: - nene, nene, de ce-i aşa de trist balaurul asta? s-o fi rătăcit de lumea lui?)