Deodată, seara. Poarta, deschisă: câmpul, cerul
Şi-n umbră, colo, steaua de-amurg. Deodată, seara
Albastră, cum e apa albastră din acvarium,
Umplând odaia. Curge pe mobile, pe umăr,
Pe mână. Valu-i mişcă în unduiri prin gânduri,
Se sparge-n zid, revine, se sparge iar, nălucă,
Departe, pretutindeni. Rămâne în oglindă
Prin apă fruntea albă alunecând. Se-nchide
Pleoapa, se deschide, recade iar. Pesemne
S-a înecat acolo un om tăcut. Departe
Cu inima în mine mai bate surd. Să intre.
Eşti tu? Sunt eu. Ia-mi trupul. E mut. E o păpuşă
De pâslă părăsită pe un divan. Sunt rupte
Doar sforile. Primeşte-l de-acuma pentru noapte.
Ţi-l dau să faci cu dânsul ce vrei. Eşti regizorul.
Pe vremea de-altădată, copil, am zărit visul.
Era la panorama dintâi, mi-aduc aminte,
Un măscărici uşure ca un balon ce suie
Şi cade iar să sară mai sus şi-n ceruri scapă.
Purta pe faţa-i albă de clovn o mască toată
De aur. Era luna? Nu ştiu. Era de sticlă
Şi strălucea ca luna de sfânt şi era vară
Cu greieri mulţi. Comete încălecau pe noapte.
Şi el juca pe-o rază. De sârmă? Nu. Pe-o rază
De aur în lumină încolăcit. Ştiu bine:
Întâiul vis,
Stai. Nu vreau astfel. Vreau altfel, altfel.
Aceasta nu-i măsura de-atunci, nici jocul nu e,
Nici cântecul. E tactul cel trist de când e lumea
Al inimii, al morţii. Ascultă-mă, nu-i visul.
În haina ta de piele, ce vrei, burghez cuminte,
Cu gestul frânt din leagăn şi calcule tocite
De veacuri ca prundişul de ape repezi? Spune.
Nu mai zâmbi în valsul grotesc; cu mulţumire
Nu mă privi ca dintr-o fotografie ştearsă.
În lături! Dar rânjeşte. În lături Dar rămâne.
Se-nchină şi se-nclină, se strânge şi se plânge,
Salută şi sărută, iubeşte şi boleşte,
Şi dă din cap ca mine, şi dă din mâni ca mine,
În pantomima oarbă.
Destul, Destul! Opreşte!
Cândva la panoramă, copil, am zărit visul.
Purta pe faţa-i albă... lumina lunii... albe...
Deodată, ziua. Poarta, deschisă: câmpul, cerul,
Şi-n umbră, colo, gândul dintâi atins de-o rază
Fulgerător deodată. Un zbor de ciocârlie
Din praştia luminei în suflet săgetând.