ea e
iubita mea,
balanta mea,
echilibrul meu,
mereu,...
mi-e teama sa mai spun mereu,
ca de fiecare data
a fost mereu,
si-acum,...
sa mai spun mereu?
oh, nu! dar sper ca da.

ea e
visul ce urmaream,
nu America,
nu Chicago,nu Valencia,
nu piramidele lui Kheops,
oh, nu!
ea era de fapt.

ea e
prezentul meu neatins inca,
noaptea noptii mele,
cu mult mai adanca,
ziua ce o astept
sa ii bat iar la usa,
si ea sa imi spuna ca nu astepta pe nimeni,
dar a deschis din instinct,
dintr-un impuls interior.

ea e,
doar ea.

ea e
cea care face cozonacii cei mai buni,
fara sa astepte ocazii speciale.
Paste sau Craciun,...

ea e...
de cat timp am asteptat-o!...
am crezut ca voi ramane singur,
ca nu am s-o mai intalnesc,
dar acum,...
deja o iubesc,
dar joc un teatru fenomenal,
tocmai eu, actorul cel mai banal!
ma joc de-a asteptarea,
ma fac ca nu stiu cine e,
ca nu stiu ce vreau,
pana ce va cadea singura in plasa.

oare nu voi cadea eu primul?
pentru ca ea e,...

of,...si nu as mai scrie,
dar imi dau seama
ca ea e
motivul pentru care am scris,
motivul pentru care scriu
si motivul pentru care
inca voi mai scrie mult timp de acum inainte.

ea e.