Din memoria picăturii rătăcite în nor
Coboară îngerul, de jos în sus, în zbor,
Cu tainele lui, întruchipându-mi-le toate,
Ca în oglindă fiindu-mi visele furate
Căzându-ne greu înspre clipa de apoi,
O biată rugăciune în șoaptă pentru noi,
Cum risipa ne-a împins din nou în păcat
Și demonul mort s-a deșteptat împărat,
Chiar tu, nesătul, hrănit greu din mine,
Îndrăgostită de tot și de chin să te aline,
Adormit-am de dor pe un nor zburător,
E așa o ispită pentr-un biet muritor
Născut chiar din noi, porumbel călător.
Și Doamne, de poți acuma mă iartă
Pentru toată această somnanbulică soartă !

Și cum ne-am avut, dulce-amar ne vom ține
Din praf în înalturi de ceruri divine,
Precum fluturi de noapte în unirea deplină
Cînd se crapă de zi și neștirea suspină,
E vedere de pictor – luna și soarele
Amușină aspru toate zăvoarele,
Și pânza opacă chiar prinde culoare,
Precum luna nebună se întinde pe soare,
Alunecă astre greu, unul într-altul
Cucerind fără luptă Asfințitul, Înaltul.

Pare mult prea tîrziu, dar eu încă mai sper,
Că și noi vom mai prinde lumina pe cer,
Și cum ne va șterge de pe frunți azuriul
De lipsa cea veche de negru pustiul.