Arșița, focul – în fine – vreascuri trosnind, încălzind întunericu-n mine,
Cum moarte nu are bătaia din pieptul prezentului cert, sacadata rușine,
Singurătatea-mi duhnește prin pori, cuibărită în miezul brațelor tale,
Așa am încercat să-mi capturez a doua oară clipa, Doamne, după prima oară!
Mi-am lăsat singură poarta spre gol a deziluziei deschisă,
A bătut la ușă crivățul, venise timpul înghețului, suflet nebune !
I-am trântit, chiar din prag, o privire ce-apune, un chip de nisip,
Sloiuri de gheață de-a valma pornite, peste gând, ne’mblânzite-au trecut.
Iară eu, tot aceea, sprijinind pragul ușii, cu fața uitată
Pe zâmbetul gol, simplu catarg, prea cariat de ironii,
Am privit, înc-o dată, în chiar ultimul timp, în clipa de dor –
Biată, abia de vie mărturie, din ne-ntâmplatul dat să fie,
Amorul meu mântuitor.