despre ceea ce s-ar numi vânătoare


nimeni nu strigă
partea din partea stăpânită de mine
sângerează
ochiul stâng alunecă-n inima fiarei
ochiul drept cântă adâncimea trupului:
“am ajuns ca apa, care se scurge
și toate oasele mi se despart;
mi s-a făcut inima ca ceara
și se topește înlăuntrul meu”

nimeni nu știe pe unde va trece lumina
spiritul merge înainte
ochiul meu treaz ochiul meu visând?!
nimeni nu știe

*

dispar în culoarea folosită
pentru zidul plângerii!
sunt urma propriului meu cântec – lacrima
preferată pentru tristețea madonelor
golul numelui primește numele meu
nimeni nu strigă
parte din partea stăpânită
sângerează!



trec prin numele meu

trec prin numele meu vizitându-mi destinul!
încăperile și balcoanele
dependințele curțile interioare
zidurile și podurile și turnurile
neîntâlnindu-mă. Înstrăinându-mă.
ca o lumânare plecată să aducă lumină

câtă străinătate încape în numele meu
învățat pe de rost
asemenea
orizontului privit printr-un binoclu
fără lentile:
eu lovind în pingele
rămân “eul” care lovește-n pingele
și
nicidecum vizionarul
și
nicidecum filosoful sau poetul!

în fiecare celulă numele-mi veghează
nașterea – Tristul Meu Cavaler.




aerul dispare

aerul dipare odată cu ochiul desenat
pe inima fiarei. În spatele armei
tot ce-a mai rămas din mine ar încăpea
într-un mort

se privește animalul superb în propria-i rană
ca într-o oglindă

“Iat-o femeia goală cu boarea cea verde
în păr și cu ilicul din fire de aur a venit și
s-a așezat pe lespezi”

cine poate fi așa de albă și fără împotrivire
cu aleasa știință de a-și serba înfrângerile
umbrindu-i pe învingători?
cine sau ce poate fi?

mi-am lăsat fiara să adulmece încotro
dar toate drumurile duceau în același loc:

primul cu multă lumină flori și orchestre
al doilea cu țipăt și sânge și piele zbârcită


visul cavalerului, înaintea nașterii sale

strigă din mine
să nu-l aud – să nu mă-ntorc
strigă dintr-o închisoare
plină cu sânge mișcător.

ca Phaëthon s-a înălțat
despărțind
vinovăția de nevinovăție
pașii se întorc cercetându-mă-n jocuri:
pe umbra părăsită câinii caută (…)
răgușit/din mormântul copilăriei/strig:
- Dacă exist forma devine cuvânt !
răgușit/din mormântul copilăriei/strig:
Somn fără vis este trupul meu fără mine!
răgușit/din mormântul copilăriei/strig:
somnul meu nu l-am privit niciodată!

Visul meu cântă: eu nu am murit niciodată!


Poezie cu aleasă dedicație. După o vânătoare, două urmări și un vis

verticala s-a încălzit de atâta cădere
simt trupul ars al ploii
sorbindu-ți sânii – două picături de univers

între mine și tine
o mie de viori și o mie de arcușuri
între noi
spațiul este zero

locuim în bărbatul și femeia
pregătiți pentru cântece

iată-ne
frumoși peste cuvinte

istoviți pentru hainele
uitatea undeva
în urmă;


comunicare dintr-un punct al observației

la etajul ochiului mișcarea din melc
ajunge nemișcare

în ume cifra
a început
să numere. Grav
cât o trecere de taur prin
inima
matadorului

sar așchii din Marele Cântec
eliberându-mi expresia

la etajul ochiului mișcarea din cosmos
ajunge nemișcare

în trup cifra
a început
să numere. Grav
cât o trecere în revistă
a
gărzii prezidențiale

sar așchii din Marele Cântec
eliberându-mi expresia


flash – light

poemul nu se poate identifica
într-o masă de mușchi violentă

nu poate fi
zidul – mult prea tragic pentru a rezista
respirației

nu poate fi spaima unui întreg volum
hohotul aceluiași volum

poemul nu poate fi campionul!
este ceva mai aproape
de
indiferența ultimului răsărit;
ultimei femei cu lacrima ei pe șenile!



posibila identitate a celui ce a trecut prin mine


trupul înlocuia orizontul
pasărea zbura
cu aripa de zi
cu aripa de noapte

s-a rostogolit umbra mea
devenind o statuie
sângele meu
devenind o statuie

- Foc!

ziua a zburat cu aripa de plumb
eu fiindu-i trup
trupul ei fiind
pasăre de zi
pasăre de noapte

- Foc!


Poem pentru care am fost atacat

trage cântecul meu o corabie
țărmul este ridicat pe corabie
și
pasărea fără țărm este ridicată

soarbe cântecul meu un ocean
seceta – ca un rid trădează
și
ceara cărnii trădează:

strigă pasărea cu cerul boreal însângerat
zbătându-se-n gheare
strigă privighetoarea
din cerul boreal însângerat
zbătându-se-n gheare! Strig! șoapta mă strivește:

trage numele meu o corabie
soarbe numele meu un ocean


despre o ființă – în cuvinte cât se poate de mari


venind pe ocolite calea poate fi dreaptă
calea începe să fie dreaptă
calea este dreaptă
între cine și ce stau două puncte

între mine și ea
crește un crin. Umbra florii
acoperă ființa

drumul cel mai scurt dintre două puncte
este trupul iubitei
nimeni nu mi-a ridicat vălul
drumul cel mai scurt dintre două puncte
alunecă-n mine
vălul acoperă ființa: singurul adevăr
ce-mi permite să exist
drumul cel mai scurt dintre două puncte
îmi soarbe ființa


întâlnirea din ceașca de cafea...și ceva despre inexistență

cafeaua e albă
ochiul tău drept
e
ochiul mi stâng
și inversă ești
eu
rând peste rând

pereții își tulbură varul
din var cade noaptea
din stea cade varul
ai vârsta de ceară am trupul fierbinte
veșmintele pleacă ieșim din cuvinte

*

ochii au văzut inexistentul
atât de aproape
încât
am început să nu mai exist
lacrima ta a fost întâlnită
în sângele meu

trupul cântărea
cât
zborul de pasăre nezburată
cât
pasărea dezbrăcată de pasăre
numele a deschis gura
mutului – rotundul inexistent
al
cuvântului

ochiul meu a fost întâlnit
pe coapsele tale
ne mai găsindu-te
privea
materia cum moare

*

dezbrăcasem de piatră statuia
privindu-mi trecerea
- „Nu există moarte exist eu
eu
cel care va muri”

se spăla
pentru naștere!


mirarea străinului la trecerea poeziei. Și morții pot înainta

și-a terminat zborul
până
la ultima picătură. Aripile
pline de nezbor
de neînalt
au pierdut-o undeva

deasupra trece. Fără zbor
fără aripi neînaltă
trece
cine o mai vede
cine o mai cântă?

*
roțile îngână mersul cailor
rotunjindu-l. Cade copita! Roata
se-nvârte
despărțind drumul ce stă de cel ce se mișcă
între cele două drumuri semnul roții
sapă. Cade copita! Trecerea
carului mișcă drumul cu un pas înainte

trecerea carului mișcă pasărea
fără zbor fără aripi neînaltă

cine o mai vede
cine o mai cântă!


înaintea nașterii, poemul...

adormise undeva – pe un spațiu
visele urcau stinghere
fără lumină fără semnale

fumul prin care se consuma
inventa un scrum de țigară
împietrit – devenea o planetă
la fel de fugară

pasărea adormită în zbor
cădea!
În memoria lui căuta o spărtură

fumul prin care se consuma
inventa o planetă. Pasărea lipsită de zbor
mai zbura. Memoria devenea o planetă!

spațiu îl pătrunse
pasărea căuta căuta
o spărtură în lacrimă – căderea de stea!


Poem cu aleasă dedicație. Lecția de lucru manual dintr-un liceu de artă din Baia Mare

ochiul întoarce lumina pe dos
scuturând toate nopțile. Atât de aproape
au căzut
atât de interior (!)

lipsit de culoare și de pânză
conturul mi-atinge interiorul
cucerindu-te până la trup
negăsindu-l
am urcat istovindu-mi obsesia

împleteai haină sărutului
la poarta melcului
zgribulit în sufletul meu

Poem cu aleasă dedicație. Despre Bösendorfer și despărțirea de toamnă

iubita cântărește lacrima dezbrăcată aseară
iubita mea la pian
cântărește lacrima. Un vechi pian de concert
în care se mai ascunde copila. Un Bösendorfer
greu cât zece
bărbați
își amintește copila

iubita mea a uitat
în ce lacrimă s-a așezat la pian


așteptând să vină cuvântul

la rând stau ghicitoarele
viitorul întins pe sufletul lor
înnoptează în propria-mi mână

de unde ziua începe să cadă
ușor
ușor
cad ghicitoarele
mutele
așteptând să vină cuvântul:
- Luați, mâncați, acesta este
trupul Meu

pe unde trec palmele lor
venele-s cupe cu vin

sorb ghicitoarele
mutele
praful drumului meu

descoperit – golul numelui
și-a voalat interiorul

rostogolindu-mă prin iarbă am întâlnit o lecție de gramatică

ochiul albastru învață pasărea pe de rost
între două aripi umbra zborului
învârte prăpastia – umbra mea cu un pas înainte

și el următorul are mirosul ierbii cosite
lipit de trup ca un sânge exterior

ordinea cazului se măsoară în zaruri
ordinea cazului desparte
rana deschisă
de
arma aprinsă

nevindecat pot fi
un lucru
la îndemâna copilăriei

spațiul mă repetă de un număr de ori
și el următorul
are mirosul ierbii cosite
lipit de trup
ca un sânge exterior

și el următorul are mirosul ierbii cosite
lipit de trup ca un sânge exterior
de un număr de ori sunt jocul
de un număr de ori sunt copilul
și glasurile aruncă ciobul de piatră
între două vârste – între două lacrimi!



acolo unde rămân singur

casă nu poate fi decât trupul
fără zidire
înnoptare
sau
iernare
nu poate fi. Trupul meu începe să cadă
unde nimeni nu va pândi
sau
pândă nu va fi

conturul clatină aerul dintre oase
sună lumina la atingerea zilei

ea sau pasărea
va veni
sufletul desenându-l
sufletul respirându-mi

cine bate în iluzia mea
să intre! Să treacă pragul
înspre sinele meu așezat-undeva

îngerul strigă! Cade îngerul
cade vestea peste mine
năucindu-mă
rătăcindu-mă prin sânge
ca printr-o serbare
conturul clatină aerul dintre oase
adunându-mă
casă nu poate fi decât trupul
fără zidire
înnoptare
sau
iernare
nu poate fi. Cine-mi sunt
călător prin serbările trupului?

poate cineva așteaptă răspunsul
sau poate
întrebarea să fie răspuns

cade îngerul din ochiul meu ca o frunză
cade îngerul atingându-mă
rostogolindu-mă
pe cealaltă parte
pe cealaltă parte


cântec în preajma-mi

sar! Fugărindu-mi imaginea
tulburată oglindă
tulburată fereastră

poate eu voi urma – nașterea fiindu-mi amânată
poate e timpul semnalului
sau
semnul
pentru care voi fi cercetat:

în fața zidului se oglindește condamnatul
în fața condamnatului se oglindește cântecul meu
în fața cântecului Șansa strălucește
ca un dinte de aur!


ultima dinastie a lacrimii – anul acesta a căzut într-o toamnă

plânge materia
și tot lacrimă coboară
în
propria-mi mână

- Lacrima aceasta din sângele meu
poate fi
o lumină! Ascunsă lumină
ființându-mă

cade o frunză – cifra mea e-n cădere
se așteaptă galbenul
mai galben decât galbenul
se așteaptă
steaua frunzelor căzătoare

*

și scriu despre tine refuzând frunza toamnei
ce-mi bate cuvântul așteptând un poem
dar tu ești o toamnă mai roasă de ploi
mai plină de sentimentul primei vânători

nici nu te consider pușcă fumegândă
nu poți să apeși pe violență chiar dreaptă să fie
tu poți să fii o țară lipsită de arcași
ti poți privi-n prieteni ca printr-o lunetă
ai ochii pădure ucisă de frică
și trupul o-ntrebare:
- Unde-mi sunt sandalele? Roasele
mele sandale
în care-mi sărutam iubita! Unde-mi
sunt eu? Eu în care mă-nchideam
temniță fiind!
- Dați-mi vă rog o friptură și o sticlă de bere
am un roman în mine care moare de foame
dați-mi vă rog o iubire
am un vers condamnat la nefericire
dați-mi prieteni numele vostru
și-l voi așeza pe o stivă de lemne
vine un timp când tremur de singurătate (!)

ține filosofule cu nume de duminică
ia totul
tu nu poți fi pușcă fumegândă
scriu despre tine refuzând frunza toamnei
hei, hei
acest pământ poate să-ți fie
cochilie de melc
și scriu despre tine refuzându-mă
căci tu ai trezit pasărea
adormită într-un veșnic poem.


Monolog într-o posibilă dispoziție

1.

au aflat despre cântecele mele! și s-au bucurat
imposibila explicație
ca un câine credincios mă urmează

orbit de urmele bunului meu asasin
mă urmează. Ca o noapte în care
ar fi trebuit să mă nasc

Eu sunt muritorul!
un urlet de câine
o noapte în care ar fi trebuit să mă nasc
eu înainte de-a fi
îmbătrânisem la cântecele mele

trupul împins înspre treizeci de ani
nu-mi aparține. Secretele lui nu-mi aparțin
continui disecția brațului stâng
(trunchiului capului membrelor)
căutându-mă pentru noaptea ce încă...
dar în acre
prezența mea va fi obligatorie

apar din spatele propriului emu spate. Ies
ca dintr-o pândă. Obsesia peliculei ce-mi memorează
existența înlocuiește-n mine
epiderma carnea oasele și iată! Acum
sângele

un bot zăbălos de vițel – simt secunda
mângâindu-mi celulele sistemele reacțiile

la început – furios
despuiam trecătorii de vârstă –
- un destin
pasager fără greutate un balon pe care-l umflam
cu imnurile sânilor plictisiți de căutarea formei
pierdute

apoi – liniștit
mi-am întins pe o bandă de telex
părțile anatomice – ca pe un catafalc
anunțându-mi sosirea subțiată
subțiată de un roșu creion

subțiat subțiat de un roșu creion
doar ochiul meu stâng mai fiind
cunosc revelația
în spatele celui ce nu reușesc să-l închid

gol
fără sânge! fără oase! fără carne! fără epidermă
inexistent
rezist cu obsesia sfărâmată

un gol al golului – fără contur
mai întins decât respirația; decât cosmosul
(o magazie a universului)
simt inutilul stivuit
lăzi peste lăzi baloturi peste baloturi
saci peste saci
un depozit de muniții păzit de propria mea
inexistență

aici îmi amintesc de Rugolski
beat și fericit
beat și dureros de fericit
care
se ruga se ruga se ruga se ruga:

„Tatăl nostru care ești în ceruri (spun), vie împărăția ta, facă-se voia ta... vie împărăția ta, adveniat regnum tuum, komme Dein Reich...să vie, odată, fir-ar al dracului, împărăția ta fantastică, despre care numai când vorbesc mi se albesc ochii de lacrimi și de frica speranței și bat ca un puber, înciudat, cu piciorul în podea: vreau să vie împărăția ta, acum, imediat! Să se facă, odată, magica ta utopie fără de care nu mai pot...nu mai vreau să trăiesc! Ce sunt eu, o femeie de doi bani, să trăiesc din promisiuni, ce sunt eu, un sălbatec căruia să-i dăruiești mărgele și oglinjoare...ce sadic ești, ca să mă văd eu însumi în ele, numai, mereu eu însumi?! M-am săturat de eu însumi! Să-l ia dracu pe eu însumi! Vie împărăția ta...Domnule! Stimate Domnule!...”

atunci mi-am amintit de Rugolski
beat și fericit
beat și dureros de fericit
care
se ruga se ruga se ruga se ruga
asemeni războinicilor îmbrăcați în blană
de lup pentru a fi lupi m-am îmbrăcat în
Rugolski
pentru a fi eu însumi
pentru a primi sânge carne oase epidermă

gândind! Fugeam spre noaptea în acre
ar fi trebuie să mă nasc.


2.

cânt:

înfioară-mă singurătate! Ajunsă în fața oglinzii
îți arzi tatăl pe rug
pulberându-l
jumătate nisip jumătate necunoscut

nici o ghicitoare nu ți-a mângâiat
palma degetele coardele. Nu ai nevoie
de prevestire neavând trup neavând glas
ține minte „F” de la fericire și privește ce-nseamnă
tăcere
într-o banală oglindă. În respirația ta – mai înaltă
decât rugăciunea
apropie oglinda de a ta pasăre
și totul se va preschimba într-un mormânt
deja săpat

ei bine! am încă destule pietre
multe cioburi vor pierde minereul atâtor
înțelesuri
ascunse și păzite de cristalele sticlei
nici un adevăr nu ajută mai mult decât
putința de a ființa
a soarbe și a vărsa mișcare.

Mișcare. Mișcare. Mișcare.

violența a înțepat vârful unui ac eliberându-i
aburul rece
de la început nu a existat decât eliberare. Cu toată
durerea și țipătul ei. Nimicul nu s-a născut din
nimic. Necuprinderea însușindu-i numele
ca fiara însângerată vizuina străină

cu fiecare dimensiune înțeleasă
aburul rece se rotunjea – împlinindu-se

punct fiind n-am înțeles ce-i distanța
linei fiind n-am înțeles ce-i profunzimea
plat fiind n-am înțeles ce-i pasărea
cub fiind n-am înțeles ce-i moartea
și
„stau în echilibru la marginea veșniciei”
visându-mă Dumnezeu
așa cum plat fiind mă visam pasăre

am aburit timpul ștergându-l cu o piele moale
eliberându-i oglinda
pe care nici o piatră nu o poate sparge
nici un suflet nu o poate sparge
cioburile ei fiind ridurile
crescute din însăși oglindirea lor

privindu-se-n ea noul născut devine
mult mai bătrân decât
vârsta ce-o poartă; o aptă de sânge
trădându-și prostia sau geniul

„pe vremea când ziua de naștere mi-o sărbătoream
eram fericit și nimeni încă nu murise atunci”
fiecare dispărea deodată – pur și simplu –
ca o iluzie stropită cu apă

fără numărătoare cifrele erau atât de pașnice
încât
le foloseam în gospodărie
în locul pivnițelor de mai târziu (...) când un singur
număr a simțit lumina sângelui
s-a născut înălțimea, pasărea, umbra
și
trupul s-a umflat! mărindu-se pe măsura
mormântului său; nici o aniversare n-am mai
sărbătorit
înstrăinându-mi cifrele numărate
adunate într-un nor
peste carnea mea aprinsă
de atâta mișcare

golul lăsat de dispariția spiritului
este cea mai perfectă ruină. The ruin taht tells us
how the building was made
reconstituite ruinele decapităților dărâmă
în mine orbirea! Nici un ochi nu a spart gheața
morții; doar cei decapitați au avut șansa privirii
ei pe dinăuntru...ecoul dispariției lor ca o pată
mă acoperă: fără frica dispariției îți observi dispariția
fără frica dispariției
îți observi
dispariția!

prin goluri pătrunde lumina și-n spatele ei
se strecoară descoperirea – ce nu face altceva
decât
să constate ceea ce nu există!
din orice exclamație doresc o invenție
în fiecare naștere privesc viitorul stăpân

ca orice naștere – deconspir
universului cuprinderea
și
șansa de a fi Stăpânul Celor Neînțelese
ca un bufon
la Curtea Lucrurilor Eterne
în așteptarea răsturnării tronului

*

înfioară-mi singurătatea! Printre lucrurile esențiale
nici tu nu mai poți exista. „Întâia linie trasată
devine deja măsura a ceea ce nu poate fi exprimat
complet”. Fiecare explicație
înseamnă totdeauna
„mai puțin”
și acolo unde nu există explicație
neînțelegerea explică totul

în spatele fiecărei nașteri crește un cimitir
din ce în ce mai dezgropat
mai răvășit – un laborator în care
noua substanță se adună. Din amestecul de moarte și
dumnezeu
învăț a patra dimensiune!
dar
a cincea
a șasea
a șaptea...



trenul morții / dolarii bunicii

mama tatălui meu
privește-n oglindă
mama tatălui meu
privește-n oglindă
din ochi trupul
începe să scadă
devenind devenind
mai ușor decât aerul
trupul
mamei tatălui meu
mai ușor decât aerul
se ridică
cade ochiul
ca un sac de nisip
trupul
mamei tatălui meu
mai ușor decât aerul
se ridică
uite un suflet zburător
privind în oglindă
uite un suflet zburător
strigam
privind în oglindă
uite un suflet zburător
strigam
privind în oglindă
ochiul căzător
al
trupului
mamei tatălui meu
mai ușor decât aerul
își pune degetul al gură:
- Ai grijă, ai grijă
Să nu spargi oglinda

*
cincizeci de dolari voucher cadou nr. C06589 onor agenției COMTURIST vă rugăm a elibera în contul nostru mărfuri la alegere

tatăl tatălui meu
închis în vagon
tatăl tatălui meu
închis în vagon
mai trece încă prin
gara Pașcani
cincizeci de dolari
pentru
urina
ce umezea buzele
tatăl tatălui meu
închis în vagon
cincizeci de dolari
pentru
foamea
ce apăsa tâmpla
tatălui tatălui meu
ce încă mai trece prin
gara Pașcani

vă rugăm a elibera în contul nostru mărfuri la alegere

pe mama tatălui meu
călătorind prin oglindă
o așteaptă
cincizeci de dolari
să-și cumpere un tren
să-și cumpere o gară
Atât!
vă rugăm a elibera în contul nostru:
o brichetă cu gaz ... zece casete cu muzică rock
un cartuș Kent...o pereche de cizme

mama tatălui meu
privește-n oglindă... – bricheta cu gaz
mama tatălui meu
privește-n oglindă... – cele zece casete cu muzică rock
mama tatălui meu
privește-n oglindă... – cartușul Kent
mama tatălui meu
privește-n oglindă... – perechea de cizme
încercând încercând
să oprească trenul
ce încă mai trece prin
gara Pașcani

cade ochiul
ca un sac de nisip
trupul
mamei tatălui meu
mai ușor decât aerul
se ridică

uite un suflet zburător
uite un suflet zburător
strigam
uite un suflet
spărgând o oglindă!



poem rătăcitor

ca o zidire albă ucisă-ntre păcate
se ridica o zi se cobora o noapte
și au venit groparii și au săpat a moarte
buimac sărea pământul buimac sărea pe spate
țineau țigări în gură țineau țigări purtate
și-n buzunarul hainei ucis visa un șarpe
își numărau câștigul din porțelanuri sparte
îl numărau în cifre osoase și uscate
unul se ridică din cântec pân’ la pleoape
și se-ntreba de ochi și se-ntreba departe:
- Sau eu sunt mulți în fiecare parte
sau știu eu
să nu fiu și să nu fie moarte?!
Săpau cu mâini trecute săpau cu mâini sub sape
și pipăiau odihna departe de aproape
cu petice în tot și tot era în toate
stăteau după secunde cu lacrimile sparte
stăteau lângă femei adânci și bucurate
dar îi răcea căldura și-nnebuneau la șoapte
veneau poate din greieri veneau din libertate
în vis bătea o cruce pe fluturii d e noapte
Ca o silabă pusă furnicilor în spate
lopețile urcau albii deasupra apei
aveau ochii porniți aveau ochii departe
săpaseră fântâni demult trecând prin sate
unul se ridică din cântec pân’la pleoape
și întreba de ochi și se-ntreba departe:
- Sau poate eu sunt mulți în fiecare parte
sau știu eu
să nu fiu și să nu fie moarte
- Hei! Mintea pe unde-ți bate?
Ce stai cu mortu-n brațe
parcă ar fi o carte! Azi dăm pe secărică
tu ai avut dreptate
cu morții noștri toți poți învia o moarte!

Și-n buzunarul hainei ucis visa un șarpe
și întreba de ochi și se-ntreba departe.




moștenire pentru sancho panza

răscolind rufăria nopții
aproape albită de ziuă
își cheamă scutierul:
- Animalul răpus se întoarce. Lancea mea devorându-i
puterea i-a fost sfat și părinte
vezi bine
cel ce pândește nu înțelege rana vindecată
de moarte. Inima este o junglă – o fiară-ncolțită
sângele – un asfințit! Scrie:
„Rochia lungă întrece ispita crucificând
privirile despuiate. Mâlul ochiului bănuie glezna
bănuie coapsa și sânul – dorind apăsarea
Rătăcirea vă poartă d e mână arătându-vă totul
oferindu-vi-se! Apare ea
neînțeles de curată să descopere
securea
și
pata”
scrie:
„Respirația ca o fiară sălbatică
sperie femeia sprijinită
de
marginea țipătului - ”



prima mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal

pentru a te cunoaște
m-am spălat
cu apa în care ți-ai oglindit chipul
a doua mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal

- Unde-ți naști pasul
ochii-mi devin pietre încinse
mâna de abur

- Ochiul tău
prin carne-mi trece
trans-orient-expres
cu ferestrele deschise
cu pasagerii gripați

- Doamnă
de pielea ta voi ascuți pumnalele
să te simt zbătându-te!

a treia mărturie depusă în favoare necesară dosarului penal

- Pianul a fost răpit!
(pianistul continua recitalul
neluînd în seamă acest mic amănunt
și
fiecare pasăre / îi părea un pian)

*

vânătorul pândea stolul înalt
primul pian a fost nimerit!

trăgea
să-i apară claviatura din suflet
Marele Nume ridicându-se întrebă:
- Cum vreți să încapă tot zborul
într-o singură pasăre?
și fiecare pasăre / îi părea un pian



cunoștințe despre natură

la marginea cuvântului începe prăpastia
domnișoară
îți ofer brațul și ochiul
din care-ți poți face o parașută

printre noi și prin noi
liniștea bate din palme
apreciind eventuala tăcere
a
lucrurilor serioase

domnișoară
ce știi despre curgerea râului
dar despre familia gasteropodelor
despre scurgerea fluviului
despre familia moluștelor
despre scurgerea mării și a oceanului
despre melc
ce poți mărturisi?

pe marginea cuvântului îți ofer brațul
și ochiul. Domnișoară
descheie-ți spaima doar la primul nasture
să-ți văd suspinul întins ca un șarpe
în jurul sânului


false scrisori de dragoste

1.

ce înghesuială pe sânii tăi
mușcați de admirație
treceai la braț cu numele meu
fluturându-i silabele
(steaguri albe de capitulare)

nebănuite sentimente erau arestate
în noaptea ta ireversibilă

multe tulburări au fost descoperite
cu alfabetul ochiului
ce-ți mai silabisește glezna din întoarcere

2.

studiai la pian
în localul fostului tribunal
unde copil fiind
îmi urmam tatăl de câte ori avea un proces

la pian procesele deveneau mai profunde
mâinile tale condamnau
mâinile tale apărau
sufletul dezbrăcat
și tuns
de pe banca acuzaților(!)


3.

ți-am vorbit despre lucruri mărunte
despre corabia nebunilor
și încă o dată despre van Gogh

ochiul devenea o-nchisoare
în care
urmele pașilor semănau foarte mult
cu privirile

țin minte
am întâlnit apusul prin tălpile goale

din nou ți-am vorbit despre lucruri mărunte
despre van Gogh corabia nebunilor
când trupurile noastre părăsindu-ne
falsificau răsăritul

4.

în tăcerea lui Bach am auzit lacrima
întreținând între gene
un hohot de râs
un hohot de plâns
prețul biletului îmi oferea
căderea-n sângele tău
sângele alb sângele negru
la pian continuai recitalul
mâinile tăiau în cariera de suflete
următoarea piramidă
auzul mă străbătea
ți-am întâlnit lacrima întreținând
între gene
un hohot de râs
un hohot de plâns!


treisprezece Înțelepți devorând un poem

mă prelungesc pe tot cuprinsul
în trup îmi cade cerul boreal

încep să cred cum îndoiala
prin oameni
ține loc de sânge

încep să cred înțelepciunea stăpânului
de a fi sclav

I. Călăii scumpă doamnă aveau o inimă de fecioară. Ba mai mult: aveau trup de fecioară. Vă imaginați cât mister poate ascunde o glugă
și
câtă cruzime.

II. Domnii au întâietate. (Doamnele sunt deja otrăvite)

III. Prefer leii – viermii mă-nspăimântă!
IV. Inima dumneavoastră doamnă seamăn cu ogarul meu: aceiași canini, același lătrat, aceleași labe.
V. – Pădurea din zona aceasta este o pădure virgină.
- Și pădurarul?
- Are doi copii și o capră sălbatică!

mă prelungesc pe tot cuprinsul
în trup îmi cade cerul boreal
încep să cred acum îndoiala
prin oameni
ține loc de sânge
încep să cred înțelepciunea stăpânului
de a fi sclav

soarbe ochiul meu imaginea atâtor femei
soarbe ochiul meu
ca un cal înăsprit de o sete nestăpânită în ape
cosmosul dintre două trupuri
vârsta ascunsă – dezlipită de carne

VI. Colonelul întreba cine poartă vina armatelor decimate. Muribundul privea înspre el:
- ‘colo Nelu !

VII. Fiți oaspeții răpostaului!

VIII. Industria, domnii mei, are ceva din Shakespeare și altceva din cele necesare

IX. Monolog
“La ora aceasta cuvintele-mi dau interviuri
La ora fixată dantura îmi va zâmbi fotogenic
La ora anunțată umerii vor suporta sobrietatea fracului
La ora propusă trupul va conferenția despre morală
Iartă-mă
nu-ți pot acorda nici o secundă
scumpa mea Viața Particulară!”

X. Ochiul în cămașă de noapte traversa încăperile trupului și toți servitorii exclamau:
- Am văzut o fantomă!

soarbe ochiul meu imaginea atâtor femei
soarbe ochiul meu
ca un cal înăsprit de o sete nestăpânită în ape
cosmosul dintre două trupuri
vârsta ascunsă – dezlipită de carne

înainte de-a fi mănăstire
femeia
a fost infinită

studia la pian în localul fostului tribunal
unde copil fiind îmi urmam tatăl
de câte ori avea un proces

la pian procesele deveneau mai profunde
mâinile ei condamnau
mâinile ei apărau
sufletul meu
dezbrăcat și tuns
de pe banca acuzaților

XII. Cântecul lebedie cheamă corbii la masă!

XIII. Faceți cărțile …domnilor tipografi!