Porumbii-proroci îşi scaldă
aripile înnegrite de funingine
în ploile de sus.
Eu cânt –
semne, semne de plecare sunt.

Din oraşele pământului
fecioare albe vor porni
cu priviri înalte către munţi.
Pe urma lor vor merge tineri goi
spre sori păduratici,
şi tot ce e trup omenesc va purcede
să mai înveţe odat’
poveştile uitate ale sângelui.

Mi-am pecetluit cu ceară casa,
să nu mai întârziu
unde jocuri şi răstigniri
n-or mai trece pe uliţi
şi nici o adiere de om
din veac în veac pe subt bolţi.
Poduri vor tăcea.
Din clopote avântul va cădea.

Din depărtatele sălbăticii su stele mari,
doar căprioare vor pătrunde în oraşe
să pască iarba rară din cenuşă.
Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi
ntra-vor în bisericile vechi
cu porţile deschise,
uitându-se miraţi în jur.

Lepădaţi-vă coarnele moarte,
bătrânilor cerbi,
cum pomii îşi lasă frunza uscată,
şi-apoi plecaţi :
aci şi ţărâna înveninează,
aci casele au încercat cândva
să ucidă pe copiii omului.
Scuturaţi-vă de pvmânt
şi plecaţi,
căci iaţa – aci vinul nebun al vieţii
s-a scurs în scrum,
dar orice alt drum duce în poveste,
în marea, marea poveste.