femeia aceea scria versuri
teroriza oraşul îngrozea gheenele
avea metafore gelatinoase albastre
cu miros de peşte
icre de embrioni mutanţi
pluteau coloidal în visurile îndrăgostiţilor

într-o zi a scris despre flori
au amuţit păsările
li se umpluseră gîtlejurile cu scorpioni
şi furnici negre
dar ea nu s-a oprit din scris
hohotea dîndu-şi capul pe spate
era atotputernică
în epidemia poeziei tentaculare

cînd a început să alunece carnea pe oasele animalelor
devenise prea tîrziu
îi învăţasem toţi poeziile
ne sunau în urechi sentinţele buzelor ei
lua viaţa aşa cum femeile ştiu să o dea
cu geamătul naşterii morţii
biciuia mugurii pomilor
transformîndu-i în scarabei de bitum şi plumb

sugrumate zilele mureau înainte de răsărit
ea continua să scrie
diatribe cînturi poezia insistentă a cangrenei
măcina oraşul asfaltul parcurile
se prăbuşeau clădirile vechi
dispăreau şcolile
orizontul devenise o gură de craniu rînjind

scria aceleaşi versuri sordid ambigue
despre o dragoste dezbrăcată de trup
uitată în mijlocul cîmpului
între două paranteze uriaşe ca două catedrale
rămasă doar cu blestemul întrebărilor
pe care le pune fiecare dintre noi
în momentul inefabil al poeziei

cînd s-a oprit nu mai rămăsese nimeni
să o poată citi
răsărea soarele